Ciprian Coadă, judecător la Curtea de Apel Constanța: ”Ne îndreptăm spre o direcție greșită/ Presiunile sunt din ce în ce mai numeroase/ Nu era nevoie de secția specială de investigare a magistraților”

Ciprian Coadă, judecător la Curtea de Apel Constanța (captură foto Juridice.ro)

Ciprian Coadă a absolvit Institutul Național de Magistratură în 1999 și a profesat în cadrul Judecătoriei sectorului 4 București, al Judecătoriei și Tribunalului Constanța, apoi al Curții de Apel Craiova pentru ca, în cele din urmă, să revină în Constanța, la Curtea de Apel (secția penală), unde este judecător din 1 mai 2013. Din anul 2002 a deținut mai multe funcții în instanțele constănțene, printre care vicepreședinte al Judecătoriei și Tribunalului, purtător de cuvânt al celor trei instanțe și membru în Colegiul de Conducere al Judecătoriei sau Tribunalului Constanța. Ciprian Coadă (43 de ani) este autorul mai multor condamnări răsunătoare. Printre cei trimiși la închisoare de judecătorul Coadă se numără: Mircea Băsescu, fratele fostului președinte Traian Băsescu, condamnat definitiv la 4 ani de închisoare cu executare, în iunie 2016; Dănuț Căpățână, fostul manager al Spitalului Județean Constanța, condamnat definitiv la 10 ani de închisoare cu executare, în aprilie 2018; Gilberto Șaban, în celebrul caz al Larei Șaban, o tânără ucisă de fratele ei care, pentru fapta sa, a fost condamnat la închisoare pe viață, în anul 2013. Tot Coadă, pe vremea când era judecător la Curtea de Apel Craiova, a judecat cazul Țundrea după ce anchetatorii au dispus redeschiderea dosarului în urma efectuării analizei ADN care a demonstrat că altcineva era autorul crimei comise în anul 1992.

CELE MAI IMPORTANTE DECLARAȚII

· Și din perspectiva corpului judecătorilor ”linia roşie” a fost demult depăşită/ Convingerea multora dintre noi este că ne îndreptăm spre o direcţie greşită, pe care alţi actori o impun;

· Nu putem vorbi de o independenţă reală a puterii judecătoreşti, în condiţiile în care derapajele sau presiunile venite din partea altor puteri ale statului sau a diferiţilor actori de pe scena publică rămân nesancţionate;

· În cazul judecătorilor, greutatea deciziilor este cu atât mai împovărătoare cu cât presiunile de orice tip sunt din ce în ce mai numeroase, iar mecanismele de protecţie lipsesc aproape cu desăvârşire;

· (Despre recursul compensatoriu): A acţionat ca o veritabilă lege de graţiere mascată/ Faptele de natură penală sunt încurajate fără ca pentru această situaţie cineva să poarte vreo răspundere;

· (Despre protocoalele dintre SRI-parchete): Discuţia legată de aceste protocoale este similară celei referitoare la soarta arhivei fostului Serviciu de Informaţii din cadrul Ministerului Justiţiei (SIPA)/ Aceste mecanisme de informare sunt aplicate în multe alte state, în diferite domenii de activitate, acest gen de instrumente fiind utilizate şi în relaţia dintre SRI şi alte instituţii din ţara noastră, fără ca ele să comporte până în prezent aspecte de nelegalitate care să fi fost contestate în instanţa de contencios administrativ;

· (Despre cazul DNA Oradea): Deşi astfel de înregistrări au fost realizate în condiţii incerte, ele sunt difuzate publicului larg şi prezentate cu deosebită largheţe, astfel încât să pară credibile, deşi nu sunt realizate pe cale oficială. În timp ce aceleaşi mijloace de probă autorizate de către judecător sunt contestate doar pentru faptul că, din motive pur logistice, ele au fost realizate în baza unor protocoale de colaborare între Ministerul Public şi alte organe specializate ale statului;

