Îţi trebuie un târg de la malul Mării Negre, cu doar o mie de locuitori, fără nicio perspectivă, legat de Dunăre printr-o cale ferată şi care deţine un cheu ponosit de lemn de vreo 200 de metri? Multă lume, de bună credinţă, îşi punea această întrebare despre Constanţa în vara anului 1878 când Europa stabilea, la Berlin, printr-un Tratat de pace, că Dobrogea intră în componenţa proaspăt independentei Românii a lui Carol I.
Nu era prea multă speranţă în ceea ce priveşte viitorul Constanţei şi acest lucru stătea pe buzele tuturor, chiar dacă Puterea politică, liberalii lui Ion C. Brătianu, nu era dispusă să recunoască fără ocoliş.
În vara anului 1878, când Constanţa devenea românească după aproape jumătate de mileniu de stăpânire otomană, oraşul rămăsese pustiit de războiul ce abia se încheiase. Nu mai puţin de 3000 de artilerişti ruşi păzeau faleza inospitalieră şi vântoasă în vreme ce locuitorii fugiseră, de mai bine de un an, care încotro. Câteva sute dintre ei- greci, turci, tătari, armeni, români, albanezi, italieni, germani, englezi- rămăseseră pe loc. Pe puţinele străzi, rău pavate şi cu case modeste, construite din piatra zidurilor vechi, te mirai să vezi că există nu mai puţin de şase consulate (Rusia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Italia), patru biserici creştine (greacă, armeană, bulgară şi catolică), câteva geamii (inclusiv noua Hunkiar, cea mai înaltă clădire a oraşului) şi o singură şcoală, primară, aceea din cartierul grecesc. Nicio speranţă de mai bine pentru viitor nu se întrevedea: temerarii britanici construiseră o cale ferată până la Dunăre cu mai bine de un deceniu înainte dar dinamismul comercial şi urban se lăsa încă aşteptat la uitatele margini ale Imperiului Otoman.
Românii nu erau prea încântaţi de acest rezultat năstruşnic al războiului ruso- otoman. Ce să faci cu Dobrogea? Dar cu Constanţa? Liberalii nu ziceau nimic deşi prim ministrul Ion C. Brătianu se străduia să convingă de perenitatea tradiţiei româneşti între Dunăre şi Mare. În Parlament, opoziţia conservatoare devenea necruţătoare pe tema schimbului de teritorii impus de Marile Puteri: Basarabia de Sud, pe care o cedam Rusiei, contra Dobrogei, pe care o primeam de la Imperiul Otoman. P.P. Carp ataca guvernul deschis: „ce va deveni Galaţiul şi Brăila când vom face port la Kiustenge şi drum de fier care conduce direct acolo mărfurile indigene sau străine? Este drept să ruinaţi două porturi, cele mai importante ale ţării, pentru ca să faceţi un port într-un teritoriu care nu ştiţi cât timp avem să-l menţinem?”
Nu, nu ştia nimeni, în vara lui 1878, cât avea să rămână Constanţa sub domnia lui Carol I. Nici lui Mihai Eminescu, editorialist la oficiosul conservator „Timpul”, nu îi convenea acest scandalos schimb de teritorii. Puteai citi, în 14 februarie 1878, pe prima pagină a ziarului un energic protest: „România, pierzând pământul ce domină gurile Dunării, devine un stat indiferent, de a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimenea”. Poetul nu s-a obişnuit cu ideea sau, poate, nu a simţit niciodată prea multă dragoste pentru oraş: patru veri mai târziu, în iunie 1882, îi scria Veronicăi Micle câtă dezamăgire îl cuprinde faţă de priveliştea terestră dobrogeană. „Pustietatea de prin prejur nu produce nimic- relata Eminescu din mansarda de la hotelul „d’ Angleterre”. Neavând nici un râu şi lipsită de ploaie, recolta arăturilor e nulă, de aceea oamenii nici nu prea ară. Viaţa e monotonă şi peste zi târgul pustiu”.
În vremea asta, doi oameni ştiau precis că Istoria ţine cu ei. Domnitorul Carol I nu a pregetat un moment faţă de intrarea Dobrogei între frontierele supuşilor lui, chiar dacă părea o nebunie să crezi că îţi poate folosi o astfel de provincie. Un altul, un simplu samsar imobiliar, Henri Guaracino, a avut mirosul unei bune afaceri, într-o lume nouă, cu o administraţie complet schimbată faţă de cea otomană şi cu convingerea că, da, Constanţa va deveni o mină de aur pentru cei care vor să investească.
