Grecii în Constanța Veche: Istoria unui cartier aproape uitat

Când a ajuns în cetatea Tomisului, acum două milenii, poetul Publius Ovidius Naso a auzit vorbindu-se greceşte. „Tristele” lui trimise la Roma amintesc că litoralul mării era împărţit între geţi şi greci deşi era evident că “de geţii rebeli parcă ţine mai mult”. Tot Ovidius, plimbându-se pe puţinele şi îngustele străzi pietruite ale cetăţii, a înţeles că “graiul cel sălbatic străin de limba noastră/ (…) biruit-a şi vorbele greceşti”.

Arheologii spun că grecii au înfiinţat Tomisul, acum mai bine de 2 500 de ani, pentru că tăietura (tomi) coastei Peninsulei asigura un loc propice de a poposi din lungul drum dintre Elada şi marile porturi ale Mării Negre. Histria era, pe atunci, cel mai important loc de negoţ, producţie şi dezbateri iar Tomisul a fost, destulă vreme, un simplu loc de tranzit. Grecii, deveniţi localnici tomitani, au început să se ocupe de negoţul cu băştinaşii, să lucreze unelte, să cultive cereale şi viţă de vie. Abia răzbunarea naturii şi înnisiparea portului Histriei a dus la mutarea interesului spre Sud: la Tomis şi Callatis.

Ovidius a povestit legenda Lânii de Aur, a argonauţilor plecaţi spre tărâmurilor fabuloase ale Caucazului şi care, în expediţia lor, au intrat într-un război inegal cu regele Colhidei. A fost nevoie ca tânărul grec Iason să îl ucidă (să îl taie în bucăţi, adică tot tomi) pe fiul regelui pentru a câştiga timp să fugă. Regele îndurerat ar fi adus trupul ciopârţit pe malul mării, acolo unde a apărut Tomisul.

Arheologii şi Ovidius nu se contrazic. Toţi spun acelaşi lucru dar în alt mod: grecii au dat viaţă Tomisului şi, mai bine de o jumătate de mileniu, s-au străduit să ridice aici, la malul unei mări pe care o considerau inospitalieră, o copie a Eladei.

Grecii vechi şi Tomisul au trecut prin secole văzând nu doar stăpâniri diverse dar şi evenimente care au marcat definitiv destinele lumii. Cetatea romană, apoi bizantină, de la malul Mării Negre a fost între primele care au întâmpinat religia creştină şi nu puţine sunt mărturiile pe care le găsiţi într-o plimbare pe străzile Constanţei vechi sau prin sălile Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie. La două milenii de când au întemeiat cetatea, grecii tomitani s-au trezit sub stăpânire otomană, pentru aproape cinci veacuri. Nimic din vechea glorie nu a mai rămas în vremurile acelea iar Tomisul, devenit Kustendje, s-a transformat într-un târg vetust de la marginile uitate ale Imperiului Otoman. Războaiele veşnice şi pustiitoare dintre ruşi şi oştenii sultanului au redus întreaga Dobroge la un simplu câmp de bătălie, fără oraşe importante, fără clădiri trainice şi cu o populaţie mereu pe drumuri de refugiu. După războiul ruso- otoman încheiat în 1829, Tulcea şi Constanţa rămăseseră mai degrabă referinţe toponimice decât aşezări.

Şi, totuşi, Dunărea şi Marea Neagră au fost acelea care au redeschis istoria celor două vechi cetăţi greceşti. Paradoxal, abia obţinerea independenţei Greciei a reînviat valul de imigrare din motive care ţineau de oportunităţile fabuloase ale provinciei pe care, în fine, o mai păsuia războiul. Primul şantier naval al Dobrogei a apărut la Tulcea, cu antreprenori şi meşteri greci: la 1847, deja, se exportau nave pe Dunăre şi Marea Neagră. Se făceau bani mai mulţi şi mai frumoşi decât în porturile Eladei, unde mai pui şi potenţialul imens după ce Imperiul Otoman renunţase la monopolul cerealelor Ţărilor Române. Alegerea Sulinei drept sediu al Comisiei Europene a Dunării, în 1856, a dat Tulcei, mai întâi de toate, un caracter cosmopolit fără egal până atunci. Alţi greci, mai inventivi, s-au aşezat la Alibeichioi (azi, Izvoarele), acolo unde pădurile seculare de stejari erau materia primă cerută de constructorii de nave. La Constanţa, spiritul elen a reînviat cu o întârziere de câteva decenii, după ce britanicii au legat oraşul adormit, prin cale ferată, de Cernavodă şi s-a reflectat îndeosebi în sectoarele terţiare (comerţ, turism, navigaţie).