· (Despre secția specială de investigare a magistraților): Nu era nevoie de o astfel de secţie, pentru că numărul faptelor de natură penală comise până în prezent de magistraţi este extrem de mic pentru a justifica o asemenea măsură/ Percepţia de politizare a unei astfel de structuri are la bază recentele iniţiative legislative sau, în opinia unora, legăturile cu trecutul sau cele de ordin personal ale unor magistraţi;

· Greu de crezut că actele de hărţuire ale unor colegi judecători şi procurori nu se vor accentua;

· Capacitatea organelor judiciare şi a celor cu atribuţii în domeniul apărării şi siguranţei publice de a răspunde unor provocări de actualitate este în regres, din cauza unor intervenţii legislative concertate şi a unor măsuri menite să le slăbească forţa de reacţie;

· Magistraţii sunt primii obligaţi a explica legile pe înţelesul tuturor, a atrage atenţia asupra pericolelor care ameninţă statul de drept şi a acţiona cu fermitate împotriva oricăror derapaje care ar pune în pericol societatea în ansamblu;

· Nu putem avea pretenţia ca justiţia să funcţioneze la parametri normali, câtă vreme doar anumite voci se fac auzite, iar probleme reale ale justiţiei, deşi cunoscute de mulţi dintre actorii sociali, nu sunt sesizate public şi de cei din interior;

· (Despre magistrații aflați la începutul carierei): Să nu le fie teamă! Să îşi manifeste curajul ori de câte ori li se iveşte ocazia. 


„Și din perspectiva corpului judecătorilor ”linia roşie” a fost demult depăşită”


ISE: Recent, Claudiu Sandu, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, a declarat într-un interviu acordat pentru Ziare.com că ”s-a trecut linia roșie în Justiție”. Din cealaltă parte, a judecătorilor, cum se vede cursul Justiției? S-a trecut linia roșie? Și încotro ne îndreptăm?

Ciprian Coadă: La momentul de faţă, cursul justiţiei se află pe o pantă descendentă, putem afirma că şi în România, după scenariul aplicat deja în alte state, capacitatea organelor judiciare şi a celor cu atribuţii în domeniul apărării şi siguranţei publice de a răspunde unor provocări de actualitate este în regres, din cauza unor intervenţii legislative concertate şi a unor măsuri menite să le slăbească forţa de reacţie la problemele cu care ele se confruntă.

În cazul judecătorilor, greutatea deciziilor este cu atât mai împovărătoare cu cât presiunile de orice tip sunt din ce în ce mai numeroase, iar mecanismele de protecţie lipsesc aproape cu desăvârşire, în pofida semnalelor de alarmă trase de-a lungul timpului.

Nu putem vorbi de o independenţă reală a puterii judecătoreşti, în condiţiile în care derapajele sau presiunile venite din partea altor puteri ale statului sau diferiţilor actori de pe scena publică rămân nesancţionate, iar cele mai multe din sugestiile şi aşteptările organelor judiciare nu îşi găsesc o soluţionare corectă din partea acelor instituţii cu care ele sunt chemate să colaboreze.

Nu cred că greşesc când afirm că şi din perspectiva corpului judecătorilor linia roşie a fost demult depăşită, din cauza riscurilor profesionale tot mai accentuate generate de sarabanda legislativă, de incoerenţa diferitelor soluţii legislative promovate de-a lungul timpului, de numărul nepermis de mare al proceselor, generate de factori de decizie neinteresaţi în rezolvarea cât mai rapidă şi eficientă a unor probleme de larg interes, ci de menţinerea în atenţia publică a aceloraşi chestiuni litigioase.


„Convingerea multora dintre noi este că ne îndreptăm spre o direcţie greşită, pe care alţi actori o impun”


În acest context, a discuta despre răspunderea materială a unui magistrat, care nu beneficiază de nicio formă de protecţie juridică, în condiţiile în care actorii însărcinaţi cu elaborarea legilor sau cu executarea lor într-o altă formă nu cunosc nici un tip de răspundere, este realmente o glumă, pentru că nicio altă ţară din lume nu se confruntă cu un număr atât de ridicat de procese ca România, raportat la media de locuitori.

