Jocurile memoriei istorice armenești: Bundestag contra Turcia

La 2 iunie, cu doar un vot împotrivă şi o abţinere, Camera inferioară a Parlamentului german (Bundestag) a adoptat o rezoluţie prin care uciderea a numeroşi armeni în 1915, în timpul Primului Război Mondial şi pe teritoriul Imperiului Otoman, este calificată drept „genocid”. A urmat ceea ce cotidianul strasburghez „Derniéres nouvelles d’Alsaces” a şi titrat, pe prima pagină: „Turcia vede roşu”.

Reacţiile au fost mai mult decât previzibile: ambasadorul Republicii Turcia la Berlin a fost rechemat la Ankara pentru consultări, prim-ministrul Binali Yildirim a dezavuat categoric această decizie, subliniind că „istoria ar trebui lăsată în seama istoricilor” iar ministrul de Externe al Armeniei, Edward Nalbandian a menţionat contribuţia Germaniei la „lupta universală contra genocidului şi crimelor împotriva umanităţii” după ce, cu două luni înaintea votului de la Berlin, preşedintele armean, Serj Sarkisian, fusese primit de Angela Merkel. Ministrul Justiţiei de la Ankara, Bekir Bozdag, a formulat şi o concluzie categorică: „poporul şi statul turc nu-şi uită niciodată nici prietenii, nici duşmanii”.

„Soarta armenilor este emblematică pentru istoria exterminărilor în masă, pentru purificarea etnică, pentru deportări şi, da, pentru genocidurile care au marcat secolul al XX-lea” se menţionează în textul scris, laolaltă, de deputaţii Uniunii Creştin Democrate, Partidului Social Democrat şi Verzilor. Este, de altfel, şi singurul loc în document unde apare termenul „genocid”. Dar, evident, este îndeajuns.

Ceea ce nu prea se discută este că această rezoluţie a Bundestagului, care adaugă Germania laolaltă cu alte 11 state din Uniunea Europeană (dintr-un total de 28) care au stabilit termenul „genocid” pentru evenimentele de acum un secol, a apărut într-un moment extrem de delicat pentru coaliţia creştin- democrată şi social democrată a Angelei Merkel: deschiderea accelerată a negocierilor dintre Berlin şi Ankara pentru invitarea oficială a Turciei în Uniunea Europeană, povara politică a milioanelor de refugiaţi din Orientul Mijlociu, acuzele aduse Turciei în legătură cu statutul democraţiei interne şi al rolului jucat în conflictele din Irak şi Siria şi, deloc în ultimul rând, reconfigurarea frontierei răsăritene a NATO, în condiţiile puseelor din ce în ce mai vocale ale Kremlinului la adresa României, Poloniei, Turciei şi statelor baltice.

În timpul Primului Război Mondial, Imperiul otoman şi Imperiul german au fost aliaţi, luptând militar împotriva trupelor Marii Britanii, Rusiei şi Franţei. Populaţia armeană, în special, şi creştinii din Imperiul Otoman în general, au fost suspectaţi de afinităţi cu interesele ţariste şi nu puţine au fost acuzaţiile de trădare şi de acţiuni combatante favorabile Rusiei. Germania imperială, cu un rol „puţin glorios” după cum susţine documentul votat în Bundestag, avea, fără dar şi poate, toate resursele pentru a cunoaşte realităţile interne otomane şi a clarifica dacă se produceau masacre în masă, pe criterii etnice sau confesionale. La finalul războiului, în urma acţiunilor din primăvara anului 1915, armenii au numărat peste un milion şi jumătate de victime, în vreme ce tânăra Republică a lui Kemal a găsit lipsă câteva sute de mii, despre care a susţinut că nu are date elocvente. De un secol, disputa turco-armeană este o rană deschisă în relaţiile bilaterale şi otrăveşte vecinătatea şi oportunităţile de colaborare. Includerea Armeniei în sistemul totalitar al URSS, vreme de şapte decenii, a exclus o analiză istoriografică şi ştiinţifică acceptată de ambele tabere şi de comunitatea internaţională, în ansamblul ei. Ankara a invitat, în repetate rânduri, pentru rezolvarea ştiinţifică a dilemei în vreme ce diaspora armenească şi, după 1991, noul stat independent de la Erevan, au militat pentru acceptarea termenului de „genocid”. Această situaţie de incompatibilitate a fost reliefată şi de votul recent din Bundestag. Premierul turc a susţinut, în continuare că „istoria ar trebui lăsată în seama istoricilor” în vreme ce Norbert Lammert, preşedintele Bundestagului, a ţinut să sublinieze că „Parlamentul german nu este o comisie de istorici şi nici o curte de juraţi” şi că „guvernul turc de astăzi nu este responsabil pentru evenimentele de acum un secol”. Angela Merkel nu a venit să voteze rezoluţia, invocând responsabilităţi oficiale la care nu putea renunţa. Întâmplător sau nu, la vot nu a reuşit să ajungă nici Frank Walter-Steinmeier, ministrul de Externe.

Ce poate fi rezoluţia adoptată de Bundestag? O clarificare istorică? Un gest moral? Sau, de ce nu, o măsură de intimidare a Turciei, acum când guvernul de la Ankara stă la porţile Uniunii Europene iar Germania se străduieşte să gestioneze, aproape singură, soarta milioanelor de refugiaţi din Orientul Mijlociu revărsaţi de anul trecut spre continent?