Puţinii localnici rămaşi mai povesteau, încă, prin locantele urâte şi lipsite de confort din piaţa centrală, despre războiul abia încheiat şi, mai ales, despre complicatele iţe ale politicii, sperând la o soartă mai bună pentru Dobrogea când Consiliul Comunal al Constanţei s-a trezit cu o cerere de cumpărare a unui teren pe malul mării, cam pe acolo pe unde, până la sfârşitul iernii, se vedeau barăcile trupelor ruseşti. Era o afacere bună iar consilierii, ultimii funcţionari ai Imperiului Otoman de la Constanţa, ştiau că răposata administraţie a sultanului nu va putea fi păstrată în nicio variantă a jocului dintre Marile Puteri. Dobrogea nu putea fi, la negocieri, decât rusească sau românească. Nimeni nu se înghesuia să cumpere proprietăţi iar bugetul oraşului pustiit era sărăcăcios: de aceea, în iunie 1878 consilierii au votat bucuroşi împroprietărirea domnului Guaracino cu un teren pe faleza ruinată a oraşului, chiar lângă Farul genovez, construit de britanici.
Cine să ştie, în acea ultimă vară adormită a Constanţei, că aşa începe povestea primei clădiri a administraţiei româneşti din oraş şi o istorie a turismului modern la Marea Neagră?
La 8 septembrie 1880 puţinele şi fadele ziare locale de la Constanţa anunţau vizita celui mai important demnitar politic român de când Dobrogea îşi schimbase stăpânirea. Ion C. Brătianu, prim ministru şi ministru al Lucrărilor Publice venea la malul mării să inspecteze curioasa construcţie avansată de o companie britanică: un mare, luxos şi veritabil hotel. Cum nu se găsea, la acea vreme, nicăieri în România veche. Prefectul Remus Opreanu asigura, sârguincios, că „marele hotel Carol I va contribui puternic la înmulţirea vizitatorilor pentru băi de mare”. Când începi stăpânirea administrativă într-o provincie nouă, de cele mai multe ori noii lideri impun măsuri simbolice. Unii construiesc biserici, alţii câte o clădire administrativă, şcoli, teatre sau reşedinţe sociale pentru bătrâni, militari sau bolnavi. Şi de data aceasta Constanţa a întors spatele bunelor obiceiuri şi a ales ca semn al intrării în România deschiderea unui hotel de lux. O fi fost intenţia ca vechiul Tomis, otomanul Kustenge şi românescul Constanţa să devină doar un loc paşnic pentru băi de mare dar Istoria a decis altceva.
Şefului guvernului i-a plăcut ce a văzut şi a promis că revine şi la deschidere. Sigur nu i-a trecut prin cap, în tulburarea cotidiană a vieţii politice, că era pentru prima dată în istoria ţării când un şef de guvern supraveghea construcţia unui hotel şi dădea, în felul acesta, un avânt turismului. O modă pe care britanicii o aduceau în România şi care, în acea vară, nu exista nicăieri pe litoralul Mării Negre.
La 1 iunie 1882 clădirea de pe faleză îşi deschidea porţile şi, într-adevăr, era una dintre cele mai moderne din toate pe care le avea ţara atunci. Arhitectul Alexandru Orăscu, cel care proiectase la Bucureşti imobilele Universităţii şi hotelului „Bulevard”, de la crucea Căii Victoriei, a gândit pentru malul mării, pe o faleză sălbatică, neamenajată, pustiită trei anotimpuri pe an de vânturi şi umezeală, pentru români neobişnuiţi cu baia de mare şi cu pierderea timpului la soare, prima construcţie marină din istoria României moderne. Clădirea avea trei nivele şi o mansardă, era orientată cu intrarea principală spre Apus, cu spatele la mare, iar faţada reprezenta o copie elegantă a Universităţii bucureştene. Un neoclasicism sobru, fără aglomerarea specifică a modei timpului, care se impunea pretutindeni. 90 de camere, fiecare cu baie şi lumină electrică (din 1905), ceva nemaiauzit prin Balcani şi România, erau dispuse spre mare, spre strada care cobora în paralel spre plajă şi spre Farul genovez şi casa prinţului Sturdza. Puteai vedea şi micul port, şi uliţele pietruite care urcau domol spre mica piaţă centrală cu geamie. Englezii care gestionau afacerea s-au gândit să introducă, pentru promovarea ideii de turism, un sistem de pensiune completă pentru fiecare cameră (all inclusive), cu 20 de lei pe zi. Era mult pentru ceea ce se câştiga obişnuit în România, evident, dar merita: confortul camerei, restaurantul care depăşea aşteptările prin ofertă şi servire, grădina cochetă, tipic englezească, unde puteai lua loc la soare sau la umbră, un mare pavilion, înspre mare, unde seara, la lumina lampioanelor cu gaz, cânta muzica şi puteai dansa până în zori.