Practic, dimensiunile fenomenului judiciar din ţara noastră sunt atât de vaste, încât pentru unii justiţia a devenit o bună afacere pe termen mediu şi lung, deşi pentru statul român aceasta a ajuns să genereze costuri publice exorbitante.

În acelaşi timp, datorită presiunilor multiple cu care se confruntă, judecătorii trăiesc sub imperiul unei stări de incertitudine, a unui stres profesional nemaiîntîlnit în alte state, pentru că niciodată nu există garanţia că odată început sub imperiul unei legi, un proces se va termina sub aceleaşi auspicii.

Ca urmare a acestei situaţii, ca şi alte domenii similare de activitate, stresul de la locul de muncă şi atmosfera generală de lucru, care nu este una propice dezvoltării unui climat motivaţional, împing pe mulţi dintre magistraţii aflaţi în pragul maturităţii profesionale spre o pensionare anticipată, în pofida experienţei dobândite cu numeroase eforturi şi sacrificii, această decizie fiind influenţată în ultimii ani şi de riscurile unor boli profesionale, căpătate pe fondul uzurii psihice şi stresului emoţional.  


„Nu putem vorbi de o independenţă reală a puterii judecătoreşti, în condiţiile în care derapajele sau presiunile venite din partea altor puteri ale statului sau a diferiţilor actori de pe scena publică rămân nesancţionate”


Din cauza acestui fapt, formal nu ştim încotro ne îndreptăm, deşi convingerea multora dintre noi este că ne îndreptăm spre o direcţie greşită, pe care alţi actori o impun, profitând de poziţia ocupată în stat, fără a ţine seama de aşteptările şi nevoile cetăţenilor, aspect constatat şi la nivel global.

Cu atât mai îngrijorător este faptul că, în multe state din lume, persoane din interiorul unor instituţii publice subminează autoritatea şi prestigiul funcţiilor exercitate, prin atitudini şi conduite incompatibile cu statutul profesiei sau cu standardele minime de imparţialitate, transparenţă şi corectitudine. Fără îndoială, acest tip de comportament este cauzat de propriile slăbiciuni ale întregului aparat de stat şi acelor pârghii legislative care, în întreaga lume, permit de multe ori promovarea în posturi cheie a unor persoane care nu reprezintă adevărate repere morale ale societăţii. De altfel, acest tipar comportamental se manifestă ori este experimentat la diferite intervale istorice, fiind rezultatul unui proces involutiv, asociat unei profunde crize morale cu care multe din societăţi se confruntă. Din păcate, şi în România premisele unui proces involutiv sunt evidente, în condiţiile în care o serie de fapte de natură penală, aşa cum sunt conflictul de interese şi abuzul în serviciu, au fost în mod considerabil restrânse, iar fără o legislaţie penală eficientă, care să acţioneze în scop preventiv, abuzul de putere, grefat pe lipsa de transparenţă în luarea deciziilor şi apartenenţa unor decidenţi la grupuri de interese situate în afara unor forme reale de control, riscă să devină un fenomen din ce în mai greu de contracarat.


„În cazul judecătorilor, greutatea deciziilor este cu atât mai împovărătoare cu cât presiunile de orice tip sunt din ce în ce mai numeroase, iar mecanismele de protecţie lipsesc aproape cu desăvârşire”


ISE: Recursul compensatoriu și despăgubirile în bani acordate deținuților care își exercită pedepsele în condiții nepotrivite. Cum vedeți dumneavoastră cele două măsuri adoptate în urmă cu câteva luni? Cum apreciați efectele pe care acestea le-au avut până acum?

Ciprian Coadă: Deşi inspirată de legislaţia altor state, legea recursului compensatoriu, prin toate efectele generate, nu a răspuns aşteptărilor “consacrate” prin “modelele de comparaţie”, acţionând ca o veritabilă lege de graţiere mascată, prin reducerea pe termen nelimitat a pedepselor cu închisoarea aplicate prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Fără a avea la bază un studiu de impact şi fiind iniţiată şi adoptată în condiţii lipsite de transparenţă, această lege îşi va produce efectele pe termen nedeterminat, atât timp cât statul nu îşi va îndeplini propria obligaţie de rezultat de a asigura standarde europene în materie de deţinere.

