Hotel Palace: pariuri, jocuri de noroc și turism în Constanța Veche -

info-sud-est-hotel-palace11 Constanța Veche a avut hoteluri pentru oameni bogați sau pentru cei mai puțini avuți, pentru familiști sau pentru cei ce veneau la malul mării în speranța de a-și întâlni dragostea, pentru oameni de afaceri sau pentru aventurieri în căutarea distracției.

Hotelul Palace a fost ceva aparte, ce nu se încadra în nici una dintre aceste categorii, sau, paradoxal, se putea încadra în toate.

Palace a fost hotelul împătimiților de jocuri de noroc. Încă de la începuturile sale, hotelul a fost construit special pentru jucătorii ce făceau sau desfăceau averi în Cazinoul de pe faleza constănțeană, la început de secol al XX-lea.

La nici o lună după ce moștenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand, era ucis la Sarajevo, în ziua de 28 iunie 1914, la Constanța se inaugura unul dintre cele mai luxoase hoteluri ale bătrânului oraș. Europa intra în război, iar Constanța își dezvolta infrastructura jocurilor de noroc, prin inaugurarea Hotelului Palace, ca o anexă a Cazinoului proaspăt inaugurat în anul 1910.

Legătura dintre Palace și Cazino era una naturală, iar distanța de aproximativ 500 de metri ce despărțea cele două clădiri era parcursă în pas alert de bogații discreți, veniți de aiurea, între sălile de jocuri și camerele de odihnă. Cei ce câștigau ajungeau mereu la recepția Hotelului Palace, cei ce pierdeau însă nu. Unii dintre ei, îmbătați de licorile bahice și de fiorul înfrângerii, își găseau adeseori soarta printre stâncile ascuțite ce străpungeau valurile mării.

Inaugurat în arzătoarea lună iulie a anului 1914, la numerele 5-7 de pe strada Remus Opreanu, Hotelul Palace a dat startul unei jumătăți de secol de lux și viață bună la malul mării.

Trainica clădire din Peninsulă, așezată pe faleza înaltă, a aparținut baronului Edgar de Marcay, cel ce, în anul 1912, concesionase de la Primăria Constanța și serviciile Cazinoului. Contractul cu administrația locală îl obliga pe bogatul baron să construiască Hotelul Palace pentru a deservi excentricii jucători de la Cazino.

În aceeași perioadă, același baron de Marcay, acționar și la Cazinoul din Monte Carlo, aducea industria jocurilor de noroc și în zona de munte dominată de Castelul Peleș, acolo unde construia, în aceeași strânsă legătură ca și la Constanța, Cazinoul din Sinaia și Hotelul Palace. A fost să fie ca, în cele mai iubite locuri ale sobrului şi chibzuitului rege Carol I- Constanţa şi Sinaia- să se deschidă unele dintre cele mai mari şi luxoase hoteluri pentru jucătorii de ruletă de la Cazino.

Palace-ul de la Constanța, construit după planurile arhitectului francez Edgar de Goue, cel ce a adus tușele Rivierei Franceze în stilul eclectic al clădirii, nu a apucat să se bucure prea mult timp de turiștii săi bogați, împătimiți ai jocurilor de noroc. Este interesant că nu întâlnim, în decorul arhitectural, nicio tuşă impresionantă din curentul Art Nouveau, dominant în multe dintre clădirile hoteliere şi de lux ale Constanţei. Interiorul şi, mai ales, feroneria, sunt mai degrabă repere ale extrem de extravagantului curent le belle epoque, clădirea fiind, pur şi simplu, o copie franceză mai mult decât oricare alta de la malul Mării Negre.

Clădirea a fost concepută pe faleza înaltă, cu o scară monumentală care cobora drept in apele mării. Fundaţiile hotelului, extrem de trainice, erau menite să apere nu doar de posibilele alunecări ale terenului ci şi, cel mai adesea, de valurile furtunoase, obişnuite în afara sezonului de vară. Nu există spaţii deschise spre mare, aşa cum generos se puteau întâlni la „Mercur” sau „Regnier” pentru că, aproape sigur, niciunul dintre bogaţii oaspeţi nu dorea să se bucure de soare sau de mare ci, asta e!, de un strop de noroc.

