Clinton-Trump: Un duel mai tare decât o finală Super-Bowl, care nu a convins

NBC a prezentat în seara zilei de 26 septembrie 2016 (dimineaţa devreme în Europa) prima confruntare între Hillary Clinton, candidat al Partidului Democrat, şi Donald Trump, de la Partidul Republican, în aşteptarea alegerilor prezidenţiale din S.U.A., programate pentru 8 noiembrie.

Dezbaterea a fost anostă, lăsând la o parte ingredientele legate de limbajul colorat al lui Donald Trump şi ţinuta ireproşabilă a contracandidatei sale, Hillary Clinton. Soluţii puţine şi, de regulă, o continuare a politicilor actuale, laolaltă cu elucubraţii deloc digeste (cum ar fi înarmarea nucleară a Japoniei sau Coreei de Sud, refacerea zonelor industriale ale Americii prin relocarea uzinelor plecate în Asia, poveşti fără substanţă legate de originile preşedintelui Obama, cuantumul averii lui Trump sau starea fizică a lui Clinton) au constituit punctele majore ale unui dialog care, în opinia celor mai mulţi analişti, au dat-o câştigătoare pe Hillary Clinton. Nu au existat puncte câştigate vizibil dar nici pierderi iremediabile. Pentru un privitor din afara Americii, însă, a fost reconfortant segmentul major acordat politicii externe şi relaţiilor internaţionale. Niciunul dintre candidaţi nu a refuzat răspunsuri frontale, unele mai abrupte decât altele: o reformă a NATO, în condiţiile în care statele membre nu plătesc pentru că S.U.A. le apără- Donald Trump; aplicarea acordurilor internaţionale negociate şi semnate de S.U.A. în zonele fierbinţi, inclusiv în Orientul Mijlociu- Hillary Clinton.

În S.U.A. rar se întâmplă ca acest tip de dialog, destul de popular dar nu la nivelul obişnuit în Europa, să aibă un impact major. În compeţiţia de acum, însă, într-un an electoral neobişnuit, lucrurile stau un pic altfel. De când NBC a inaugurat dezbaterea televizată dintre candidaţi- la 26 septembrie 1960, cu participarea lui John F. Kennedy şi a lui Richard Nixon- o singură dată, în 1980, a mai stat America în case pentru a urmări, atunci, pe democratul de la Casa Albă Jimmy Carter şi republicanul Ronald Reagan. A câştigat Ronald Reagan şi a intrat în cărţile de istorie. La 26 septembrie 2016 finala Clinton- Trump a dovedit o audienţă de peste 100 de milioane de telespectatori, ceva mai mult decât o finală din Super Bowl. Cu alte cuvinte, de mai bine de trei decenii şi jumătate electoratul american nu a mai fost aşa de curios.

Media americane conturaseră deja acest interes. Câteva zile înainte, cel mai important cotidian al lumii, „New York Times”, a anunţat sprijinul public pentru Hillary Clinton. Publicaţia nu obişnuieşte o astfel de poziţionare dar, în editorialul din 24 septembrie, echipa directorială accepta că, de data aceasta, „nu este un an electoral normal”. Apoi, chiar în dimineaţa finalei Super Bowl-ului politic, acelaşi ziar puncta, şi mai categoric, opoziţia faţă de Donald Trump. „Este evident că ideile dlui Trump sunt mai degrabă impulsuri periculoase decât gândire politică” iar votanţii ar trebui să se întrebe dacă reprezentantul Partidului Republican „chiar reprezintă acel gen de schimbare pe care o doresc”, scriau jurnaliştii new-yorkezi. Nu a fost deloc o luare de poziţie singulară: colegii de la „Chicago Tribune” puneau pe prima pagină, la 23 septembrie, un editorial intitulat pur şi simplu „Ameninţarea cea mai reală la adresa Constituţiei este Donald Trump”. Iar conservatorul „Christian Science Monitor”, din Boston, una dintre cele mai vechi publicaţii americane, dădea publicităţii la 22 septembrie opinia istoricului Doris Kearns Goodwin potrivit căreia temperamentul va fi cel mai important ingredient în obţinerea victoriei prezidenţiale. Iar, din acest punct de vedere, Donald Trump nu are nicio şansă.