În acest caz, nu putem vorbi despre un exemplu de bune practici în materie de legiferare şi executare a pedepselor, nefiind admisibil ca un stat să îşi invoce propria-i neputinţă în asigurarea unor standarde minime de detenţie pentru a interveni în autoritatea de lucru judecat a unor decizii judecătoreşti, situaţie de natură să afecteze scopul şi funcţiile pedepselor.

Este inutil de remarcat că, în aceste condiţii, faptele de natură penală sunt încurajate fără ca pentru această situaţie cineva să poarte vreo răspundere, generându-se riscuri majore pentru societate şi numeroase procese penale, prin urmare noi costuri suportate din bugetul de stat, în contextul în care eforturile de reintegrare socială a condamnaţilor lipsesc ori nu îşi produc efectul scontat.


„Recursul compensatoriu a acţionat ca o veritabilă lege de graţiere mascată”


ISE: Din punctul dumneavoastră de vedere, protocoalele încheiate între SRI și parchete sunt acte administrative sau reprezintă proceduri de lucru interne, de cooperare instituțională? Credeți că existența unor astfel de protocoale a influențat în vreun fel parcursul proceselor, a produs efecte juridice?

Ciprian Coadă: Natura juridică a protocoalelor încheiate între SRI şi diferitele parchete urmează a fi tranşată atât de instanţa de contencios constituţional, cât şi de instanţade contencios administrativ, dar indiferent de natura juridică a acestor acte, judecătorul râmâne singurul competent a decide asupra legalităţii unor mijloace de probă obţinute în baza lor, fără deosebire după cum aceste protocoale ar fi putut genera efecte juridice prin ele însele sau prin coroborare cu alte instrumente juridice.

Analiza acestui tip de protocoale nu poate fi însă desprinsă de faptul că aceste mecanisme de informare sunt aplicate în multe alte state, în diferite domenii de activitate, acest gen de instrumente fiind utilizate şi în relaţia dintre SRI şi alte instituţii din ţara noastră, fără ca ele să comporte până în prezent aspecte de nelegalitate care să fi fost contestate în instanţa de contencios administrativ.

Pentru că, din perspectivă judiciară, relevante nu sunt decât probele care vin în susţinerea acuzaţiei penale, este mai important a se stabili în ce măsură aceste protocoale au generat probe care să fi fost administrate în condiţiile Codului de procedură penală de alte organe decât cele judiciare, cunoscut fiind că urmărirea penală este efectuată de organele judiciare, în baza competenţelor proprii atribuite prin lege.

De asemenea, firesc ar fi ca în practica instanţelor aceste protocoale să nu comporte o abordare diferenţiată, pentru că în caz contrar există riscul ca în proceduri extrajudiciare de mai mică importanţă datele şi informaţii obţinute în baza lor să poată fi valorificate, pe când în procedurile premergătoare urmăririi penale nu, fapt dificil a fi justificat din punct de vedere juridic, în măsura în care la baza acestor instrumente au stat aceleaşi raţiuni de informare.


„Discuţia legată de aceste protocoale este similară celei referitoare la soarta arhivei fostului Serviciu de Informaţii din cadrul Ministerului Justiţiei (SIPA)”


Plecând de la cele arătate, ne putem pune întrebarea de ce în baza unui protocol încheiat cu SRI abaterile disciplinare săvârşite de judecători sau procurori ar fi putut fi sesizate Inspecţiei Judiciare, pe când fapte mai grave, cum sunt cele de natură penală, nu ar fi putut face obiectul informării între organele de urmărire penală şi SRI, cu atât mai mult cu cât obligaţia de informare din partea SRI nu se putea concretiza decât în baza unor proceduri prestabilite, în absenţa oricărei intervenţii din partea legiuitorului.