Vreme de mai bine de trei decenii hotelul „Carol” a dominat fără concurenţă turismul românesc iar pariul Constanţei a fost câştigat cu vârf şi îndesat. Nicăieri în ţară nu veţi găsi, în registrele recepţiei, atâtea nume importante ale României şi niciun alt hotel nu a cunoscut atâtea mărturii din partea acestora. Familia regală, şefii guvernelor, miniştri, parlamentari, diplomaţi, oameni de afaceri, aristocraţi, intelectuali, oameni de bani gata, mondenităţile Bucureştilor şi ale Europei, chiar şi ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei cu familia sa, toţi au trecut prin camerele sau prin grădina de poveste a hotelului constănţean.
Barbu Ştefănescu Delavrancea, îndemnat de prietenii săi din lumea politică şi culturală dar şi curios nevoie mare, a tras şi el într-un apartament cu vedere spre mare, în vara anului 1887. Era norocos, astăzi putem spune că avea pile, pentru că nu era uşor să obţii aşa ceva căci românii cu bani, o dată stârniţi, au gustat din plin noua modă a vilegiaturii marine şi rezervau la Constanţa pentru câte un sezon întreg. „S-ar crede că-s numai bucureşteni la Carol I. Cu atât mai bine!- scria el amuzat. Deschid fereastra. Vântul răcoros al mărei bate dulce; ca o oglindă p-ici pe colea cutată, se întind înaintea ochilor apele mărei. În lumina coclită a lunei se estompă casele Constanţei; ultimele sunete ale muzicei tac; nu se mai aude decât susurul mărei care, ondulând la ţărmuri, cicăleşte pietricelele şi scoicile marine de mult golite”. De la un alt etaj, dar tot dintr-o cameră cu vedere la mare, câteva veri mai târziu, Alexandru Vlahuţă nota şi el: „de pe terasa otelului Carol îmi lucesc ochii pe sclipitoarea câmpie a mării şi cuget la vremurile îndepărtate, la câte întâmplări şi prefaceri au curs după ele”. Când a venit pentru prima dată la Constanţa, cu trenul, în vara anului 1904, N. Iorga nu a clipit o secundă în faţa birjarului de la gara din faţa Palatului Regal şi i-a strigat acestuia adresa pe care o ştia toată ţara: hotel „Carol”. Drept în faţa grădinii, a privit îndelung imobilul, faleza, construcţiile de lângă, s-a plimbat prin piaţa Ovidiu cea fără somn şi, la măsuţa elegantă de scris dintr-una dintre camere, a simţit nevoia să scrie că hotelul „Carol” „se desfăşoară larg şi înalt în fundul unei grădini. Din faţă, unde plutesc lumini nesigure, răsună ca un zgomot de trăsuri fugărindu-se necontenit pe un pavagiu răsunător de piatră- Marea”.
În imensa sală de recepţii a hotelului „Carol” s-a ţinut, probabil, una dintre cele mai fastuoase recepţii oficiale din istoria oraşului. La câteva ore după inaugurarea celui mai mare pod de cale ferată din Europa, acela peste Dunăre, de la Cernavodă, creaţie fermecătoare a inginerului Anghel Saligny, în seara zilei de 15 septembrie 1895 Regele Carol şi Regina Elisabeta, împreună cu principele moştenitor Ferdinand şi cu frumoasa principesă Maria au sosit la Constanţa şi s-au instalat în apartamentele regale ale hotelului. Suveranii, bucuroşi de ceea ce văzuseră la Dunăre, au invitat 120 de persoane, lideri politici, oameni de cultură, militari şi notabilităţi ale oraşului pentru a serba adevărata legare a Dobrogei cu Ţara iar meniul a ieşit cu totul dintre regulile severe ale sobrului rege. Pentru că 60 de lei un tacâm, cât a stabilit directorul hotelului, era o sumă exorbitantă pentru cea mai mare parte a muritorilor din România şi chiar a celor care câştigau. Dar evenimentul era excepţional nu doar pentru oraş şi, în mod sigur, în acea seară managerii au dat cea mai mare lovitură financiară din istoria hotelului. Câştigul dar, mai ales, reclama le-au asigurat un renume sănătos vreme de mulţi ani. Nu de puţine ori, de la Palatul Regal din Bucureşti sau de la Palatul Peleş din Sinaia se suna la telefonul directorului pentru a se anunţa că Majestatea Sa Regele, uneori împreună cu Regina, soseşte la Constanţa şi că doreşte să rămână în apartamentul său de la etaj, cu vedere spre mare.
