O poveste despre anxietate, pentru cei care cred că sunt singuri. Și singurii

Era în miezul verii, puțin trecut de prânz și terminasem de tastat ultimul cuvânt dintr-o anchetă când am simțit, brusc, pentru prima dată, că o să mor pe loc. Eram atât de convinsă că e o chestiune de câteva minute până o să dispar, încât am început să inventariez ce pot să mai rezolv rapid și cât de multe pot să las în ordine, până urma să pic.

Da, la asta îmi stătea gândul când eram față în față cu moartea: n-am loc de veci, vreau florile cutare, ce-o să spună mama, trebuie să îmi anunț colegii unde sunt documentele pentru ancheta X, trebuie să descui ușa ca să n-o spargă când nu voi mai fi răspuns la telefon etc.

Eram convinsă că tocmai am făcut un AVC și sigur și un infarct, nu conta că nu mă durea nimic. Erau suficiente zvâcniturile din piept și gât, amețeala, tremurul interior și impresia că mă sufoc.

N-a fost nimeni atunci lângă mine să îmi spună să respir adânc și să expir și mai adânc, să caut 3 obiecte verzi în casă, să număr din șapte în șapte sau să fiu atentă la zgomotele de afară. N-a fost nimeni să îmi spună că, dacă am răbdare câteva minute, o să treacă. N-a fost nimeni acolo să îmi explice că sunt persoana cu nr. 1635983484 din toată lumea care simțea lucrurile alea, în momentul ăla.

Așa că m-am speriat. Atât de rău încât am simțit că mi-am ieșit din propriul corp de frică și că mă văd din exterior. Aveam impresia că sufletul, Eul, spuneți-i cum vreți, se separase de corp, la fel ca o maioneză tăiată, atunci când oul bătut rămâne pe fundul castronului, iar uleiul se adună la suprafață.  ”Și dacă asta nu e moarte, atunci ce e?”, m-am întrebat și mai speriată. Cu cât începeam să gândesc mai mult, cu atât frica își înfingea rădăcinile și mai groase, și mai noduroase în fiecare bucățică de corp.

Anxietatea nu m-a anunțat nici când vine, nici cât stă și a uitat să aducă și un ghid de folosire. Nicio instrucțiune. Eram doar eu și ea, blocate în același corp, închise pe dinafară de cineva care tocmai plecase cu cheia.

În ziua aia, frica a îmbrăcat toate formele, culorile, sunetele și stările posibile. Frica s-a deghizat în tristețe, în furie, în disperare, în toate sentimentele nasoale pe care vi le puteți închipui. Am trăit sub curcubeul ăsta al groazei mai bine de o săptămână în care nu am dormit deloc, de frică, evident. Somnul meu însemna că zăceam câteva ore pe noapte într-un soi de stare de veghe. Practic, eram conștientă că dorm. Jumătate din mine dormea, cealaltă jumătate mă veghea, să nu cumva să mor în somn.

La sfârșitul lunii mi-am dat seama că nu pot ieși singură din vârtejul ăsta de emoții bizare, noi, amestecate și greu de suportat, care mă terorizau, așa că am căutat ajutor.

Nu am căutat un psihiatru, ci un terapeut, pentru că știam ordinea în care este recomandat să încep, și am avut un noroc chior, cam de 1 la 1000000, să îmi găsesc din prima terapeutul potrivit. Îmi treceau și foarte multe condiții prin cap, iar profilul pe care mi-l proiectasem pentru terapeutul în care aș avea încredere era aproape imposibil: Să nu aibă vocea subțire, pentru că mă stresează pițăgăielile, dar nici groasă pentru că mă inhibă, să nu aibă ochii deschiși la culoare pentru că mi se par greu de accesat, să nu fie prea înalt, dar nici scund, nici slab, nici gras, să se îmbrace într-un anumit fel, să nu fie bătrân, dar nici prea tânăr, nici prea dur, dar sub nicio formă lipicios și excesiv de zen, să fie ironic și să glumească, dar să nu simt că mă ia la mișto, să nu fie fatalist, dar nici superficial, să nu fie prea sensibil, dar nici dur, dar totuși să fie ferm și să mă facă să-l ascult și tot așa. Cum ziceam, eu aveam impresia că mor în fiecare secundă care trecea, dar urma să fac un casting de terapeuți sau ceva pe-acolo.  

