Educația, agent electoral? Războiul fulger al clasei politice împotriva școlii -

info-sud-est-andronescu — Ecaterina Andronescu (foto: www.epochtimes-romania.com)

Credeaţi că nu mai este nimic de spus despre Parlamentul României? Nu chiar. Pentru prima dată în istoria de mai bine de un secol şi jumătate a Legislativului s-a consemnat o premieră: o semnătură a unui senator, pe o iniţiativă de amendare a Legii Educaţiei, a fost falsificată pentru a trece de comisia de specialitate spre plenul Camerei superioare.

Este vorba despre un document al Comisiei de învăţământ a Senatului, prezidată de Ecaterina Andronescu, de trei ori ministru al Educaţiei, care propune amânarea până în vara anului 2017 (deci, după alegerile parlamentare ce vor avea loc pe 11 decembrie 2016) a concursurilor pentru funcţiile de director şi director adjunct de şcoală. Adică, vreo 19.000 de posturi de conducere. Semnătura secretarului comisiei, senatorul PNL Dumitru Oprea, a fost falsificată, conform mărturiei făcută presei şi opiniei publice de însuşi preopinent. Iniţiativa a plecat spre plenul Senatului şi va fi dezbătută cel mai probabil săptămâna viitoare.

Ministrul Educaţiei, Mircea Dumitru, s-a declarat şocat şi surprins de reacţia fără precedent a clasei politice faţă de intenţia de a organiza, pentru prima dată în ultimii opt ani, un concurs public în urma căruia să se desemneze echipa managerială a fiecărei instituţii de învăţământ preuniversitar din România. „Nu vom ezita să apelăm la autorităţile statului pentru a aduce din nou legea în şcoli” a fost mesajul acestuia. Dar nu vorbim aici despre sistemul penitenciar, o problemă fierbinte pentru doamna Raluca Prună, ministrul Justiţiei, ci despre chiar viitorul ţării. Dacă el mai există, măcar ca proiect, pentru clasa politică.

Ministerul Educaţiei, condus de curajosul rector al Universităţii din Bucureşti, a gândit procesul de concurs în două etape: o probă scrisă, pe baza unei bibliografii, şi un al doilea pas, constând în evaluarea cv-urilor şi a unui interviu, în faţa unei comisii. Care comisie de evaluare ţine şi de responsabilitatea autorităţilor locale. Şi care administraţie, aleasă pe criterii politice, trebuie să accepte că este momentul să construiască proceduri transparente şi profesioniste de selecţie a evaluatorilor şi, respectiv, a desfăşurării probelor.

Aceasta în cazul în care Parlamentul actual, aflat în ultimele săptămâni de viaţă, va accepta că sub acoperişul său s-a comis un fals de semnătură şi, prin urmare, nu va ţine seama de documentul plecat spre plen. O poveste dintr-un roman poliţist ieftin: Ecaterina Andronescu susţine, în continuare, că nu ştie cine a semnat în locul secretarului comisiei în vreme ce o altă doamnă, la fel de distinsă, copreşedinta PNL, Alina Gorghiu, a invitat la depunerea unei plângeri penale. Iar ministrul Educaţiei se poziţionează şi el, extrem de tranşant: „iniţiativa de la Senatul României, de a introduce ad- hoc un paragraf de lege în aşa fel încât acest concurs să fie amânat până în vara anului viitor mi se pare, de fapt, o continuare a unei politici de condiţionare a şcolilor din România şi de subordonare a acestor şcoli unor interese de partide”.