Nu neapărat frapant dar oricum interesant este că, dacă privim cu răbdare, cartierele greceşti din Tulcea şi Constanţa sunt ridicate, practic, în acelaşi timp, adică în deceniile mijlocului secolului al XIX-lea şi au aceeaşi structură urbană. Ceea ce înseamnă o putere unitară a memoriei pentru aceia care au găsit ospitalierele pământuri dobrogene. Casele, prăvăliile, şcoala, sălile de lectură sau de spectacol au înconjurat biserica şi au structurat, în miniatură, aşezări din Elada. La Tulcea, Biserica „Buna Vestire” (hramul ortodox care corespunde zilei naţionale a Greciei) a apărut între 1848 şi 1854, după planurile lui Ştefan Dopron, un model aproape identic cu surata ei mai tânără, Biserica „Metamorfosis” din Constanţa. Lăcaşul de la malul mării a rămas până astăzi în forma iniţială în vreme ce, la Tulcea, în primul deceniu al secolului trecut, a fost adăugată clopotniţa, o copie exactă a bisericilor elene. Şi la Tulcea, şi la Constanţa, cele mai vechi biserici ortodoxe în picioare sunt cele greceşti. Străzile adiacente, azi cu denumiri fără legătură cu istoria Tulcei (Mihai Eminescu, Victoriei), au constituit ceea ce se poate desemna drept „mahalaua grecească” iar casele şi locurile de socializare respectau riguros normele găsite în Grecia clasei mijlocii. La Constanţa, cartierul s-a centrat în jurul actualei străzi Karatzali, cu deschidere spre mare, dar situate la cea mai bună înălţime a oraşului de atunci.

Ridicarea Bisericii Metamorfosis, pe înalta faleză estică din extremitatea de nord a Peninsulei, între anii 1865-1867, a reprezentat piatra unghiulară a Demogherontiei, comunitatea elenă din Constanța.

La clădirea celui mai vechi lăcaș de cult al Constanței Vechi au contribuit cotizațiile etnicilor greci din toate colțurile lumii. De la Paris și până la Constantinopol, din Manchester și până la Trieste sau Marsilia, etnicii greci au strâns banii necesari pentru construcția bisericii din Peninsula constănțeană, așa cum au făcut-o și în cazul multor lăcașe de cult de pe bătrânul continent. Ajutați de Arhimandritul Filippos Tzoulatis din Kefalonia și de directorul general al Companiei Engleze a căilor ferate, puținii greci din vechiul Kustendje au reușit să ridice Biserica Metamorfosis. Nu o puteau face fără firmanul Sultanului Abdul Aziz, din martie 1863, care spunea: „De îndată ce va sosi acest act al meu să luați la cunoștință de faptul că în apropierea locului de rugăciuni pe care îl dețin deja grecii aflați în împărăția mea să clădească biserică, spital și școală“.

Ajutați de libertatea de a pune taxe pe comerțul intern, fapt ce demonstra influența grecilor și respectul pe care administrațiile otomane le-o purtau, s-a hotărât pentru construirea bisericii următoarele: toţi exportatorii de cereale din Constanța erau obligaţi să plătească o para pentru fiecare kilogram, fiecare încărcător de cereale pe căile ferate, o para la fiecare cvartal, fiecare comerciant de coloniale și importator de băuturi spirtoase și exportator, câte zece parale din fiecare o mie de galbeni, fiecare navă câte trei parale pe tonă. Astfel grecii din Constanța Veche au ridicat Biserica Metamorfosis, lăcaș nu doar necesar datorită creșterii numerice a grecilor constănțeni, ci și locul ce a dat naștere și a omogenizat o comunitate elenă la Constanța, sau, cum numesc grecii – Demogherontia. Până la acel moment, nu se putea vorbi de o comunitate de sine stătătoare, mulți dintre grecii aflați în Kustendjeul turcesc fiind doar comercianți ocazionali.