N-a fost nevoie, însă, pentru că am știut că e terapeutul meu din primul moment, când a deschis ușa și ne-am fixat privirile. Au trecut șase ani de-atunci și cred că, în scurt timp, urmează să ne luăm la revedere.

Terapia nu este despre ”eu vorbesc, el ascultă”, nici despre ”îl plătești pe unul să te asculte” și nici despre ”te duci să îți dea cineva sfaturi”. Continuați voi cu alte prejudecăți pe care le-ați auzit în stânga și dreapta sau pe care le aveți chiar voi. Terapia nu este despre niciunul dintre ele. Prejudecățile nu-și au locul nici în terapie, nici nicăieri altundeva.

Terapia nu este ușoară, nu este ușor de acceptat, nu este ușor de suportat. Terapia este dureroasă, capricioasă, împovărătoare și de multe ori simți că regresezi, că nu se mai termină. Ca un travaliu la finalul căruia te naști din nou, tot tu, dar recompus altfel.

Am ieșit plângând și urlând din terapie de multe ori. De tot atâtea ori am simțit că ies din cabinet mai rău decât venisem, că în loc să îmi fie mai ușor, îmi este mai greu, că îmi urăsc terapeutul, că sunt furioasă pe el, că nu mă înțelege, că sigur nu explic bine ce simt și că, de fapt, sunt singură în toată povestea asta. Nu mai știu de câte ori am simțit că nu mai are sens.

În terapie te spargi în mii și zeci de mii de bucățele, te uiți la tine spulberat în piese pe care mai întâi nu le mai recunoști, te sperii, apoi te apleci și începi să le aduni, le ștergi frumos, le așezi deoparte și, după ce ai terminat de strâns, începi să le potrivești, să vezi care, cum se pupă. Nu îți iese din prima, le amesteci din nou, o iei de la capăt și tot așa până când te-ai ieșit din tine cum trebuie.

În primele luni făceam terapie de 2 ori pe săptămână în ședințe de câte o oră și jumătate. Mi se părea puțin și, când ieșeam din cabinet, începeam să număr orele până la următoarea ședință. Doar acolo mă simțeam în siguranță. Și pe plajă sau pe lac, oricum în apropierea unei ape. În orice caz nu în casă, pentru că acolo retrăiam coșmarul atacului de panică de unde începuse totul. Însă, în ziua aia, răul cel mare nu fusese atacul de panică propriu-zis, ci faptul că nimeni nu mi-a explicat ce se întâmplă cu mine, eu m-am speriat teribil crezând că mor, iar frica aia a deschis o cutie a Pandorei din care au ieșit alte zeci și sute de frici, tot felul de sperieturi și emoții îngropate mai de mult sau mai acum, supărări, griji, răni nevidencate și tot așa într-o buclă nesfârșită de amintiri care acum ieșeau, și ieșeau, și ieșeau, copleșindu-mă.

Pentru că atacul de panică, anxietatea și depresia apar când e prea mult. Când ești epuizat și prea plin de lucruri pe care, în mod normal, ar trebui să le respingi, pe care corpul și creierul tău nu le digeră, așa că ele putrezesc în tine. Multe, grele, unele peste altele. Devii, practic, un depozit de resturi emoționale putrezite care te macină și te strică până când ceva, o secvență, un eveniment, o replică, o persoană, nu o să îți amintești niciodată ce, îți provoacă un declic și începi să dai pe-afară. Ai un atac de panică pe care îl conștientizezi sau nu, apoi, imediat în spatele lui se instalează anxietatea, depresia sau amândouă.