Că aşa a fost o dovedeşte pleiada de oameni de stat care au călcat pragul hotelului „Carol I” după Augusta încuviinţare a gustului, rafinamentului şi lucrului bine făcut. Mai ales prim ministrul D.A. Sturdza, om bogat şi influent, a început să vină aproape anual: aici şi-a petrecut chiar şi Crăciunul lui 1898, împreună cu familia, când pentru a doua oară era şeful guvernului liberal. Nu au lipsit din rezervările recepţiei nici alţi prim miniştri în funcţie, precum generalul Gheorghe Manu (1889- 1891), Petre P. Carp (1900- 1902; 1910- 1912) sau atât de bogatul Gheorghe Grigore Cantacuzino (1899- 1900; 1904- 1907), proprietarul imensului Palat cu Lei de pe Calea Victoriei.
După deschiderea căii ferate directe dintre Bucureşti şi Constanţa, la hotelul „Carol I” au început să tragă şi pasagerii celebrului „Orient Expres” care, de la Londra sau Paris, în drum spre Constantinopol, ţineau să rămână câteva zile în oraşul odată necunoscut de la malul Mării Negre. De acum, când veacurile se schimbau, mai mult ca înainte pe coridoarele şi în saloanele de la „Carol” puteai auzi toate limbile Europei şi ale Levantului şi puteai plăti în cele mai multe dintre valutele lumii. Aristocraţi britanici în drum spre Egipt sau spre Indii împreună cu discreţi, dar bogaţi, diplomaţi ai sultanului otoman, întreprinzători germani şi austrieci, latifundiari români împreună cu doamnele lor, unele oficiale, altele de conivenţă, toţi îşi dădeau bineţe, în obişnuita politeţe a oricărui colţ cosmopolit din lume, în clădirea de pe malul mării. Nu erau prea multe evenimente la Constanţa- festivaluri, teatru, operă, cinema- şi tocmai de aceea înghesuiala asta este atât de neobişnuită, pe cât de interesantă.
Citește și „Puterea amintirii: Constanţa Veche în hotelurile ei“
Multe averi au fost tocate în centrul vechi al Constanţei, multe poveşti de afaceri, de amor sau de politică s-au spus între pereţii hotelurilor ei dar parcă aici, la „Carol I” au fost mai numeroase ca oriunde. Regele Carol şi principele Ferdinand au stabilit, în blândeţea zilelor lui septembrie 1899, la etajul rezervat lor, câteva dintre cele mai importante strategii de apărare a litoralului şi a Dobrogei într-un moment în care tacticosul suveran credea că războiul devenea iminent. Într-un alt război, cel al pasiunilor omeneşti, spun gurile slobode că principesa moştenitoare Maria a poposit tot la „Carol I” ca să îşi ostoiască dragostea pentru un tânăr dar fără sânge albastru ofiţer român. Nimeni din conducerea hotelului nu a vrut să recunoască dar ieşirea intempestivă a amorezului din cadrele armatei o fi un răspuns.