Plecând de la acest exemplu, ne putem pune problema de ce înregistrările realizate de organe specializate ale statului sunt supuse unui proces de decredibilizare, câtă vreme în procesul civil sau penal e putere probatorie pot avea chiar înregistrările prezentate de părţi şi realizate în orice condiţii, chiar fără acordul persoanelor la care se referă.     

Oricum, în principiu, efectele produse de aceste protocoale în procedurile judiciare penale nu pot fi stabilite decât în concret, judecătorul neputând formula o concluzie decât după obţinerea de date şi informaţii referitoare la momentul şi activităţile efectuate în baza lor, dar şi la relevanţa pe care probele obţinute o pot avea asupra acuzaţiei penale.   

Dacă ar fi să fac însă o obsevaţie personală, voi spune că discuţia legată de aceste protocoale este similară celei referitoare la soarta arhivei fostului Serviciu de Informaţii din cadrul Ministerului Justiţiei, întrucât pot exista numeroase persoane direct interesate în ascunderea unor date şi informaţii ce se pot dovedi compromiţătoare şi care pot fi folosite în scopuri nedeontologice atunci când situaţia o impune.

Indiferent de caracterul bazei legale pe care activităţile de informare s-au întemeiat, aceste arhive nu pot fi distruse sau ocultate doar pentru că unii îşi doresc să îşi ascundă trecutul sau evenimentele actuale ce le-ar putea afecta reputaţia şi care pot avea legătură chiar cu modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu.

Din contră, atâta vreme cât aceste activităţi au avut o bază legală, iar ele au presupus o serie de cheltuieli finanţate din bugetul public, firesc este ca aceste informaţii să fie oricând accesibile, independent de valoarea probatorie pe care o pot căpăta într-o procedură judiciară, această ultimă chestiune fiind una distinctă şi urmând a fi rezolvată în lumina Codului de procedură penală şi Deciziilor Curţii Constituţionale.


„Greu de crezut că actele de hărţuire ale unor colegi judecători şi procurori nu se vor accentua”


ISE: Cazul DNA Oradea. În ipoteza în care înregistrările sunt autentice, iar declarațiile nu sunt scoase dintr-un context mai larg, cum v-ați simțit ca judecător când ați citit că mai mulți procurori vorbeau despre ”liniștirea” unor judecători? Ce înseamnă să ”liniștești” un judecător? Ce instrumente are la îndemână un procuror ca să poată face asta?

Ciprian Coadă: Cazul de la Oradea nu poate fi comentat, întrucât face obiectul unei urmăriri penale dechise in rem şi chiar dacă înregistrările sunt autentice, ele nu pot fi lămuritoare în absenţa unor elemente, care să ne conducă la concluzia că acele discuţii sunt redate în mod complet, fără a fi trunchiate.

Numai o înregistrare completă ar putea oferi o imagine fidelă a întregii discuţii, însă chiar şi aşa, atât conţinutul dialogului purtat, cât şi maniera în care a fost surprins, stârnesc nu doar derută în rândul practicienilor dreptului, ci şi îngrijorare cu privire la situaţia şi starea de spirit pe care o reflectă. De aceea, prefer să nu exprim nici un fel de opinie asupra conţinutului şi semnificaţiei dialogului, pentru că nu am reprezentarea exactă a situaţiei de fapt pe care o reflectă şi nici a scopului urmărit de participanţii la întâlnire.

Ca şi în alte cazuri însă, suprinde faptul că deşi astfel de înregistrări au fost realizate în condiţii incerte, ele sunt difuzate publicului larg şi prezentate cu deosebită largheţe, astfel încât să pară credibile, deşi nu sunt realizate pe cale oficială, în timp ce aceleaşi mijloace de probă autorizate de către judecător sunt contestate doar pentru faptul că, din motive pur logistice, ele au fost realizate în baza unor protocoale de colaborare între Ministerul Public şi alte organe specializate ale statului. În mod paradoxal, deşi cele mai multe dintre înregistrările realizate pe cale oficială nu sunt analizate în spaţiul public decât atunci când se ajunge la sesizarea instanţelor de judecată, primele categorii de înregistrări servesc la formarea unor curente de opinie şi luarea unor verdicte, deşi nu se bucură de vreo garanţie de autenticitate, astfel încât consecinţele produse în baza lor pot fi cu greu reparabile sau ireparabile, chiar şi în cazul în care ulterior caracterul unor discuţii se dovedeşte a fi nereal.