Una dintre zecile de frici cu care mă înghesuiam zilnic în același corp era că, de fapt, eu sigur sunt în depresie și terapeutul îmi ascunde asta de frică să nu mă alarmez (nu că depresia n-ar fi avut leac, dar o asociam cu un episod dureros din copilărie). Și sigur am nevoie de pastile, sigur sunt mai grav decât îmi spune terapeutul și, de fapt, mai bine m-aș interna într-o clinică de specialitate, ca să fiu în siguranță. Multă vreme am crezut că toate gândurile astea or să mă bântuie până o să închid ochii și că ele nu vor dispărea niciodată altcândva, decât odată cu mine.

Frica dintr-un top 3 era că o să pierd pe cineva drag și apropiat. M-am pregătit atât de mult pentru momentul ăla și mi-am făcut atât de multe scenarii despre cum o să fie și ce o să fac, încât, atunci când chiar s-a întâmplat mi-am dat seama câtă vreme și energie am consumat ca o bezmetică pentru că, oricum, nicio proiecție despre ”cum o să fie” nu m-a ajutat la nimic.

Niciun scenariu nu m-a pregătit să îmi pierd fratele, deși, în fricile mele îl îngropasem și dezgropasem de zeci de ori.  

Astăzi am 2-3 atacuri de panică pe săptămână pe care le ronțăi ca pe sticksuri. La terapie merg cam la două săptămâni, însă pentru alte discuții, altfel de gânduri și cu o perspectivă complet diferită despre ce se întâmplă când simt că nu pot să explic ce simt.

S-a întâmplat asta și pentru că am avut lângă mine prieteni care, deși simțeam că mă privesc cu reticență și milă, au făcut tot ce a depins de ei ca eu să depind cât mai repede doar de mine.

Munca nu mi-a fost afectată nicio secundă în ăștia șase ani, ba dimpotrivă a mers mult mai bine decât înainte. Mie mi se părea că nu mai înțeleg ce citesc, că nu mai știu să scriu, că nu mai fac conexiuni, dar de fapt eram doar topită de oboseala psihică care se strângea din cauza fricilor de toate felurile, așa cum se strânge praful pe prispă, în toropeala verii.

Eram atât de obsedată să dețin controlul asupra jobului și să mă asigur că totul e în regulă și că funcționez normal, încât ajunsesem să muncesc și mai mult, și mai mult, și mai mult. Acum mă gândesc că terapia a durat șase ani și pentru că la jurnaliști, mai ales la cei de investigație, anxietatea nu e o opțiune ci, mai degrabă, e o obligație, o clauză în fișa postului.

Unul dintre momentele în care am simțit că o să ridic fotoliul terapeutului în tavan a fost când, după vreo patru ani de întâlniri, când eram deja mult mai bine, mi-a cerut să identific părțile bune din ultimii patru ani, o perioadă oribilă, din care, totuși, nu reușeam să ies. M-am uitat câteva clipe fix în ochii omului din fața mea despre care am început să cred fie că era complet dus cu pluta, fie nu și-a dat seama ce m-a întrebat. Mi-a repetat întrebarea, era aceeași: Ce părți bune are perioada asta prin care treci?

Cred că au fost 10 sau 15 minute în care am zgâriat cu ochii toți pereții, canapeaua, scaunele, biblioteca, masa și tot ce mai era în cabinet, clătinându-mă în față și în spate și repetând ca un copil, fără să termin întrebarea: ”Ce părți bune are… Ce părți bune are perioada… Ce părți bune…?”.

Apoi am avut o tresărire și mi s-a părut că arăt ca un maimuțoi, mi-am ieșit din fire și i-am răspuns terapeutului ca la școală, atunci când proful de matematică ne dădea probleme cu schepsis: Nu există nicio rezolvare, nicio parte bună în treaba asta, e o capcană.

Mi-a zis senin că nu e o capcană și asta a fost tema mea până la următoarea ședință, să inventariez ce nu mai fac sau ce fac în plus față de perioada dinaintea atacului de panică și să mă gândesc de ce trec prin asta?