Doar doi ani de la deschiderea hotelului au trecut până când germanii au rechiziționat clădirea, la fel cum au făcut cu întregul oraș, în luna august a anului 1916, atunci când feldmareșalul Mackensen reușea să cucerească Dobrogea. Un spital pentru răniţi, împreună cu birouri administrative şi spaţii de depozitare au reprezentat destinaţia hotelului „Palace” în „sezoanele estivale” din 1917 şi 1918.

Însă glorioșii ani interbelici nu au întârziat să apară.

Palace În anul 1924, o reclamă publicată în „Ghidul Constanței și al Tekirghiolului“ descria Hotelul Palace: „Cel mai luxos și confortabil hotel din Constanța, 400 camere, ascensor, bae, lumină electrică și o splendidă vedere spre mare“.

Nu avea Palace-ul chiar 400 de camere, ci doar 250, însă cu siguranță era unul dintre cele mai confortabile hoteluri ale Constanței, fiind introdus, alături de Vila Regnier, la categoria „de lux“.

Confortul și luxul de la Palace se regăseau în toate: mobilierul de interior, serviciile ireproșabile, liftul ce ducea clienții spre etajele superioare, o invenție modernă ce o regăseai doar în puține din hotelurile Bucureștilor la acea vreme. Însă discreția oferită clienților bogați ce își lăsau averile la Cazinoul din Constanța era punctul forte al acestui hotel, o caracteristică pentru care marii iubitori de noroc decideau să își achiziționeze o cameră aici. Serviciile erau multe şi costau pe măsură. Omnibusuri plecau, la cererea clienţilor, oriunde în oraş, în afara lui şi chiar la Bucureşti dacă era o urgenţă. Doamnele aveau posibilitatea să nu iasă din hotel înainte de a-şi face prezenţa la Cazinou sau în alte localuri de lux: la un simplu apel telefonic, recepţia trimitea coafeze, modiste, croitorese, manichiuriste, medic sau comisionari. Nicio cerinţă nu era extravantă, niciunui client nu i se spunea că solicitarea lui nu poate fi rezolvată.

Distanța dintre Cazino și Palace era mică, iar drumul dintre cele două clădiri dura mai puțin de cinci minute. Fie că ieșeau cu averea rotunjită sau cu buzunarele goale pe ușile Cazinoului, toți se grăbeau să ajungă repede la hotel: fie pentru siguranța banilor agonisiți, fie pentru a nu le trece prin cap vreo idee năstrușnică pe faleza mării. Și nu puține au fost cazurile în care o avere pierdută te arunca direct pe fundul mării.

Mulți dintre jucătorii de la Cazino erau oameni discreți, ce preferau să nu se expună. Palace-ul le oferea un confort din acest punct de vedere. Iar totul la Palace era construit în această cheie.

Citește și „Puterea amintirii: Constanţa Veche în hotelurile ei“

Intrarea în hotel se făcea dinspre strada Remus Opreanu, o alee puțin circulată și aproape lăturalnică în acele vremuri. Odată intrat în hotel, scările se despărțeau spre cele două uși de acces de-a dreapta și de-a stânga recepției, lăsând libertatea clienților să aleagă dacă intrau la braț cu persoana ce îi însoțea sau o întâlnea abia în camera generoasă a hotelului, cu vedere la mare. Saloanele de la parter, mici, cochete și discrete, asigurau de asemenea o atmosferă retrasă, iar salonul de mese la fel de mic, ce nu putea să deservească nicidecum clienții din cele 250 de camere ale hotelului, arăta că Palace-ul nu era gândit pe același calapod cu celelalte hoteluri ale Constanței Vechi. Cu siguranță orele de masă nu erau aceleași cu cele din restaurantele dimprejur, iar bucătăria cu specific românesc și francez a hotelului, cu prețuri piperate specifice restaurantelor de lux, trebuia să rămână mereu deschisă și pregătită pentru clienții exigenți, ce veneau și plecau, zi sau noapte, bucuroși sau iritați, din sălile de joc ale Cazinoului de pe faleză.

Clienții de la Palace prețuiau discreția.

Așa se explică poate și faptul că un hotel așezat fix pe malul mării nu avea un balcon deschis spre marea întindere albastră, ci doar o terasă închisă, cu multe ochiuri de sticlă.