Pe locul fostei bisericuțe grecești din lemn construită la 1862 se înalță, la 1875, o clădire din piatră, cu un etaj, unde funcționa numai școala primară, sub conducerea lui Gheorghis Karydias. Iar comunitatea greacă începe să prindă viață, să își școlească generațiile și să se dezvolte în liniște.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, populația Constanței se ridica la aproape 13 mii de suflete, iar cei 2.517 greci reprezentau deja minoritatea cea mai însemnată a vechiului oraș maritim.

Grecii la Constanța s-au remarcat, încă de la început, așa cum le era firea, ca buni comercianți. Așa cum bulgarii erau recunoscuți pentru zarzavaturile lor, așa și grecii se impuseseră ca oameni care știu să facă bani din comerț, oricum s-ar fi desfășurat el: grecii dețineau prăvălii, restaurante, cofetării și hoteluri situate pe cele mai centrale străzi ale orașului, prăvălii cu tot soiul de mărfuri (brânzeturi, mezeluri, cereale, legume, lemne, sticlărie, mobilier, articole metalo-casnice etc), fabrici de țiglărie, prelucrarea metalelor, ateliere meșteșugărești de căruțe și trăsuri, încălțăminte etc. De asemenea, grecii realizau cea mai mare parte din importul și exportul de mărfuri (citrice și ulei din Grecia, cereale, animale și lemn din România). În portul orașului era imposibil să nu întâlnești vreun cargobot grecesc în fiecare zi a anului. Limba greacă se auzea aproape peste tot și nu găseai o stradă fără o casă grecească sau fără magazin de greci.

Cei mai importanți comercianți de ulei de măsline și citrice erau Lorentzos Halkousis și Nik. Soures, comerț cu țesături făceau frații Laskaridis, cu blănurile se ocupa Dim. Mimikopoulos, restaurante cunoscute dețineau frații Kokkinos și Anast. Sotiriadis, iar deținători de hoteluri erau Dim. Dimitriou (Grand) și Pasalis Kokkinos (Regal).

Gheorghe Hrisicos, unul dintre grecii bogați ai Constanței, a oferit orașului primul hotel de lux, ridicat în Piața Ovidiu în anul 1900.

Clădiri grecești la Constanța

Grecia a fost unul dintre statele reprezentate diplomatic în Dobrogea. La Sulina, încă din momentul înfiinţării Comisiei Europene a Dunării (1856) şi până la al Doilea Război Mondial (1940) a funcţionat un consulat. La fel, la Constanţa, unde Ministerul de Externe de la Atena a trimis un reprezentant consular în primii ani după Războiul de Independenţă şi Unirea provinciei cu România. După Primul Război Mondial, consulatul grec a funcţionat într-un imobil situat în chiar inima oraşului, aflat şi astăzi în picioare (neglijat şi dărăpănat, ca orice clădire istorică a oraşului), la câţiva paşi de piaţa Ovidiu, pe malul mării, în faţa Moscheii Regale Carol I. Comunitatea greacă putea, în felul acesta, să fie şi mai bine apărată în interesele ei identitare, financiare, juridice sau culturale ori de câte ori administraţia românească sau instituţii ale statului erau acuzate de partizanat.

Primul Război Mondial a afectat în aceeași măsură și comunitatea greacă. Școala a devenit depozitul de alimente al feldmareșalului von Mackensen, cuceritorul Dobrogei, iar biserica a fost închisă după ce o parte din odoarele din metale preţioase au fost confiscate de trupele bulgare. În cei doi ani de război comerţul prin portul Constanţa a devenit, practic, inexistent iar starea materială a grecilor constănţeni, ca a tuturor celorlaţi, a devenit dramatică din cauza lipsurilor, rechiziţiilor, abuzurilor şi jafurilor.

Recensământul din 1930 arăta că, din cei aproape 41.000 de locuitori ai Constanței, 3.130 erau greci iar comunitatea elenă rămânea în continuare una dintre cele mai importante minorități ale Constanței Vechi.

Un grec filantrop, Demostene Tranulis a construit, în 1927, teatrul ce îi purta numele, astăzi Teatrul Fantasio. O clădire cu o arhitectură neoclasică, în stil elen, ce primea în sălile ei elita societății Constanței Vechi și unde au poposit numeroase trupe de teatru şi de muzică din Bucureşti şi din ţări europene. Merită spus că această a doua sală de teatru şi spectacole se alătura unei alteia, mai cunoscute, dar tot greceşti, „Elpis”.