„Capacitatea organelor judiciare şi a celor cu atribuţii în domeniul apărării şi siguranţei publice de a răspunde unor provocări de actualitate este în regres, din cauza unor intervenţii legislative concertate şi a unor măsuri menite să le slăbească forţa de reacţie”


ISE: Cunoașteți cazuri de procurori care au ”liniștit” judecătorii pe plan local? Considerați că, la Constanța, condamnările răsunătoare din ultimii ani au avut loc în urma presiunilor exercitate de procurori? Există astfel de legături de ”subordonare” între judecătorii din Penal și procurorii DNA?

Ciprian Coadă: Nu cunosc situaţii de acest gen la Constanţa, aici atât relaţia cu organele de urmărire penală, cât şi cea cu Baroul sau celelalte profesiuni juridice se desfăşoară într-un cadru de normalitate, astfel încât nu se poate susţine că anumite decizii ale judecătorilor ar fi fost date ca urmare a unor presiuni exercitate de vreunii dintre participanţii din procesul penal. Pentru acest motiv, nici nu se pot face speculaţii pe marginea vreunei relaţii de subordonare între judecători şi o anumită unitate de parchet, oricare ar fi ea, ci dimpotrivă, judecătorii au acţionat în mod independent în exercitarea atribuţiilor lor, cel puţin până la momentul de faţă.


„Magistrații trebuie să îşi asume dificila misiune de apărare socială, indiferent de presiunile la care sunt supuşi, mai ales în această perioadă tulbure”


ISE: Secția specială pentru anchetarea magistraților. Era nevoie de o astfel de instituție? Sau, de fapt, este exact instrumentul prin care magistrații pot fi ”liniștiți”?

Ciprian Coadă: Personal, consider că nu era nevoie de o astfel de secţie, pentru că numărul faptelor de natură penală comise până în prezent de magistraţi este extrem de mic pentru a justifica o asemenea măsură. De asemenea, este criticabil faptul că această secţie are o competenţă exclusivă şi că ea funcţionează doar la nivel central, acest fapt accentuând percepţia publică potrivit căreia scopul direcţiei va fi deturnat în cazul oricărei anchete ce va presupune deplasarea unui magistrat din teritoriu la sediul instituţiei.

Mai mult, competenţa direcţiei va putea fi deturnată prin simpla indicare a unui magistrat drept participant la comiterea unei fapte penale date în competenţa altui organ judiciar, iar resursele umane şi logistice limitate vor îngreuna sau vor face aproape imposibilă descoperirea unor fapte atribuite în competenţa secţiei, chiar şi în cauzele cu un grad redus de complexitate.

Mai curând, neajunsurile generate de condiţiile reduse de vechime privind accederea în cadrul DNA ar fi trebuit corectate, astfel încât să se asigure atât promovarea unor persoane cu o mai mare experienţă în cadrul serviciilor teritoriale ale direcţiei, cât şi menţinerea parametrilor de operativitate la nivel local, concentrarea întregii activităţi la nivel central făcând ca această nouă instituţie să nu funcţioneze la standardele calitative dorite. 

Ceea ce este demn de luat în semnă de către factorii de decizie este faptul că percepţia de politizare a unei astfel de structuri are la bază recentele iniţiative legislative sau, în opinia unora, legăturile cu trecutul sau cele de ordin personal ale unor magistraţi, fiind greu de crezut că actele de hărţuire ale unor colegi judecători şi procurori nu se vor accentua, atâta vreme cât ele nu au fost descurajate nici până în prezent.