Astfel, Hotelul Palace nu a notat de-a lungul istoriei sale întâlniri importante, dineuri ale înaltei clase politice sau intelectuale constănțene sau românești, ori vizite ale familiei regale, obișnuite de altfel la Constanța, așa cum se întâmpla la Regnier sau Intim. Palace-ul era pur și simplu hotelul jucătorilor de cărți, a împătimiților de zaruri sau a iubitorilor de ruletă, și nicidecum a familiștilor sau a celor care veneau în vilegiatură la mare. Un sejur la Palace sau o simplă întâlnire din partea vreunei persoane publice sau politice ar fi generat destule discuţii în opinia publică. Pe de altă parte, nici locatarii nu şi-ar fi dorit o anulare a acestei intimităţi impuse. Te întrebi, şi nu ai cum să nu o faci, cu ce ochi priveau marea şi balcoanele de la Palace iluştrii vecini de la „Regnier”: Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu sau Take Ionescu. Niciunul nu a călcat pragul de la „Palace” dar povestea noastră nu este despre morala în politică.

Discuțiile în hotelul Palace se purtau în altă limbă, în cea a jocurilor de noroc. Aici existau mai multe superstiții decât oriunde altundeva. Tabieturile clienților iubitori de cărți și zaruri, înfometați de averi câștigate ușor sau doar îndrăgostiți de imprevizibilul noroc de moment erau foarte bine stabilite iar pentru a avea șansă bună pe seară, toată ziua trebuia să le fie perfectă și să nu se întâmple nimic care s-o alunge pe Zeița Fortuna de lângă ei. Hainele norocoase erau de multe ori aceleași, și dacă nu hainele, cu siguranță vreun accesoriu sau două.

Nimeni nu trebuia să strice starea de spirit a marilor jucători, iar personalul hotelului era la fel de discret ca și întreaga atmosferă de la Palace.

Când avocatul Toma Boată a cumpărat hotelul „Palace”, în mai 1928, nu avea de unde să ştie că, odată cu plecarea francezilor de la Societatea Marilor Stabilimente din acţionariat, s-a cam dus şi norocul pentru preţiosul stabiliment de lux. A venit criza economică şi numărul oaspeţilor s-a micşorat. Apoi, din 1935, Mamaia a început să atragă serios clientela simandicoasă a Bucureştilor, care înainte sosea negreşit la Constanţa. Deschiderea Cazinoului din staţiune, apoi a luxosului hotel „Rex”, chiar pe plaja infinită, împreună cu taxele tot mai mari impuse jocurilor de noroc au împuţinat zilele senine ale „Palace”-ului. Democratizarea vilegiaturii marine a permis unui număr tot mai mare de oameni să vină pe litoral: nu toţi aveau buzunarele pline şi nici intenţia de a renunţa la economiile de peste an doar pentru un lux pe care, cei mai mulţi, nu îl înţelegeau. Şi nu doar atât: norii oribili ai unui alt Război Mondial începeau să acopere, pe rând, orizonturi întinse ale continentului, să închidă graniţe, să îngheţe conturi bancare şi să facă imposibile călătoriile de plăcere.

Războiul Mondial, izbucnit în 1939, a adus pierderi imense industriei turistice constănţene iar „Palace” nu a fost ferit de probleme financiare. Când, în vara anului 1941, bombele sovietice au căzut deasupra oraşului, turismul la mare era deja în suferinţă şi nu avea cum să nu curme un sezon estival care nici nu începuse. Mai multe bombe au lovit, în iunie 1941, faleza Cazinoului şi clădirile dinprejur. Casa avocatului George Benderli, situată între hotelurile „Bulevard” şi „Palace”, a fost distrusă dar cele două clădiri au scăpat doar cu geamurile smulse şi pagube mai puţin importante. De atunci, decenii la rând, pe poarta imensă de fier a hotelului „Palace” nu a mai intrat nici un turist.