Cele trei teme majore ale dezbaterii televizate- securitatea Americii, viitorul ţării şi proiectul de asigurare a prosperităţii naţiunii- au interesat dar nu este foarte limpede cât de mult au reuşit să convingă cei doi candidaţi. Pe fond, disputa politică actuală americană este mult mai profundă şi nu cred că ţine exclusiv de planurile sau voinţa celor doi. Electoratul a tras un semnal, că a venit vremea schimbării- inclusiv în agenda publică-, iar cele două partide politice pur şi simplu au fost prinse nepregătite. Nu doar că nu au găsit soluţii rapide dar compeţiţia prezidenţială este, istoric vorbind, una dintre cele mai slabe, mai puţin interesante şi mai ridicole cu putinţă. Doi candidaţi care înaintează rapid spre 70 de ani, care au dovedit în deceniile anterioare întreaga lor competenţă, şi-au propus să conducă America după 21 ianuarie 2017 într-o lume turbulentă şi într-o schimbare ameţitoare.

Donald Trump este un amestec exotic şi incitant de Gigi Becali, Cristi Borcea, Fidel Castro şi Elena Ceauşescu. Un discurs electrizant pentru media, sprijin puternic în America dintre cele două oceane, printre tineri şi bărbaţi. Afirmaţiile aiuritoare ale candidatului republican privesc toate temele de interes ale statului, electoratului dar şi ale lumii întregi: un NATO ce ar trebui reformat pe baze financiare şi de încredere între parteneri, revizuirea acordurilor comerciale cu R.P. Chineză şi a celor privind securitatea nucleară semnate cu Iranul, o politică restrictivă, în ceea ce priveşte emigraţia, faţă de musulmani şi mexicani. Şi de-ar fi doar acestea! Donald Trump nu doreşte să facă publice ceea ce în România desemnăm drept declaraţii de avere, există destule suspiciuni privind afacerile sale din Rusia, rata plăţii impozitelor şi taxelor federale, modalităţile de obţinere a unei părţi din capital. Şi tot nu e destul pentru un candidat la Casa Albă! Donald Trump utilizează cu dexteritate subiecte tabloide pentru a avansa în sondajele de opinie. A nominalizat sume uriaşe pe care le-ar fi donat operelor de caritate dar ziariştii de la „Washington Post” nu au găsit nicio urmă a acestora iar, într-o altă situaţie, unde a vrut din nou pe prima pagină, a caracterizat majoritatea femeilor americane ca fiind „nişte scroafe grase”. Vă daţi seama ce a urmat. Tot aşa, acelaşi Trump a mai lansat un incendiu: Barack Obama a ajuns ilegal la Casa Albă deoarece nu este născut pe teritoriul american şi şi-ar fi falsificat certificatul de naştere. În faţa reacţiei Partidului Democrat, a mediei şi opiniei publice, Donald Trump a admis repede că a greşit. Vinovată pentru informaţia falsă ar fi, însă, spune el, chiar Hillary Clinton: candidata democrată ar fi vorbit neîntrebată despre această situaţie.

Candidatul Partidului Republican a venit la dezbaterea televizată din 26 septembrie cu un mare handicap: mass- media americane îl susţin precar iar probleme au apărut şi la vîrful istoriei recente. Fostul preşedinte, republican, George Bush senior (1989- 1993) a anunţat public votul pentru Hillary Clinton iar fostul secretar de Stat republican, generalul Colin Powell, este invocat de comentatori pentru o afirmaţie extrem de dură, potrivit căreia o Administraţie Trump ar însemna transformarea Americii într-o „paria internaţională”. Cu toate acestea, Donald Trump merge mai departe: de săptămâni bune urcă constant în sondaje şi, în ultima vreme, a reuşit chiar să stingă o parte din animozităţile din partid faţă de el. Astăzi, îl susţin deja mai mult de 90% dintre republicani.

Hillary Clinton nu este nici nouă şi nici foarte interesantă în politica americană. Este astăzi susţinută de cele mai importante titluri din presă, de lumea artistică, de întregul electorat al Partidului Democrat şi, lucru absolut istoric în alegerile americane, de preşedintele în funcţie, Barack Obama. Femeile, oamenii cu studii superioare, hispanicii, afro-americanii şi vârstnicii sunt principalii susţinători ai primei femei din istoria S.U.A. ajunse în finala prezidenţială. Numele, experienţa, cariera şi parteneriaţul cu fostul preşedinte Bill Clinton au ajutat-o pe Hillary să strângă, până acum, peste un miliard de dolari pentru campania electorală, din donaţii. Un record absolut pentru astfel de competiţii. Fostă Primă Doamnă, între 1993 şi 2001, a devenit senator democrat de New York în anul în care soţul ei a plecat de la Casa Albă, reuşind, în primul mandat al lui Barack Obama sa conducă diplomaţia americană. Dacă Donald Trump vine cu handicapul unei lipse de experienţă în gestionarea unor instituţii federale (unii zic că am putea adăuga şi lipsa de transparenţă în ceea ce priveşte averea şi plata taxelor), Hillary Clinton duce în spate o povară la fel de stânjenitoare, pentru mentalitatea americană nu europeană. În calitate de secretar de Stat, ea a utilizat un server guvernamental, securizat, pentru o corespondenţă personală de aproape 30.000 de e- mailuri. O anchetă în justiţie a exonerat-o dar imaginea rămâne.