La a doua parte aveam să aflu răspunsul doi ani mai târziu, printr-un sicriu și o ordonanță militară.

Până atunci, însă, anxietatea, prin una din frici, aia de moarte, m-a descotorosit rapid de cele 40 de țigări și kilogramul de cafea din fiecare zi, m-a făcut să dorm încă 5 ore în plus pe noapte, pe lângă cele 3-4 care-mi erau suficiente, să iau de pe rafturi și formele alea colorate, cu mărimi și texturi ciudate, care se mănâncă de preferat crude și pe care unii le numeau legume și fructe, să stau mai mult în aer liber, apoi să fac sport, pentru că observasem că după ce alergam, dispăreau o groază de panici și gânduri nefolositoare. Anxietatea mi-a salvat viața.

Apoi, aveam să-mi dau seama abia după, că lucrurile s-au așezat în viața mea astfel încât toți anii de terapie să mă învețe să gestionez situații de criză neașteptate, din cele mai cumplite și care te plesnesc brusc, când te aștepți mai puțin.

Spre exemplu, ești de muncă și primești un telefon să mergi acasă, la ai tăi. Când ajungi, vezi că fratele tău e mort. Toată perioada de travaliu crâncen prin care trecusem în terapie m-a ajutat să accept moartea asta din prima secundă, să accept că orice aș face sau aș simți nu mai pot să schimb lucrurile. Așa că nu m-am mai luat la trântă nici cu durerea, nici cu fricile, cu spaima, groaza sau altele, ci am tras o gură zdravană de aer și am început să le traversez.

Am cumpărat flori și am trecut pe la terapeut. I-am mulțumit că a reușit să mă pregătească, fără să știe, pentru un eveniment ca ăsta, fără să iau pumni de pastile, să zac în pat sau să ies din decor. Astfel, la rândul meu, eu am putut să-mi ajut părinții.

Apoi, când nici nu ne dezmeticeam bine din pierderea asta, am fost separați, eu de ai mei și toți trei de restul lumii, din cauza unei pandemnii care a înghițit tot globul, așa cum se întâmplă doar la o sută de ani.

Cu toate astea, nu am frici, spaime, scenarii, nici angoase pentru ce se întâmplă sau ce o urma pentru că știu că n-are nicio legătură ce proiectez cu ce va fi, de fapt. Anxietatea s-a jucat cu creierii mei atât de mult și a consumat atât de mult din mine încât astăzi aproape că nu mai e, pentru că n-are cu ce să se mai alimenteze. După ce ai consumat toate fricile posibile, plus altele la care nu te-ai fi gândit că există, creierul îți spune ”am trecut prin asta, știu că e o capcană”.

Am prieteni, colegi și rude care au trăit asta. Alții dintre ei abia acum încep să trăiască asta, tocmai au deschis cutia cu frici sau sunt deja în terapie, furioși sau deznădăjduiți la rândul lor, în prima fază a procesului de revenire.

Mesajul meu, pentru voi toți, este să aveți răbdare, să fiți siguri că nu sunteți singuri, să vă acceptați toate fricile și să le lăsați să-și facă de cap. Se plictisesc și pleacă.

Voiam de multă vreme să împărtășesc public experiența mea pentru ca cei care trec la rândul lor prin asta să nu mai creadă că sunt singuri. Așa am crezut și eu ani de-a rândul, până când am început să vorbesc cu alții sau să citesc poveștile lor. Nu numai că m-a ajutat să știu că nu sunt singura care simte lucrul ăla și celălalt, dar treaba asta m-a și scăpat de jumătate din povară.

Având în vedere prin ce trecem astăzi, sunt convinsă că a fost cel mai potrivit moment să vă spun povestea asta. La rândul vostru, fiți atenți la toate mesajele pe care alte persoane din jurul vostru vi le transmit.

Mai ales la cei despre care credeți că sunt puternici, duri sau încrezuți. S-ar putea ca, de fapt, să vă ceară ajutorul 😊