UPDATE 22.02.2022 Președintele Vladimir Putin a semnat luni seară decretele de recunoaștere a independenței așa-ziselor republici separatiste Donețk și Lugansk din Ucraina și a ordonat armatei ruse „să menţină pacea” în teritoriile separatiste pro-ruse.
Înainte de 2014, între Kiev și Donețk, cale de 750 de kilometri, circulau trenuri de noapte foarte confortabile care acopereau drumul dintre cele două orașe ale Ucrainei în mai puțin de 8 ore. Astăzi, o călătorie între capitala Ucrainei și cea a „Republicii Populare” Donețk, de nerecomandat cuiva, înseamnă vreo 27 de ore și se face doar cu microbuze speciale. Tot atât ar dura un drum cu avionul între un aeroport din Europa și unul din Noua Zeelandă.
Donețk a fost unul dintre centrele principale de desfășurare a Campionatului European de Fotbal din 2012, pe care Ucraina l-a găzduit în colaborare cu Polonia. Orașul a fost reînnoit atunci, cu infrastructură, hoteluri și cu un imens stadion. A fost inaugurat inclusiv un aeroport modern, la standarde europene. Astăzi, capitala „Republicii Populare” Donețk nu mai are nevoie nici de aeroport, nici de hoteluri și nici de stadion. Nici un turist nu mai ajunge aici, frontierele cu Ucraina sunt închise, „republica” nu este recunoscută iar echipa de fotbal Șahtar (Șahtior) s-a mutat în Ucraina. Totul s-a schimbat, inclusiv firma McDonald’s, acum o franciză locală sub denumirea de DonMac.
„Republica Populară” Donețk are o suprafață de aproximativ 26.000 kilometri pătrați iar vecina ei, „Republica Populară” Lugansk deține aproape 27.000 kilometri pătrați. Împreună, cele două adună aproximativ 2,5 milioane locuitori, din care aproape 40% sunt pensionari. În jur de 2 milioane de oameni au părăsit „republicile” după 2014, unii în Rusia, alții în Ucraina, iar peste 600.000 dintre cei rămași au cetățenie rusă.
Cândva regiunile cele mai dezvoltate ale Ucrainei, după Kiev, cele două „republici” trăiesc astăzi exclusiv din contrabandă, exportul puținelor produse locale și a ajutorului financiar acordat anual de Rusia.
De câteva zile, toți civilii necombatanți din „republici” sunt trimiși în Rusia, fiind plasați în regiunea Rostov, sub pretextul iminenței unui atac ucrainean.
Donețk și Lugansk: două „republici” proclamate de Rusia în 2014. Ce nevoie are Kremlinul de ele?
După desprinderea celor două regiuni din teritoriul Ucrainei și după ce Federația Rusă a înglobat oficial peninsula Crimeea, președintele Vladimir Putin a explicat aceste evenimente, în primăvara anului 2014, într-un amplu interviu în care făcea apel la istoria locurilor. Cele trei regiuni ucrainene, spunea Vladimir Putin, erau parte a regiunii Novorosiia, un ținut de frontieră înființat de Imperiul rus în secolul al XVIII-lea și care, administrativ, a funcționat până la căderea țarismului, în 1917. „Harkov, Lugansk, Donețk, Herson, Nikolaiev, Odessa nu sunt părți ale Ucrainei, explica Vladimir Putin. Acestea au fost date Ucrainei în anii 1920 de către guvernul sovietic. De ce au făcut sovieticii asta, Dumnezeu știe!”, a continuat locatarul de la Kremlin pretextând nedumerirea.
Desigur, președintele Vladimir Putin este obișnuit să interpreteze politic și subiectiv nu doar istoria dar și memoria, de ar fi de amintit doar cel de-Al Doilea Război Mondial, care în opinia Kremlinului ar fi început la 22 iunie 1941, ziua în care Germania hitleristă a atacat URSS. Oficialii de la Moscova au legiferat texte care condamnă pe oricine alătură lui Hitler pe Stalin, la fel și cele două state totalitare, pentru a evita orice discuție despre Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, al cărui Protocol adițional secret împărțea Polonia, Lituania, Letonia, Estonia și România.