De asemenea, grecii erau proprietari de cinematografe. Pashalis Kokkinos a deținut cinematograful „Regal“ iar Amvr. Papayiotou cinematografele „Capitol“ și „Majestic“.

Grecii au fost deschizători de drumuri la Constanța. Chiar primul primar al Constanței de după Războiul de Independență a fost un grec: Anton Alexandridi, care a condus frâiele micuțului orășel otoman devenit românesc, între 1878-1880 și 1882-1883. Și nu a fost singurul. I-a urmat E. Shinas între 1897-1899 și mai apoi G. Benderlis într-un scurt mandat de câteva luni, la sfârșitul anului 1904.

Pasiunile politice din Grecia au dus, în decembrie 1923, la plecarea din ţară a regelui George al II- lea şi a reginei Elisabeta (fiica suveranilor României, Ferdinand şi Maria). Pentru Constanţa şi comunitatea ei grecească, aceasta a însemnat prezenţa întregii familii regale de la Atena, pentru perioade lungi de timp, la malul mării, în Palatul Regal din Mamaia. Regina mamă Sofia, regele George al II-lea, prinţul Paul şi prinţesele Irina şi Alexandra au fost oaspeţi ai reginei Maria şi ai principesei Elena de Grecia, mama minorului rege Mihai. Nu puţine au fost întâlnirile acestora, la Mamaia, cu oameni de afaceri, lideri politici sau de opinie din rândul comunităţilor greceşti din Constanţa, Tulcea sau Bucureşti şi chiar din Europa.

Cel de-al Doilea Război Mondial a găsit comunitatea greacă bine dezvoltată. Biserica Metamorfosis devenise un simbol al orașului, iar școala unde frecventau copiii comunității se dezvoltase. Acum avea și o grădiniță, patru clase primare, șase clase gimnaziale de tip vechi și primele două clase ale învățământului de opt ani. Se bucurau de recunoașterea guvernului elen, având statut egal cu școlile din Grecia.

În ceea ce privește moștenirea arhitecturală pe care grecii au lăsat-o Dobrogei, ne putem bucura și astăzi de clădirile ridicate de aceștia.

Clădiri grecești la Tulcea

Casele grecilor tulceni şi constănţeni aparţin unor stiluri arhitectonice diferite, cele mai multe în spiritul modei vremii: casa Avramide din Tulcea, excepţional renovată şi pusă în valoare, şi casa Constantinidis din Constanţa aparţin aceluiaşi curent de inspiraţie franceză, de sfârşit de secol al XIX- lea. Există destule care copiază neoclasicismul elen (casa Antippas de pe strada Buna Vestire 9 din Tulcea şi casa Kyriakou de pe strada Ecaterina Varga din Constanţa). Casele constănţene devin mai solide şi mai fastuoase pe măsură ce înaintăm în timp, adică spre cele două decenii interbelice (priviţi clădirea Embiricos, de pe strada N. Titulescu 13, vila Dalas, astăzi devastată, de pe bulevardul Ferdinand sau blocurile Panopoulos, de pe strada Gr. Tocilescu 2 şi strada C. Brâncoveanu 2) în vreme ce casele grecilor tulceni sunt mai reprezentative cu cât ne raportăm la perioada de final a secolului al XIX- lea, timpurile de aur ale Comisiei Europene a Dunării (spre exemplu, casa armatorului grec Nicolae Dimitriu, de pe starda Victoriei 52).

Modul de viaţă dar, îndeosebi, standardele materiale au fost mult mai ridicate la grecii tulceni până la începutul secolului al XX- lea faţă de fraţii lor de la Constanţa, oraş venit târziu în competiţia economică. Într-una dintre casele reprezentative ale Tulcei, ridicată de grecul Ilias Licheardopoulos (pe strada Progresului 26) la sfârşitul anilor 60 ai secolului al XIX-lea, în stilul arhitectonic francez Empire al lui Napoleon al III- lea, s-a scris, cel mai sigur, una dintre paginile cele mai importante ale Dobrogei moderne. Nicio administraţie tulceană nu s-a obosit să pună în valoare acest mic palat simbolic unde, în salonul pictat de la etaj, la 18 noiembrie 1878, au fost semnate actele de preluare a provinciei de către autorităţile româneşti. Astăzi, din păcate, puteţi admira o simplă ruină, devastată de neglijenţă şi, mai mult, ocrotită de o fastuoasă clădire cu etaje şi termopane, ridicată chiar lângă bătrâna casă.