În ultima vară de pace a Europei, mai precis la mijlocul lunii iunie, la Constanţa avea loc unul dintre cele mai importante momente ale relaţiilor internaţionale: cea din urmă ieşire din Rusia a ţarului Nicolae al II-lea, împreună cu ţarina Alexandra şi cei cinci moştenitori. Parada oficială a vizitei s-a defăşurat pe faleza Cazinoului şi nu puţini au fost localnicii şi chiar bucureştenii care au ţinut să fie prezenţi la întâlnirea regelui Carol I cu nenorocosul împărat. Client vechi al hotelului, suveranul României a cerut să se roage conducerea stabilimentului ca să fie de acord cu defilarea trupelor de elită ale Armatei Române prin faţa şi prin grădina imobilului. Regele şi ţarul, împreună cu familiile -transmitea bătrânul suveran- poate chiar vor lua o ceaşcă de ceai pe terasă, într-un scurt moment de odihnă. Nu a fost aşa, ţarul Nicolae al II-lea dar mai ales ţarina Alexandra nu aveau încredere în nimeni, cu atât mai puţin în personalul unui hotel aşa încât Regina Elisabeta a decis ca întreaga servire să se facă în micul şi cochetul ei pavilion de pe dig. Totuşi, de la ferestrele camerelor de hotel se putea urmări, în lumina soarelui blând de început de vară, şi ceremonialul religios, şi defilarea trupelor şi toaletele regale şi imperiale dar, mai ales, ţinuta celor doi şefi de stat. Peste doar câteva zile, în Europa se aşternea Războiul Mondial. Pe oriunde trecea, se vede, ţarul acesta trist aducea doar ghinion şi moarte.
La vremea sfârşitului păcii, în vara aceea de neuitat a lui 1914, Constanţa nu mai era demult târgul de început de lume, pe care cu patru decenii nu şi-l dorea nimeni. Imobile moderne şi luxoase, hoteluri sofisticate, restaurante de bun gust, telefonie, canalizare, lumină electrică, un port mare şi modern, o inventivă comunitate cosmopolită de afaceri, şcoli şi chiar muzee împânzeau străzile bine pavate şi curate ale celui mai vechi oraş românesc. Aproape 30.000 de locuitori îşi duceau traiul cotidian în urbe iar în sezoanele estivale numărul sporea cu câteva mii bune, mai ales că, de un deceniu, lumea învăţase să facă băi în mare şi să se distreze şi la Mamaia sau Carmen Sylva.
În aprilie 1916, puţin după Paști, ultimul ministru de Externe din vremea păcii, Em. Porumbaru, era invitat insistent de către şeful lui, prim ministrul Ion I. C. Brătianu, să plece în concediu. Şeful diplomaţiei nu înţelegea ce se năzărise să i se recomande o cură marină în afara sezonului, când nimănui nu-i trecea prin minte să facă băi de mare. Când a sosit la hotel „Carol”, ministrul a aflat cu stupoare că şi alţii şi-au mutat vacanţa de vară spre răcoroasele şi vântoasele zile de primăvară. Ziarele locale, dar mai ales informatorii personali, îi spuneau că, în vecinătate, la rivalul de lux „Palace”, îşi începuseră vilegiatura nimeni alţii decât miniştrii la Bucureşti ai Germaniei şi Austro- Ungariei. Pe lângă ei, şopteau oamenii, la cafeaua de dimineaţă poţi zări pe consulul general otoman la Constanţa şi o puzderie de alţi diplomaţi locali. Nu era vizibil dar duhoarea pestilenţială a Războiului Mondial, care cuprinsese întreaga Europă, începea să se simtă şi în adierea brizei marine constănţene.
Şi, deodată, în plină vară a lui 1916, când altădată era cu totul altfel, începe. Se închid, rând pe rând, uşile camerelor, se stinge lumina, se opreşte muzica iar bucatele restaurantului devin un vis aievea. „Carol”, cel mai bogat hotel al Mării Negre, este rechiziţionat de germani când aceştia ocupă Constanţa, în toamna anului 1916. Mareşalul Mackensen stabileşte aici popota ofiţerilor superiori şi un hotel militar, cu circuit închis, pentru ofiţerii aflaţi în tranzit prin Dobrogea sau în concedii de reparare a sănătăţii. Deşi nu a suferit distrugeri majore hotelul „Carol” nu va mai reveni niciodată la gloria de odinioară.
Vremurile de pace nu au mai deschis porţile. Lipsa investiţiilor trebuie că a fost cea mai importantă dintre cauze, în condiţiile în care companiile britanice se reorientau serios fie spre regiunile mult mai favorabile din Commonwealth, fie se angajau în finanţarea unor industrii care aduceau profit rapid, cum era petrolul. Vreme de mai bine de jumătate de secol, de la mijlocul veacului al XIX- lea, britanicii au stabilit la Constanţa un pol important de resurse strategice şi de observaţie. Acum, după Primul Război Mondial, după spectaculoasele evoluţii geopolitice europene, Londra nu mai are aceste capacităţi. Şi, chiar dacă nu credeţi, hotelul „Carol” din Constanţa este un exemplu de armistiţiu stabilit de britanici.