În fine, un aspect care merită punctat este cel referitor la modalitatea de desemnare a procurorilor din cadrul secţiei, întrucât deşi modificările la legile justiţiei consacră în mod expres principiul separaţiei carierelor judiciare, aceşti procurori sunt desemnaţi de către o comisie din care fac parte şi judecători, aspect pe care legiuitorul nu l-a motivat în nici un fel şi care naşte semne de întrebare.


„Nu putem avea pretenţia ca justiţia să funcţioneze la parametri normali, câtă vreme doar anumite voci se fac auzite, iar probleme reale ale justiţiei, deşi cunoscute de mulţi dintre actorii sociali, nu sunt sesizate public şi de cei din interior”


ISE: Sunteți unul dintre magistrații constănțeni care au avut ieșiri publice curajoase cu privire la diferite decizii, evenimente sau schimbări din sfera Justiției. Unul dintre cele mai cunoscute episoade, pentru care ați și fost sancționat de CSM cu 5% din salariu, este cel în care, într-un editorial publicat pe site-ul juridice.ro, ați exprimat un punct de vedere critic cu privire la decizia Curții Constituționale care constatase existența unui conflict juridic între DNA și Guvern, în cazul anchetei deschise de procurorii Anticorupție în cazul OUG13. Camelia Bogdan, un judecător mai puțin norocos, a fost linșată în spațiul public și exclusă de două ori din magistratură sub diferite pretexte, în urma condamnării lui Dan Voiculescu. Tot dumneaei a avut ieșiri publice ferme și critice la adresa anumitor șefi din Justiție, semnalând derapajele grave ale unora dintre ei. Alți magistrați care au participat la protestele împotriva modificării legilor justiției au fost taxați la probele interviurilor susținute pentru promovare sau păstrarea funcțiilor, adică în cele mai subiective contexte. Cum apreciați astfel de practici de ”răsplătire” a magistraților care nu se feresc să semnaleze nereguli din Justiție sau să exprime opinii contrare forurilor superioare? Se simt efectele unor astfel de răzbunări în rândul magistraților? Pare că sunteți tot mai puțini și mai rezervați în spațiul public.

Ciprian Coadă: Libertatea de acţiune, de asociere şi de exprimare a magistraţilor nu trebuie în nici un fel îngrădită şi nici contracarată prin măsuri care să capete semnificaţia unor sancţiuni la adresa actelor de curaj înfăptuite în exerciţiul profesiei.

Pe de o parte, în calitatea lor de slujitori ai legii şi societăţii din care fac parte, magistraţii sunt primii obligaţi a explica legile pe înţelesul tuturor, a atrage atenţia asupra pericolelor care ameninţă statul de drept şi a acţiona cu fermitate împotriva oricăror derapaje care ar pune în pericol societatea în ansamblu, mai cu seamă în problemele de larg interes. Pe de altă parte, magistraţii nu sunt puşi în slujba unor grupuri de interese, ci în virtutea jurământului depus la intrarea în profesie, au o datorie morală faţă de societate, astfel încât cu toţii trebuie să îşi asume rolul de apărători ai cetăţii, de avertizori de integritate, indiferent de ameninţările la care pot fi supuşi.

În virtutea acestor obligaţii morale, este necesar ca tot mai mulţi magistraţi să dea dovadă de implicare în procesul de consultare publică şi să îşi asume dificila misiune de apărare socială, indiferent de presiunile la care sunt supuşi, mai ales în această perioadă tulbure pe care întreaga lume o traversează, printr-un efort neîntrerupt de apărare a unor valori cucerite cu imense sacrificii şi care odată compromise, pot fi cu greu recuperate.

Nu putem avea pretenţia ca justiţia să funcţioneze la parametri normali, câtă vreme doar anumite voci se fac auzite, iar probleme reale ale justiţiei, deşi cunoscute de mulţi dintre actorii sociali, nu sunt sesizate public şi de cei din interior. Nu putem invoca la nesfârşit obligaţia de rezervă, pentru a refuza să sesizăm organelor abilitate problemele pe care le cunoaştem cu toţii şi care ne stârnesc profunda îngrijorare, sperând că la un moment dat altcineva şi, în special, presa va lua în sfârşit atitudine.