Această situaţie materială mai fericită a grecilor tulceni (deşi într-un număr mai mic decât congenerii lor din Constanţa, adică 324 în 1879, 1066 în 1913 şi 967 în 1938) se reflectă temeinic în figurile pe care le-au aşezat în istoria culturală şi intelectuală a provinciei şi a ţării. Istoricul tulcean Oreste Tafrali (1876- 1937), bizantinist, este unul dintre foarte puţinii membri ai Academiei Române care sunt nativi ai spaţiului dintre Dunăre şi Mare. Pictorul Enache Cardas, absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Florenţa (1890) a lăsat pentru ochii şi sufletul mirenilor picturile interioare ale bisericilor ortodoxe din Dunavăţul de Sus, Dunavăţul de Jos, Somova, Nufăru, Beştepe şi Cerna iar sculptorul Vasile Chiriachide, şi el absolvent al şcolii florentine (1913) este autorul bustului în bronz al lui Spiru Haret (inaugurat în 1923), cea mai veche statuie în picioare a Tulcei.

Dacă istoria Dobrogei moderne a început într-o casă a unui grec tulcean, administraţia locală a Constanţei îşi are originile tot în mâinile şi mintea unui grec: Anton Alexandridi, primul primar al Constanței.

Astăzi, din vechea mahala grecească, cu toate simbolurile ei și cu tot aportul adus de greci dezvoltării Constanței moderne, au rămas prea puține.

Pe dinafară, după restaurări repetate şi nereuşite, clădirea Elpis apare ca un anost dreptunghi de beton, ascuns după Biserica greacă „Metamorfosis”, abia zidul care dă spre curtea mică a lăcaşului de cult păstrând, vag, câteva elemente clar inspirate din vechea şi splendida arhitectură elenă. Decenii în şir administraţia Constanţei nu a avut Elpis drept prioritate iar întreţinerea ei a fost la latitudinea tuturor acelora care, despre Grecia, ştiau cel mult despre portocale sau Panathinaikos Atena. Astăzi, e clar că nimeni din comunitatea greacă nu îşi poate asuma o restaurare în spiritul arhitecturii primare de la sfârşitul secolului al XIX- lea (1898) din lipsa fondurilor. Şi mai clar este că, după 1990, nici un primar al Constanţei nu i-a călcat vreodată pragul, unii dintre ei poate nici nu ştiu pe unde ar fi situată.

„Elpis” este unul dintre cele mai reprezentative imobile ale memoriei culturale a Constanţei. La 24 septembrie 1890 a fost înfiinţată societatea cu acelaşi nume, având drept meniri strângerea legăturilor dintre locuitorii greci din oraşul de la malul mării, acordarea de ajutor material şcolilor greceşti din Constanţa şi ajutorarea celor nevoiaşi, indiferent de naţionalitate, rasă sau religie. Prima şcoală greacă funcţiona, deja, la Constanţa, încă din 1867. Localul ei, peste drum de Biserica „Metamorfosis”, există şi astăzi, funcţionând ca o anexă a Colegiului „Mihai Eminescu”. O clădire dărăpănată, urâtă, murdară, cu o curte lipsită de farmec, cu ferestre care te introduc într-un interior fără speranţă.

Sala „Elpis” este rodul ideilor arhitectului francez Louis Piver şi a fost ridicată prin efortul financiar al comunităţii greceşti din Constanţa. Societatea „Elpis”, contributor major al construcţiei se întreţinea din donaţiile compatrioţilor dar, de regulă, cumpăra acţiuni la bursă de la Banca Naţională a Greciei, ceea ce aducea un câştig sigur.

