Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) reprezintă cea mai performantă alianță politico-militară ce a existat până în prezent și care încă mai există. Puterile Centrale, Antanta, Sfânta Alianță sau Liga Sfântă, niciuna dintre aceste alianțe pe care istoria le-a înregistrat nu a durat mai mult decât NATO, iar din această perspectivă a longevității sale, alianța nord-atlantică reprezintă un fenomen interesant și influent în cadrul securității internaționale.
Faptul că NATO a devenit principala sursă de securitate pentru spațiul Atlanticului de Nord reprezintă o altă performanță, dacă nu cea mai importantă performanță ce justifică necesitatea existenței alianței. Legate între ele, performanța de a furniza securitate și rezistența în timp, plasează NATO în prezent în fruntea instituțiilor internaționale puse în slujba menținerii și asigurării păcii la nivel mondial. Alianța nord-atlantică trebuie percepută pe măsura rolului său major jucat în special după implozia URSS, deși cunoașterea originii sale ne poate furniza mult mai multe răspunsuri despre această organizație.
Evoluția NATO de la apariție și până la prăbușirea blocului comunist
Apariția NATO se produce într-un context european și global marcat de declanșarea Războiului Rece. Privită prin această prismă, înființarea NATO s-a produs exclusiv din necesitatea acoperirii unui vid de securitate pe care statele Europei Occidentale aflate la vest de Cortina de Fier îl resimțeau drept o posibilă amenințare sovietică în primii ani de după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial. Primul pas făcut în acest sens a fost semnarea Tratatului de la Bruxelles în 1948 între Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg prin care părțile semnatare creau o alianță colectivă defensivă la care SUA și Canada erau invitate să adere. La scurt timp, la 4 aprilie 1949, NATO devenea oficial alianța politico-militară contrapusă Uniunii Sovietice. Astfel, cele 12 state fondatoare a alianței (pe lângă statele Tratatului de la Bruxelles, SUA, Canada, Islanda, Portugalia, Norvegia, Italia și Danemarca) au pus bazele unei alianțe defensive a cărei principală preocupare până la sfârșitul Războiului Rece a constituit-o asigurarea securității Europei libere.
Preocupată de Europa, NATO a funcționat până în 1991 în limitele politicii de ,,containment’’ (îngrădire) a expansiunii URSS pe bătrânul continent, fapt ce explică într-o oarecare măsură de ce alianța nu s-a implicat în războaiele din Coreea, Vietnam sau Afganistan. Valurile de extindere ale alianței vin să confirme acest lucru. În 1952, odată cu aderarea Greciei și Turciei, NATO secu-riza flancul sud-estic european față de influența sovietică vizibil în creștere în această zonă, iar prin aderarea în 1955 a RFG și în 1982 a Spaniei, alianța nord-atlantică își consolida prezența în partea occidentală a Europei. Odată cu dispariția ,,dușmanului’’ URSS, din punct de vedere formal, NATO nu mai avea sens să existe, cu toate acestea, imediatele provocări la adresa securității Europei ce au apărut pe fondul vidului de putere în Europa Centrală și de Est și în Balcani au devenit noua motivație și justificare a existenței sale.
NATO în noua eră și tradiția Summit-urilor
După destrămarea Uniunii Sovie-tice și implicit după desființarea Trata-tului de la Varșovia, organizația nord-atlantică a suportat un proces de reformare. Bipolarismul căzuse și pe ruinele sale principalul susținător financiar al NATO – SUA – s-a regăsit în postura de singura superputere responsabilă de securitatea internațională.
Îndeplinirea acestei responsabilități bineînțeles, și-a găsit exprimarea sa instituțională în NATO. Odată ce securitatea Europei era pusă în pericol prin declanșarea războaielor în Iugoslavia iar diplomația nu mai reprezenta un mijloc de pacificare a Balcanilor, pentru prima dată în istoria sa NATO a intervenit armat. Intervențiile NATO în Bosnia și în 1999 în Kosovo au pus capăt masacrelor de tip Srebrenica, însă vor aduce alianței deopotrivă și faimă și contestare.
Bombardarea Belgradului – exces de forță sau condiție pentru pace?
În 1999 pentru a pune capăt genocidului comis de sârbi împotriva albanezilor din Kosovo NATO a bombardat capitala Serbiei, Belgrad. O bună parte a lumii a condamnat intervenția NATO în Serbia, mai ales că aceasta se producea pe fondul absenței unei rezoluții din partea ONU care să o autorizeze. Pacea a fost restabilită, însă cu prețul unor victime care nu erau parte directă la conflictul din Kosovo. Rusia a exploatat acest moment de exces al NATO pentru a-i crea instituției ima-ginea de agresor și nu de protector al Europei. Totodată, Moscova s-a axat pe faptul că NATO a încălcat dreptul internațional fiind învinovățită că a ignorat ONU.
Din moment ce rana rămâne deschisă iar memoria celor petrecute în fosta Iugoslavie este încă vie și neștearsă, este greu de apreciat dacă o altă formulă de soluționare a crizelor din fost Iugoslavie putea fi găsită. Oare fără intervenția NATO masacrele etnico-religioase erau să se stingă de la sine? Sau poate că NATO, la rândul ei a produs un masacru în Serbia? Acestea sunt întrebări la care noi, cei contemporani cu anii 90’, nu putem răspunde.