Concurenţa cu celelalte investiţii în domeniul turismului, româneşti şi străine, din Constanţa şi de pe litoral, a fost acerbă şi „Carol” a cedat primul. Administratorii au preferat să încheie contracte sigure cu statul pentru a reuşi să câştige din afacere. Incomparabil mai puţin financiar şi ca imagine, desigur, dar fără eforturi deosebite în acapararea unui segment de piaţă. Din 1924 hotelul s-a transformat în clădire utilizată exclusiv de ofiţeri ai Marinei Române: cerc militar, spaţii de socializare şi de cazare. Al Doilea Război Mondial nu a mai trecut atât de aprig peste cochetul imobil, acum cu un etaj suplimentar, adăugat între 1924- 1927, deoarece ofiţerilor români li s-a adăugat compania aliaţilor germani. Doar după 23 august 1944 vechiul hotel „Carol” a trăit, ca mai toată Constanţa, urgia ocupaţiei sovietice. Până în 1956 camerele au fost transformate în dormitoare ale Armatei Roşii iar în vechea sală de recepţii de la parter se citeau, seara de seară, directivele PCUS, ale lui Stalin şi ale comandanţilor militari, la şcoala ideologică ad- hoc. Cum nimeni nu mai avea voie să vină la Constanţa şi pe litoral fără un permis special, care trebuia acceptat şi de oficialii sovietici care administrau oraşul şi regiunea, nu mai era nevoie de nici un hotel.
Primii ani ai comunismului au anulat tot ceea ce făcuse turismul din Constanța timp de mai bine de jumătate de secol. Clădirile ce deserveau în trecut turiștilor în căutare de distracție, veniți la băi de mare, au intrat în posesia statului și au fost transformate în sedii de întreprinderi sau birouri ale Partidului Comunist.
Soarta nu a fost mai blândă nici cu primul hotel românesc al vechii cetăți Tomis.
Timp de 20 de ani, între 1958-1978, simbolul turismului de pe faleza orașului a fost folosit ca sediu de întreprinderi, ultima dintre ele ce a funcționat aici fiind DSAPC. Camerele trainicului hotel de odinioară, ce erau locuite nu demult de importante personalități ale țării, fețe regale și mari oameni de afaceri ai lumii, ce ascund secrete și povești care ar putea schimba istoria, găzduiau funcționari ai statului socialist. Coridoarele vechiului hotel de la malul mării au cunoscut, în acea perioadă, doar pașii birocraţilor ce mutau hârtii dintr-un birou într-altul, al petiţionarilor care aşteptau înfriguraţi o ştampilă, al curierilor grăbiţi să ducă niscaiva dosare la „centru”, la Bucureşti. Vopsea urâtă şi cenuşie pe pereţi, mobilier grosolan, bej deschis, acoperit cu hârtie de proastă calitate, maşini de scris şi ibrice casnice de cafea, lumină slabă, economică, calorifere îngheţate iarna, podele puţin îngrijite, acestea toate completau un tablou neobişnuit pentru un imobil ce cunoscuse luxul, tihna şi bunul gust.
Nici urmă de turist la Carol, nici strop de viață bună, nici adiere de frumos.
Și totuși, deși politicile comuniste au retezat din rădăcini bune bucăți de istorie ale Constanței Vechi, Hotelului Carol i-a fost prescrisă de viziunea comunistă o altă soartă. Acest hotel, căruia proprietarii britanici au știut mereu să îi țină mereu rangul sus, nu a fost demolat, nici măcar urâțit, ci a trecut în proprietatea Ministerului Apărării și a devenit sediul Comandamentului Marinei Militare, în anul 1978, urmând ca patru ani mai târziu, clădirea să fie renovată, între anii 1982-1983, păstrându-și intacte tușele neoclasice cu care Alexandru Orăscu a înzestrat-o.
Traseul Hotelului Carol prin istorie a continuat în condiții satisfăcătoare, în comparație cu alte clădiri reprezentante pentru turismul Constanței Vechi. Așezarea acestuia pe buza mării, în capătul falezei ce trece dinspre port prin fața Cazinoului Constanței, a reprezentat cartea norocoasă a vechiului Hotel Carol. Chiar dacă proprietarii britanici nu au acceptat să devină locul unde vor înnopta îndrăgostiții de jocuri de noroc de la Cazino, astfel luând naștere hotelul Palace, iată că norocul unei poziționări favorabile a făcut ca vechiul hotel să reziste timpurilor.