Când şi-a deschis oficial porţile, de Crăciunul anului 1898, „Elpis”, cu o capacitate de 600 de locuri, era cea mai elegantă sală de concerte şi festivităţi din întreaga Dobroge. Parterul clădirii avea trei intrări, cea principală având deasupra o casetă dreptunghiulară, cu alte forme geometrice. Uşile şi ferestrele erau despărţite de pilaştri cu capital îngust, din motivele neoclasicismului elen, care imitau coloanele antice. Pardoseala era din parchet de lemn de cea mai bună calitate iar pereţii holului erau decoraţi cu imense oglinzi veneţiene. Lojele şi balconul sălii de spectacole beneficiau de un spaţiu larg iar fotoliile erau îmbrăcate în mătase. După Primul Război Mondial, clădirea „Elpis” a suferit transformări: adăugându-i-se o aripă nouă şi modificându-i-se faţada, acum compusă din patru coloane simple, pe lăţimea vestică. În interior, democratizarea vieţii publice a impus renunţarea la loji şi uniformizarea întregii săli cu fotolii asemănătoare.

Pragul sălii „Elpis” a fost trecut, în diversele epoci ale oraşului, de nume importante ale culturii româneşti. În an de pace, la 8 februarie 1916, aici a concertat George Enescu. Prima dată, fără un mare succes: ca şi astăzi, şi atunci publicul constănţean accepta mai greu favoriţii scenelor bucureştene sau europene. Spectacolele de succes erau acelea ale trupelor dramatice şi muzicale, mai puţin cunoscute şi mai puţin valoroase, sosite din Italia, Franţa sau Grecia. În 1920, când a revenit a doua oară la „Elpis”, Enescu s-a bucurat de ovaţii şi de cronici foarte favorabile. Se schimbaseră, între timp, foarte multe, inclusiv în gusturile melomanilor de la malul mării. Tot sala „Elpis” a primit şi pe cei mai mari artişti ai României primelor decenii ai secolului al XX- lea: Constantin Nottara, Constantin Tănase, Nae Leonard. Aici, la cumpăna dintre veacuri, s-au desfăşurat primele proiecţii cinematografice din istoria oraşului, la doar câţiva ani după ce fraţii Lumiere aduseseră invenţia lor în faţa lumii. Balurile comunităţii sau cele organizate de administraţia locală erau, şi ele, evenimentele cele mai vânate ale vieţii mondene din urbe. Cum, tot la „Elpis”, erau premiaţi, an de an, şi fotbaliştii uitatei echipe cu acelaşi nume, înfiinţată în 1915 şi care, după Primul Război Mondial, a accesat în prima ligă a campionatului naţional.

Viaţa fastuoasă a clădirii „Elpis” a început să apună după al Doilea Război Mondial. Sala principală a unui teatru municipal în timpul ocupaţiei sovietice (până în 1956), apoi al Teatrului de păpuşi şi Teatrului pentru Copii şi Tineret (din acelaşi an), a cunoscut transformări arhitecturale exterioare şi interioare menite să îi dea o înfăţişare cât mai anostă posibil. Şi s-a reuşit acest lucru, cu excelenţă.

Astăzi, „Elpis” a redevenit inima vechiului cartier grecesc al Constanţei. Un efort al administraţiei locale a Constanţei de a repune pe hartă cel mai important vestigiu cultural din istoria modernă a Constanţei este necesar.

Chiar Biserica greacă, Metamorfosis, astăzi aflată în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, un simbol al Constanței Vechi, se chinuie în hățișurile birocratice pentru a rezista. Nu se găsesc nicăieri fondurile necesare, deloc mari, pentru a reabilita o clădire simbol reprezentativă pentru istoria Constanţei, ținând cont că malul estic de pământ se prăbușește iar crăpăturile din clădire sunt din ce în ce mai adânci.

Cu siguranță, o nouă viziune în ceea ce privește turismul cultural din Peninsula constănțeană ar așeza între pilonii principali mahalaua grecească, cu clădirile ei simbol, cu poveștile ei și cu farmecul de odinioară al Constanței Vechi. Puține fonduri și multe idei pentru cosmetizarea cartierului grecesc ar pune pe harta turistică a Constanței și această zonă de referință pentru istoria orașului, alături de cartierul armenesc sau de cel evreiesc.

Poate nu ar fi prea mult pentru administrația locală constănțeană să denumească o stradă a orașului Anton Alexandridi, în memoria primului primar al urbei proaspăt intrate între granițele țării.

Toate aceste lucruri ar reda Constanței mai multă identitate decât are și ar face-o mult mai atractivă pentru turiști, respectându-și în același timp istoria și valorile.

Acest articol face parte din Campania „CONSTANȚA, CAPITALĂ CULTURALĂ!“