Colindele, comori ale spiritualităţii creştine româneşti. Darul – ca purtător de mesaj

Încă de la sărbătoarea Sfântului Nicolae, când creştinii aşteaptă nerăbdători ca „Moş Nicolae” să le aducă daruri, sufletele tuturor credincioşilor creştini se simt pline de fiorul sfinţeniei, care vine de undeva, prin veacuri, cucerindu-le, prin vestea minunată a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.

Minunea venirii pe lume a Fiului lui Dumnezeu, descoperită în Sfânta Scriptură şi slăvită în imnele liturgice ale Bisericii Ortodoxe, a înaripat fantezia creatoare a melozilor populari români, care au îmbrăcat în colindele de Crăciun şi în cântecele de stea toată sensibilitatea religioasă, cugetarea, evlavia şi trăirea creştinească a poporului român.

De Naşterea Domnului se bucură mamele creştine, care văd în Pruncul Iisus pe ocrotitorul şi sprijinitorul propriilor lor copilaşi. Se bucură copiii, care simt în colindele pe care le cântă din casă în casă, vraja nelămurită a fericirii copilăriei lor nevinovate. Se bucură  vârstnicii, care retrăiesc clipele emoţionante din vremea copilăriei lor, când au primit cu sufletul curat vestea venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu.

Înzestraţi cu un adânc simţământ de familie, credincioşii ortodocşi români socotesc, în unele din colindele lor de Crăciun, pe copilul Iisus ca pe propriul lor copil, învăluindu-L cu o rară duioşie în dragostea lor părintească. Chiar în scena Naşterii Domnului o localizează uneori pe meleagurile româneşti, iar fuga în Egipt a lui Iosif şi a Mariei o situează în munţii noştri: „drept, la munţi, la munţi cărunţi”, spune un colind.

În versuri sublime prin simplitatea lor, colindele vorbesc despre dumnezeirea şi mesianitatea lui Hristos, arând scopul întrupării Lui:

                        „Dumnezeu fiind din fire

                        Ai luat chip de omenire

                        Şi Te-ai dat la răstignire

                        Pentru-a noastră mântuire”.

Potrivit învăţăturii tradiţionale, Hristos a venit în lume ca să înlăture păcatul lui Adam, prin care s-a desfigurat nu numai firea umană, ci natura întreagă; însă aceasta nu-şi pierde nădejdea, ci se roagă într-o suspinare tânguitoare, ca Dumnezeu să o izbăvească. Prin naşterea lui Iisus şi apoi prin jertfa Lui se alină durerea, ura se schimbă în iubire, răul în bine şi durerea în bucurie, restabilindu-se astfel Adam şi făptura în starea paradisiacă.

În colindele noastre nu descoperim învățături de credință noi, ci regăsim în ele adevărurile de credinţă ale Bisericii. Exemplu: dogma întrupării Cuvântului se exprimă într-o manieră sinceră şi neforţată, cu sentimentul celei mai adânci credinţe şi înţelegeri din partea credincioşilor. La fel este exprimată şi taina naşterii din Fecioară: Hristos „s-a născut curat din Maică fără de bărbat”, împlinind Scriptura, după care „astăzi s-a născut Cel făr-de-nceput, cum au spus proorocii”.

Colindele explică pe înţelesul credincioşilor simpli tainele alcătuirii lumii şi descriu cu amănunte viaţa lui Adam, a lui Iisus şi a Maicii Domnului, aşa cum acestea se oglindesc în mentalitatea genuină a credincioşilor. În esenţă, colindele româneşti fac parte integrantă din spiritualitatea ortodoxă răsăriteană a Bisericii noastre, iar credinţele intim exprimate în colinde rămân, astfel, în deplină concordanţă cu învăţăturile dogmatice propovăduite de Biserică, pe care se feresc să le depăşească, limitându-se doar în dorinţa de „mărirea lui Dumnezeu şi scump Fiului Său”. Desigur că în această privinţă Biserica a exercitat o influenţă destul de pronunţată asupra procesului de creaţie a colindelor, încât creştinismul acestora este fidel dogmelor teologice, chiar dacă, uneori, autorii anonimi ai colindelor se depărtează, în exaltarea lor pioasă, de viziune biblică.