NATO de la Roma la Washington
Traiectoria de reformare a Organizației Atlanticului de Nord și de adaptare la noul context internațional și-a găsit exprimare în cadrul Summit–urilor organizate la un anumit interval de timp de forurile de conducere a alianței. În noiembrie 1991 la Roma, statele membre NATO au adoptat o Declarație a Păcii și Cooperării care definea viitoarele sarcini și orientări ale instituției privitoare la planul instituțional general de securitate europeană, precum și la dezvoltarea parteneriatului și cooperării cu țările din Europa Centrală și de Est.
În ianuarie 1994 în cadrul Summit-ului de la Bruxelles Consiliul Nord Atlantic a lansat o nouă inițiativă majoră în sprijinul stabilității și securității europene. Mecanismul de implementare a acestei inițiative era să se numească Parteneriatul pentru Pace, de atunci, parteneriatul a devenit o componentă fundamentală a securității în zona Euro-Atlantică. La numai 3 ani distanță, la Madrid, o Întâlnire la Nivel Înalt a membrilor NATO dădea start convorbirilor de aderare cu Republica Cehă, Ungaria și Polonia, deschidea un capitol nou în relațiile NATO-Rusia și stabilea începerea formalităților pentru un viitor parteneriat cu Ucraina. Dinamismul instituțional ce a caracterizat activitatea NATO în ultimul deceniu al secolului XX a demonstrat ascensiunea alianței în Europa ca instituție primară de asigurare a securității. În 1999, prin Summit-ul de la Washington alianța nord-atlantică ce-lebra 50 de ani de existență pe care îi încununa cu succesul intervenției în Kosovo. Tot aici, membrii oficiali ai alianței deveneau Cehia, Ungaria și Polonia, iar mesajul NATO devenea tot mai clar: ,,Cei trei nu vor fi ultimii’’.
NATO după 11 septembrie 2001
Percepția NATO asupra lumii s-a schimbat radical odată cu pășirea umanității în noul mileniu. Senzația că pacea este o chestiune de timp avea să fie curând spulberată de teribilele atentate teroriste din 11 septembrie 2001 produse în New York, SUA. Din acest moment, Washingtonul va da alarma întregii lumi că noul dușman al păcii și securității globale este terorismul. NATO s-a solidarizat cu principalul ei stat membru, SUA, și a declarat la nivel internațional război contra terorismului iar articolul 5 al Tratatului de la Washington devenea un punct de referință pentru atitudinea conjugată a tuturor aliaților. Activarea ,,principiului mușchetarilor’’ prin care dacă un stat membru NATO este atacat se consideră că întreaga alianță a fost atacată a dat semnalul că alianța mai mult decât o uniune de forțe, este o uniune de principii și valori. Lupta împotriva terorismului nu presupunea doar componenta armată, democrația devenea arma spirituală împotriva rea-voinței și a terorii dușmanului nevăzut.
Aderarea României la NATO
Secretul durabilității NATO, putem spune, constă în faptul că organizația nord-atlantică nu este doar o alianță armată. Cu câteva excepții, toate statele europene care au devenit în timp membre ale Uniunii Europene, și-au asumat mai întâi de toate statutul de membru NATO. Alianța continuă să fie o sursă de stabilitate, o umbrelă de securitate și o promotoare a valorilor occidentale pentru statele europene și prin asta este atractivă. În drumul lor european, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia au devenit membre NATO în 2004, iar Croația în 2009.
Odată cu aderarea României la NATO s-a produs o situație de tip win- win. România, așa cum afirma președintele Traian Băsescu, a atins cel mai înalt nivel al securizării naționale din întreaga sa istorie, iar NATO a obținut un partener strategic la Marea Neagră care îi va oferi alianței o mobi-litate importantă către zona Orientului Apropiat și Mijlociu. Acest mesaj al importanței NATO pentru România și al importanței României pentru NATO a fost evocat de Summit-ul organizat la București în 2008, când alianța a fost aproape să schimbe destinul de astăzi al Ucrainei și al Georgiei. Aceste două state ce urmau să primească MAP-urile (Planul de Acțiune pentru Aderare) NATO au fost deturnate prin intervenția energică a președintelui rus Vladimir Putin, invitat și participant la Summit.
Implicarea Georgiei într-un război contra Rusiei în august 2008 și declanșarea crizei din Ucraina care poate aduce Kievul într-un război cu Moscova după ce Rusia a alipit peninsula Crimeea puteau fi scenarii spulberate la București. Prin pierderea Georgiei și a Ucrainei, NATO a ratat rolul de lider în construirea securității în spațiul ex-sovietic în favoarea Rusiei. În schimb România, ca stat graniță a NATO și UE a sporit în importanța sa strategică pentru cele două structuri.
NATO va continua să fie instituția de securitate fundamentală pentru Occident atât timp cât amenințările asupra Europei există. Actuala criză din Ucraina vine să confirme acest lucru. De la Baltica la Marea Neagră către Adriatica s-a format un cordon NATO-UE care vine să îngrădească Rusia în propriile sale granițe. Această sarcină rămâne a fi primordială și pentru noul secretar ge-neral al NATO, Jens Stoltenberg, ales în preajma aniversării celor 65 de ani de la fondarea alianței nord-atlantice. Noului secretar general al NATO îi revine responsabilitatea enormă în detensionarea relațiilor între Rusia și Occident.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