Mulţi dintre actualii directori invocă timpul foarte scurt de pregătire şi ritmul accelerat de desfăşurare într-o perioadă în care birocraţia sufocantă de la începutul anului şcolar elimină orice timp liber pentru pregătirea lecţiilor sau pentru îmbunătăţirea carierei profesionale. Nu prea am auzit argumentul că, în vară, şcolile sunt blocate cu alte obligaţii, între care cea mai importantă este examenul de Bacalaureat. A apărut, în acest context, tot din partea Ecaterinei Andronescu, o formulă care ar putea prinde viaţă: managerii şcolilor să fie aleşi de membrii consiliilor profesorale, pe baza unui plan de măsuri. Exact cum se petrece, din 2012, pe baza prevederilor Legii Educaţiei, în universităţi. Evident, însă, este o proiecţie pe care şi-o poate asuma un viitor ministru, cu un alt Parlament, ales la sfârşitul acestui an.
„Războiul fulger” este foarte cunoscut pentru desfăşurarea lui din vara anului 1941, când Germania totalitară a lui Hitler, alături de aliaţi, a atacat Uniunea Sovietică, la fel de totalitară, a lui Stalin. Iniţial, atacatorii au avut un succes fulminant. În cele din urmă, Germania a fost înfrântă iar aliaţii ei, cei mai mulţi, ocupaţi militar de Armata Roşie. În acelaşi mod, politicul românesc a declanşat de mai bine de două decenii un război cu Educaţia, pe care până acum l-a câştigat necondiţionat: până astăzi, nu există un proiect clar asupra viitorului sistemului. Generaţii întregi de tineri au fost experimente ale reformelor succesive: o bună parte dintre ele au fost ambiţii personale ale decidenţilor ministerului, o altă parte au fost legate de construirea unei imagini cât mai bune pentru clasa politică (foarte mulţi au început să devină doctori în ştiinţe, să intre în sistemul universitar sau de cercetare, să scrie cărţi ştiinţifice, unii chiar şi în puşcării) dar cei mai importanţi, în acest război al României politice cu viitorul, au fost banii.

Sistemul de educaţie din România este, într-adevăr, subfinanţat şi rezultatele sunt devastatoare: aproape 40% dintre adolescenţi, conform statisticilor, sunt analfabeţi în realitate, a crescut rata abandonului şcolar, diplomele acoperă foarte puţin din competenţele titularului, programele de studii nu sunt neapărat racordate la cerinţele pieţei muncii, domenii fundamentale ale ştiinţei şi cercetării sunt, practic, abandonate, plagiatul şi impostura academică au devenit din ce în ce mai prezente în spaţiul public.

Politicul a folosit sistemul de educaţie, care dispune de un buget important de bani publici, chiar dacă nu acoperă necesarul, pentru a finanţa clientela politică, pentru a construi campanii publice sau electorale sau chiar pentru a configura electorate captive. Astăzi, în România, schimbarea guvernului înseamnă, aproape întotdeauna, schimbarea inspectorilor şcolari generali judeţeni. Tot astăzi, în România, directorii de şcoli sunt numiţi cu delegaţie de către inspectoratele şcolare. Mai adăugaţi că mai bine de jumătate din populaţia ţării locuieşte în mediul rural sau în oraşe mici, lipsite de resurse economice. Salarii pentru cadre didactice- nu întotdeauna cele mai competente pentru că veniturile sunt ridicole, mai ales pentru cei tineri-, contracte- nu multe, dar pentru un mediu lipsit de activităţi economice majore nu e puţin lucru-, participarea unora dintre aceste cadre didactice în diversele procese electorale (comisii, observatori, echipe de promovare), utilizarea imaginii profesorilor lipiţi de politic în campaniile electorale (unii chiar candidaţi), influenţa acestor dascăli (ca şi a reprezentanţilor Bisericii) în comunităţile mici şi mijlocii în desemnarea candidaţilor şi, adesea, în legitimarea politicilor administraţiei locale. Nu, nu e puţin lucru. Sistemul acesta de educaţie din România, lovit crunt de interese politice mai bine de un sfert de veac, nu a reuşit să se reformeze în totalitate din interior şi reprezintă, pentru alegerile locale sau parlamentare, o imensă rezervă electorală.

Fără îndoială că educaţia românească se poate orienta către viitor. În timp, cu reglementări legale care să nu fie simple mofturi ale şefilor din Minister, cu voinţă politică, cu efortul profesioniştilor, mulţi, din sistem, care îşi iubesc meseria. Este nevoie de mai mult respect şi atenţie din partea societăţii şi, deloc în cele din urmă, de un parteneriat real şi onest cu elevii şi studenţii.

Pariul este simplu şi necruţător: şcoala ca agent electoral va trimite România în liga, lungă ca număr, a statelor subdezvoltate, asistate şi prestatoare de servicii ieftine. Profesionalizarea şcolii- inclusiv la nivel managerial, prin transparenţă, legalitate şi respect faţă de comunitate- va mijloci evoluţia spre bunăstare şi civilizaţie socială. Adică, acolo unde ne este locul.