Multe din aceste colinde au trecut de-a lungul veacului prin trecătorile ascunse ale munţilor, fiind aduse de preoţii, călugării şi credincioşii de rând pe pământul ce a fost Dacia lui Burebista şi Decebal, pe pământul ce a înmănunchiat laolaltă stemele celor trei provincii româneşti, pe scutul lui Mihai Viteazul.

Mesajul colindelor religioase leagă laolaltă sufletele tuturor popoarelor creştine, peste marginile timpului şi hotarele ţărilor, într-un sentiment de pace şi bună înţelegere între oamenii de pe pământ.

Mai mult decât oricare dintre genurile literaturii populare, colindele exprima esenţa spiritualităţii româneşti, ca sinteză superioară între eternitate şi vremelnicie. Substanţa colindelor în concepţia creştină este filtrată prin sensibilitatea populară, care a dat naştere unei creaţii de o frumuseţe fără egal.

În perioada aceasta, din mijlocul lunii decembrie, oamenii își fac daruri; oferă sau primesc obiecte, gesturi, cuvinte prin care transmit bunătatea, dărnicia, în fapt IUBIREA. Mai cu seamă, părinții devin și mai dăruitori în relația cu ai lor copii. Și aceasta deoarece părinţii, când își văd copiii bucuroşi pentru darurile primite de Moş Nicolae și Moș Crăciun, sunt ei înşişi fericiţi. Părintele Stăniloae spune: „Orice dar pe care-l faci este purtător de mesaj, pentru că toate lucrurile, mâncarea, băutura, hainele, toate lucrurile trebuincioase pe care ni le dă Dumnezeu, nu-s altceva decât un dialog de iubire dintre Dumnezeu şi noi. Toată lumea aceasta frumoasă, luminoasă, nu-i altceva decât o materializare a iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Pentru noi le-a făcut toate, la dispoziţia noastră le-a pus pe toate. Pe noi, oamenii, ne-a făcut stăpânii lor”.

Nu trebuie să fim bogaţi pentru a oferi ajutorul nostru celor aflaţi în nevoi, nici bunul samarinean nu era un om Nicolae Steinhardt identifică două modalități prin care putem dărui: să dăruim ceva din ceea ce avem sau să dăruim ceva din ceea ce suntem. Astfel, dacă nu poți dărui ceva material (din ceea ce ai), poți dărui din ceea ce ești și în această dăruire din ceea ce ești se descoperă frumosul din fiecare dintre noi.bogat, dar există infinit de multe mijloace pentru a putea ajuta pe cel care are nevoie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Nu aveţi bani? Dăruiţi un pahar cu apă, o pâine, şi veţi primi raiul. Daţi lucruri pieritoare şi veţi primi fericirea veşnică. Miluiţi pe cel sărac şi, chiar dacă veţi tăcea la judecată, o mie de guri vă vor lua apărarea”.

Supremaţia omului constă în slujirea smerită a altora și în dăruirea noastră pentru cei de lângă noi. Luna aceasta ne prilejuiește sentimentul dăruirii, al dărniciei fiecăruia dintre noi, ca paradigmă a darurilor pe care magii le-au adus la nașterea Mântuitorului Iisus Hristos. Darurile poartă mesajul dragostei tale faţă de celălalt şi îl fac fericit şi pe cel care le primeşte şi pe cel care le oferă

Viktor Frankl a adus o viziune benefică în ceea ce privește cultura darului, plecând din psihologie. Analizând adâncul sufletului uman, marele gânditor vienez susține că desăvârșirea sufletului se realizează în dăruire (în ieșirea din tine). În momentul în care ieși din tine însuți, atunci ești pe drumul împlinirii tale. Și această experiență consider că o facem în dăruire.

Din păcate, societatea în care trăim nu are o cultură a darului, ci a dreptului, a revendicării, a faptului că posedăm, că avem, că ni se cuvine. Însă, în momentul în care creștinul adevărat se reașază în modul în care privește lumea și înțelege că lumea aceasta este darul lui Dumnezeu în frumusețea ei, că viața noastră este darul Lui, că tot ceea ce primim sunt daruri, totul se schimbă, toată gândirea și percepția noastră capătă un alt sens: dăruim din ceea ce ne-a fost dăruit, fiind doar administratori ai unor daruri.