Așadar, nici o altă clădire a Constanței nu putea să satisfacă mai bine dorințele Comandamentului Marinei Militare decât o făcea hotelul Carol. Și astfel continua în anii `80 ai secolului al XX-lea istoria celui mai vechi hotel al Constanței. Nu trebuia demolat, așa cum s-a întâmplat cu Casele Torosian din Piața Ovidiu, clădiri ce flancau priveliștea spre mare a consoartei lui Nicolae Ceaușescu în vizitele sale prin Constanța.
Și în perioada democratică a României de după 1989 Hotelul Carol a fost una dintre puținele clădiri din Peninsulă care au cunoscut fenomenul salvator al unei reabilitări cinstite.
La 26 iunie 2010, așa cum arată o plachetă așezată în prova unei nave din beton, construită în colțul nordic al fostului Hotel Carol, prin grija prefectului Constanței de atunci, Claudiu Iorga Palaz și cu sprijinul Comandamentului Flotei, a fost înălțat un catarg înalt de 25 de metri, pe care a fost ridicat unul dintre cele mai mari drapele din România.
De asemenea, în anul 2011, la aniversarea a 115 ani de la înființarea Flotei Militare, în fața fostului Hotel a fost dezvelit bustul din marmură a viceamiralului Vasile Urseanu, primul comandant al Flotei Militare române și fondatorul observatorului astronomic din București. El este personajul care, după Primul Război Mondial, a cerut şi obţinut transformarea clădirii în sediu militar, cu spaţii administrative, de expoziţii şi de conferinţe.
Poziția binecuvântată de istorie, aleasă de britanici înainte ca România să devină pământ românesc, a Hotelului Carol, pe faleza Constanței, aproape de mare, și utilitatea sa, cea de sediu al Amiralității, a făcut ca vechiul hotel să devină punct de atracție în momentul în care românii sărbătoresc, pe 15 august al fiecărui an, de Ziua Marinei.
Cu acest prilej, miniștri ai României, șeful statului Major General, fețe importante politice, bisericești și întreaga administrație locală sunt prezenți în fața fostului Hotel Carol. Puțini cunosc istoria primului hotel al Constanței, traseul său prin istorie sau poveștile de dincolo de zidurile albe ale clădirii, însă cert este că toți pozează mândri din foaierul din fața hotelului.
Defilările militare, parada navelor și a Bricului „Mircea“, jocurile marinărești sau exercițiile militare ale forțelor navale românești, toate se desfășoară în fața fostului Hotel Carol, de unde puzderia de curioși privește.
Faleza din fața fostului hotel a fost reabilitată, iar astăzi își poate primi turiștii și curioșii într-o ambianță demnă de istoria ce o poartă fostul Hotelul Carol, Farul Genovez sau Cazinoul din Constanța, toate obiective și importante mărturii ale istoriei Constanței. Pavajul a fost schimbat, au apărut foișoare noi, iar mobilierul stradal, totul construit în stil Art Nouveau, au completat peisajul dominat de masivul hotel.
Însă acesta nu a mai reușit să devină niciodată, în afara zilei de 15 august, un simbol al Constanței, așa cum era odinioară.
Astăzi, în vârful catargului înălțat în urmă cu cinci ani în fața hotelului nu mai flutură nimic. Steagul a dispărut, la fel cum a dispărut și personalul Comandamentulului Marinei Militare dintre zidurile fostului Hotel Carol, care și-au mutat sediul în altă clădire din Constanța. Se spune că acesta va fi din nou reabilitat. O veste excelentă într-o zonă a Constanței Vechi în care puține sunt clădirile ce trec astăzi printr-un proces de reabilitare.
Constanța trebuie să se bucure că una dintre cele mai importante clădiri ale sale, piatra de temelie a turismului celui mai vechi oraș din România este astăzi monument istoric de categoria A. Sediul Amiralității, fostul Hotel Carol, va trebui să rămână mereu viu în istoria Constanței, indiferent de sacrificii, de costuri sau de politici.
Acest articol face parte din Campania „CONSTANȚA, CAPITALĂ CULTURALĂ!“
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