Clădirea lipsită de oaspeţii ei boemi şi bogaţi a fost rechiziţionată de comandamentul militar german, în toamna anului 1941. Camerele de hotel au fost transformate în birouri şi spaţii administrative iar saloanele de la parter în săli de şedinţe şi de audienţe. Această situaţie a durat până în vara anului 1944 când, după 23 august, Armata Roşie a ocupat Dobrogea. Trupele sovietice au pus ochii pe vechiul comandament german şi în hotelul „Palace” s-au instalat ofiţerii Kremlinului, care au decis să afişeze, la intrare, imense steaguri roşii. Când au părăsit definitiv Constanţa, în 1956, din hotelul „Palace” rămăseseră doar pereţii. Mobilierul, obiectele de artă, vesela, bună parte din infrastructura clădirii au fost, pe rând, înscrise drept „despăgubiri de război” şi transportate în URSS. Autorităţile de partid şi locale române au primit, prin proces verbal, o clădire goală, fără nici un fel de utilităţi.

Drept urmare, organizaţia locală a Partidului Muncitoresc Român a decis, un an mai târziu, în 1957, transformarea clădirii în cămin pentru lucrătorii agricoli veniţi în Dobrogea pentru muncile sezoniere, în sprijinul procesului de cooperativizare. Camerele, spaţioase şi luxoase altădată, au devenit rapid dormitoare, cu bucătării improvizate şi cu spaţii comune imunde. Planurile de industrializare aplicate Constanţei de la începutul anilor 1960 au condus, cum era şi firesc, la un aflux de oameni din regiuni diferite ale ţării (în special din Moldova şi Oltenia) şi la o lipsă acută de locuinţe pentru aceştia. Cum cooperativizarea Dobrogei luase sfârşit, aceleaşi autorităţi locale de partid şi de stat au schimbat destinaţia „Palace”-ului, în 1964, în cămin de nefamilişti, pentru muncitorii constructori şi de pe noile platforme industriale şi portuare. Clădirea a devenit de-a dreptul sordidă, atât prin degradarea ei accelerată cât şi prin activităţile comune ale noilor locatari, care în definitiv nu plăteau nimic şi aşteptau, nerăbdători, o repartiţie pentru un apartament în noile cartiere de blocuri din oraş.

Ideea lui Nicolae Ceauşescu de a redeschide litoralul românesc, din a doua jumătate a anilor 1960, a fost salvarea de la distrugere. Din 1972, „Palace” a redevenit hotel, după ample lucrări de restaurare şi renovare. Primii turişti nu mai regăseau, însă, nimic din ce lăsaseră ultimii turişti, în vara lui 1941. Mobilierul din camere era modern dar nepretenţios, restaurantul, chiar dacă unul excelent pentru cotidianul comunist, nu avea pretenţii iar servirea, mai bună decât la hotelurile modeste, era departe de ceea ce cunoscuse localul cu decenii în urmă. Apoi, nici miza nu mai era aceeaşi: la Cazinou lumea venea pentru o masă bună, cu orchestră live, iar cei ce se cazau la „Palace” obţineau camerele fie prin sindicat, după ce acordaseră o atenţie financiară, fie prin unica agenţie de turism a statului. Nimic nu amintea de începuturile hotelului, totul era învelit, aşa cum se proceda în cele mai multe cazuri, într-o mediocritate conştiincioasă. Se respectau gusturile populare şi indicaţiile ideologice.

După 1990, „Palace” a decăzut odată cu întreaga Constanţă veche: mutilată, demolată, răpciugoasă şi batjocorită de toţi aceia care aveau datoria să o protejeze. Alături, prin decizii administrative scandaloase, s-a construit o hardughie de beton, rămasă neterminată din motive care ţin de hăţişurile justiţiei, de hachiţele unui primar longeviv, adulat şi penal şi de lipsa fondurilor (ultima variantă este mai sigură). Astfel, vecinătatea „Palace”-ului este una care ţine, acum, de turismul de aventură. Riscând să devină o ruină, abia în 2006 hotelul de lux cândva, „Palace” de astăzi a început să respire. Poate e mai greu ca la începuturile de acum un secol. Sunt mulţi paşi şi destule eforturi în direcţia repunerii acestei clădiri in locul cuvenit al memoriei oraşului şi în linia turismului de elită. Ceea ce poţi vedea, însă, este că nu lipsesc intenţiile: dacă veţi deschide vreodată imensa uşă de metal a hotelului „Palace” veţi simţi că intraţi, imediat, altundeva. Tocmai de aceea, speranţa moare ultima.