Votul din Bundestagul de la Berlin a sosit într-un moment geopolitic extrem de turbulent, care vizează îndeosebi regiunea Mării Negre, relaţia dintre Uniunea Europeană şi Rusia şi, mai precis, relaţia extrem de rece dintre Kremlin şi frontiera răsăriteană a NATO. Mai precis, preşedintele Vladimir Putin a anunţat, într-un discurs ţinut la Atena, că nici România, nici Polonia nu vor fi scutite de o reacţie rusească după instalarea sistemului de la Deveselu. Apoi, reacţia acidă a Uniunii Europene la adresa guvernului de la Varşovia în legătură cu statul de drept a aprins şi mai mult disputa dintre Polonia şi tehnocraţii de la Bruxelles, autorităţile poloneze invocând dreptul suveranităţii deciziilor şi corectitudinea legitimată de un proces electoral corect, asupra căruia nu planează suspiciuni.

Anunţata vizită a luxemburghezului Jean Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, la Forumul Economic de la Sankt Petersburg, a stârnit o reacţie fără precedent din partea flancului estic al NATO şi al SUA, mai ales că ar fi prima vizită a unui oficial UE în Rusia după anexarea Crimeei şi impunerea de sancţiuni. „Spre regretul meu- îi scria tehnocratul Juncker preşedintelui Putin încă în toamna anului 2015- relaţiile UE cu Rusia nu s-au putut dezvolta în ultimul an”. Reacţiile de la Vilnius, Varşovia şi Bucureşti au venit imediat. „Kremlinul foloseşte astfel de întâlniri pentru a crea impresia de business as usual” a replicat ministrul lituanian de Externe, Linas Linkevicius. La Varşovia, Ministerul Apărării a anunţat sporirea efectivelor militare permanente ale ţării până la 150.000 de soldaţi şi ofiţeri. Chiar şi preşedintele României, Klaus Iohannis, a menţionat sprijinul ferm al Bucureştilor pentru guvernul de la Varşovia în criza cu UE, fapt fără precedent în istoria recentă a diplomaţiei române.

Este de notorietate, de asemenea, intenţia statelor din frontul răsăritean al NATO de a obţine, la întâlnirea la nivel înalt de la Varşovia, din iulie, un comandament naval militar în Marea Neagră, în care România, Bulgaria şi Turcia să fie principale partenere. De asemenea, este uşor de descifrat apetenţa instituţiilor Uniunii Europene în a obţine o detensionare a relaţiilor comerciale şi politice cu Rusia. Semnale vin mai tot timpul din marile capitale şi nu este un secret că politicile generale ale tehnocraţiei de la Bruxelles sunt determinate de opţiunile Berlinului. Doar rezistenţa fără compromisuri a SUA şi sprijinul necondiţionat acordat de statele din Răsăritul UE şi al NATO au împiedicat Europa, până acum, la o breşă în reluarea dialogului cu Moscova pentru ridicarea sancţiunilor. Iar Turcia este, şi ea, în această ecuaţie.

Într-un recent discurs ţinut la Constanţa, provocat să dea un răspuns referitor la problema evenimentelor din 1915, dacă pot fi definite drept genocid sau nu, ambasadorul SUA, Hans Klemm, licenţiat în Istorie, a declarat că are cunoştinţe extrem de reduse despre acest fapt şi că nu se poate pronunţa. Invitaţia lui Klemm a fost, mai degrabă spre o aprofundare ştiinţifică a evenimentului. Ambasadorul nu a făcut nimic în plus faţă de preşedintele Barack Obama care, în două mandate succesive la Casa Albă, a evitat cu străşnicie utilizarea termenului de „genocid”.

Turcia este un pilon geopolitic excepţional al întregului joc continental şi, în ultima vreme, a relaţiilor dintre NATO şi Rusia. Deschiderea dialogului dintre preşedintele Recep Tayyip Erdogan şi cancelarul Angela Merkel, pentru stabilirea agendei de parcurs a Turciei spre UE, a adus în dezbatere sănătatea democraţiei interne şi colaborarea reciprocă în ceea ce priveşte milioanele de refugiaţi din Orientul Mijlociu care atentează la frontierele europene. Fără implicarea Turciei în această ultimă chestiune, indiferent de recunoaşterile publice ale europenilor, continentul este incapabil să gestioneze situaţia. Nu este foarte clar, încă, dacă puterile militare cele mai importante ale continentului- Franţa şi Germania, în primul rând- ar agrea constituirea unui pol de putere militară şi politică la frontierele instituţionale, cu Turcia membră, sub o umbrelă de securitate americană, cu puţine responsabilităţi faţă de întregul european. Summit-ul NATO de la Varşovia, din vară, va desluşi, rapid, şi această enigmă.

Germania şi Turcia îşi împart, după un secol, o felie de istorie comună: alianţa lor din vremea Primului Război Mondial. Negocierile dintre cele două foste imperii, pentru redefinirea ansamblului de forţe pe continent, sunt extrem de complicate şi de contencioase, în bună măsură datorate şi personalităţilor celor doi protagonişti, Angela Merkel şi Recep Tayyip Erdogan. Iar Armenia poate reprezenta, de ce nu, o formă de presiune formidabilă asupra Ankarei, venită tocmai dinspre capitala cea mai importantă a Europei, Berlin.