„Este nedrept şi profund inechitabil ca tocmai aceia dintre magistraţi care şi-au afirmat curajul de-a lungul timpului să sufere urmările unor acţiuni ce au avut ca scop apărarea şi aplicarea legii”


Nu este nevoie ca rezolvarea unor probleme dificil de exprimat să se facă mai mereu în virtutea unui scandal public, ce ar putea avea consecinţe dintre cele mai nefaste, doar pentru că mecanismele interne de control nu s-au putut reforma în timp, lăsând loc unor derapaje de durată.

Câtă vreme asemenea acţiuni se înscriu în limitele recunoscute de legislaţia internă şi europeană, încurajate şi de jurisprudenţa CEDO, este nedrept şi profund inechitabil ca tocmai aceia dintre magistraţi care şi-au afirmat curajul de-a lungul timpului să sufere urmările unor acţiuni ce au avut ca scop apărarea şi aplicarea legii, mai cu seamă că eventualele sancţiuni nu fac decât să pună într-o lumină nefavorabilă întreg sistemul judiciar, să aducă o doză de neîncredere cu privire la legitimitatea unor astfel de măsuri şi  să îi victimeze în mod nejustificat pe unii magistraţi.

Prin urmare, dacă abaterile sesizate în conduita profesională a unor magistraţi justifică într-un fel o reacţie, acest tip de reacţie nu trebuie să arunce un stigmat asupra întregului corp judiciar, iar sancţiunile aplicate trebuie să fie proporţionale gravităţii faptelor şi nu să aibă un efect de inhibare, deoarece prestigiul şi autoritatea justiţiei nu pot fi în nici un caz protejate prin ascunderea unor probleme de integritate internă.

Dimpotrivă, camuflarea unor probleme pe care societatea le-ar putea sesiza cu privire la modalitatea de îndeplinire a actului de justiţie poate produce grave deservicii, autoritatea statului pierzându-şi în mod treptat din legitimitate, în măsura în care exerciţiile de imagine nu sunt însoţite de eforturi reale, dar mai ales credibile de apărare a unor valorilor sociale.

În sfârşit, dacă ar fi să ne raportăm la limitele libertăţii de exprimare, nu este normal că tratamentul aplicat magistratilor să fie diferit în raport cu cel al reprezentanţilor altor puteri, atunci când discutăm de aspecte de interes general, referitoare la buna funcţionare a justiţiei. În plus, aceste standarde nu pot cunoaşte o dublă unitate de măsură, prin tolerarea unor discursuri laudative în raport cu opiniile altor autorităţi ale statului şi reprimarea discurilor critice exprimate în legătură cu o serie de evenimente de natură să afecteze buna funcţionare a justiţiei.   


„Magistraților tineri să nu le fie teamă! Să îşi manifeste curajul ori de câte ori li se iveşte ocazia”


ISE: Sunteți judecător la Curtea de Apel Constanța, ați avut condamnări de răsunet și ați acumulat o experiență profesională vastă. Ce le transmiteți, în acest moment critic în care se află Justiția, colegilor dumneavoastră magistrați mai tineri, fie că sunt procurori descurajați să mai ancheteze și să trimită în judecată ori judecători, care simt presiuni și cărora le este teamă, poate, să emită sentințe curajoase?

Ciprian Coadă: Să nu le fie teamă, ci să îşi manifeste curajul ori de câte ori li se iveşte ocazia şi cu fiecare etapă a vieţii lor. Cu mii de ani în urmă, cineva a spus că norocul ţine cu cei curajoşi. De aceea, trebuie să năzuiască la lucruri măreţe şi să nu uite că ei reprezintă speranţa acestei ţări, nădejdea într-o lume mai bună şi că prin ei se scrie istoria. Dar pentru asta nu trebuie să uite că măreția se revendică!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.