Candidata Partidului Democrat este expresia establishment-ului american din ultimul deceniu al secolului XX, o perioadă de aur în istoria S.U.A. şi a lumii. De atunci, Hillary Clinton nu a mai venit cu ceva nou iar schimbarea cerută de electorat nu face parte dintre priorităţile ei. Pe de altă parte, însă, Clinton vine cu o experienţă uriaşă în cursa pentru Casa Albă, cunoscând cu minuţie problemele de natură internă şi externă ale celui mai important stat din lume. Un avantaj formidabil pentru că Donald Trump este, din acest punct de vedere, o curiozitate: primul potenţial preşedinte fără niciun fel de activitate de conducere în structurile instituţionale ale statului federal. Hillary Clinton, spun sondajele de opinie, este percepută drept extrem de inteligentă (88% dintre americani) dar şi nesinceră (65%), reproşându-i-se lipsa de naturaleţe în spaţiul public şi incapacitatea de adaptare în faţa unui electorat ostil.

„Los Angeles Times” scria recent că 7 din 10 votanţi sunt preocupaţi de criticile aduse de Trump femeilor, musulmanilor şi imigranţilor şi că 2/3 dintre ei nu cred că alesul republicanilor are alura unui viitor preşedinte. Nu e vorbă, şi Donald Trump se pare că minte copios: „Wall Street Journal” a dezvăluit că, în realitate, averea magnatului ar fi la jumătate din suma declarată public, pentru a impresiona electoratul.

Într-o competiţie electorală atât de anormală, paşii greşiţi au o greutate mai mare decât cei corecţi iar candidata Partidului Democrat a arătat că nu degeaba este, de decenii bune, la cel mai înalt vârf al politicii americane. Nu a greşit major.

S-a dovedit că ambii candidaţi sunt şi excelenţi jucători. Clinton şi Trump au profitat de şedinţa ordinară a Adunării Generale a O.N.U., de la New York, pentru a se întâlni, cu destulă ostentaţie, cu prim-ministrul israelian Beniamin Netanyahu, aflat într-un con de umbră în mandatele Obama. La Trump Tower, candidatul republican a reiterat proiectul ca, într-un viitor imediat, o Administraţie condusă de el să recunoască Ierusalimul drept capitală a statului Israel, confirmând în acelaşi timp, după o discuţie de aproape o oră şi jumătate, că asistenţa militară pentru Israel, aprobată de Congres şi Casa Albă, este „o investiţie excelentă pentru America”. Hillary Clinton a stat mai puţin cu Netanyahu, doar o oră, dar, la fel de promptă, a declarat presei la final, ceea ce „Haaretz” titra pe 26 septembrie: „un Israel puternic şi sigur este vital pentru S.U.A.” Candidata democrată a mai plusat, pentru a-l ajunge din urmă pe rivalul republican: o Administraţie condusă de ea va face opoziţie faţă de o soluţie impusă, chiar dacă va fi adoptată de Consiliul de Securitate al O.N.U., la conflictul israeliano- palestinian.

Şocul contrariilor: când îi vezi pe cei doi candidaţi te întrebi care este miza viitorului politic american. Să fie vorba doar despre o tranziţie, absolut necesară? Dezbaterea televizată nu a putut stabiliza un clasament: doar cel mult 10% dintre americani nu ştiu, în momentul de faţă, cu cine să voteze. Prin urmare, efectele unui astfel de dialog sunt reduse deşi, cifrele o dovedesc, el a dovedit o audienţă enormă.

Este destul de greu de prevăzut cum ar putea pierde Hillary Clinton cursa pentru Casa Albă. Nu doar susţinerea mediei şi sprijinul necondiţionat al partidului o ajută ci, mai ales, incapacitatea Partidului Republican de a oferi, prin Donald Trump, un minim de program predictibil şi asigurator de stabilitate internă şi externă. Ne îndreptăm aproape sigur spre o nouă Administraţie democrată la Casa Albă, prima cu o femeie la cârma celui mai puternic stat al lumii, care va avea de reglementat, aproape la fel de sigur, o coabitare á la française cu un Congres majoritar republican.

Cele două dezbateri publice rămase- pe 9 şi 19 octombrie- pot tranşa emoţia publică dată de punctele procentuale reduse dintre cei doi. Acestea nu pot stabili un alt adevăr: America este în tranziţie politică şi aştepta alţi candidaţi.