Când președintele ucrainian Viktor Ianukovici a fugit din țară, la 22 februarie 2014, în urma revoltelor de la Kiev, în Estul rusofon al țării au început să apară centre de rezistență armată la noile politici pro-europene ale țării. Abia anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia, în primăvara anului 2014, a dat curaj Moscovei să acționeze în estul Ucrainei. Astfel, la frontiera comună, au apărut două „state”, cu capitalele în orașele Lugansk și Donețk. La 7 aprilie 2014 s-a proclamat „Republica Populară” Donețk, urmată, la 24 aprilie 2014, de cea din Lugansk. Referendumuri organizate de noile structuri în luna mai a aceluiași an au stabilit așa-numita „voință populară” pentru independență: 89% în Donețk și 96% în Lugansk. Pentru amatorii de istorie, în același mod au procedat sovieticii când au preluat puterea și au anexat Lituania, Letonia și Estonia, în vara anului 1940.
Singura autoritate care a recunoscut „independențele” a fost Osetia de Sud, o altă „republică” a Rusiei, conturată pe teritoriul ocupat al Georgiei, în 2008. Lugansk și Donețk se alătură celorlalte „republici” înființate de Rusia pe teritoriile altor state care, până în 1991, au fost componente ale URSS: Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Nagorno Karabah.
După proclamarea „independenței”, Lugansk și Donețk au fost utilizate intens de Rusia pentru a șantaja Ucraina. Unul dintre „președinții” „Republicii Populare” Lugansk, Igor Plonițki, susținea, de pildă, că portul ucrainean Mariupol, de pe litoralul Mării Azov, ar fi parte a „țării” sale. Portul este unul strategic și ar folosi mult dacă Federația Rusă l-ar gestiona deoarece ar ajuta la controlul strategic asupra Mării Azov și asupra strâmtorii Kerci, care duce spre Crimeea. Rusia folosește cele două „republici” și pentru a obține efectele unei relații de subordonare a Ucrainei intereselor Moscovei. Kremlinul insistă pentru respectarea Acordurilor de la Minsk, care presupun ca aceste două teritorii „să fie de acord”, chiar revenite sub administrarea Kievului, cu politicile strategice ale Ucrainei, inclusiv cu aderarea la NATO sau Uniunea Europeană. Menținerea influenței la Lugansk și Donețk ar permite Rusiei, într-un final, să neutralizeze parcursul democratic și european al Ucrainei actuale.
Moscova este decisă să finanțeze aceste două „republici” ale sale atâta vreme cât Ucraina refuză să redevină un satelit al Moscovei. O Ucraină democratică, liberă și mai prosperă decât Rusia ar reprezenta un antidot devastator pentru structura puterii imperiale de la Kremlin. Pentru a împiedica acest lucru, președintele Vladimir Putin a aprobat, în 2021, un proiect financiar prin care „republicile” din Donețk și Lugansk vor primi, până în 2024, aproape 1000 miliarde ruble (aproximativ 12,5 miliarde dolari) pentru a le întreține armata, aparatul administrativ și instituțiile. Oleksii Reznikov, actualul ministru al Apărării de la Kiev a menționat într-un interviu că în 2020 Rusia a alocat 1,3 miliarde dolari doar pentru plata salariilor din cele două „republici”.
Aceste exporturi de resurse sunt costisitoare pentru Rusia. Pentru că, în afară de Lugansk și Donețk, Moscova trebuie să întrețină și celelalte „state” pe care le deține pe teritoriile Republicii Moldova sau Georgiei, să finanțeze regimurile din Belarus sau Kazahstan și să plătească liniștea socială din propria țară.
Lugansk și Donețk: mai degrabă carteluri decât „republici”. Cine le conduce și spre ce?
Mai mult de 90% din veniturile „Republicii Populare” Donețk provin din minerit, exportul valorând aproximativ 300 milioane dolari anual. Banii nu ajung pentru existența de sine stătătoare a „statului” iar Moscova finanțează direct bugetul cu încă 300 milioane dolari anual. Desigur, aceste sume sunt modeste pentru a menține un nivel de trai decent iar pensiile plătite de „republica” din Donețk abia ating 3000 ruble lunar (în jur de 40 de dolari).
„Republicile” au probleme financiare și nu se pot dezvolta. Din 2017, Ucraina a întrerupt furnizarea de energie electrică după ce se acumulaseră datorii de aproape 170 de milioane euro la Lugansk și de peste 200 milioane euro la Donețk. Nici pensiile ucrainene nu mai sunt plătite în cele două „state” iar alte rețele de infrastructură, cum ar fi telefonia mobilă sau băncile, au capacitate limitată de funcționare.
Nemulțumirile față de viața cotidiană au început să apară, chiar dacă represiunea și cenzura sunt mai dure decât în Rusia. În vara anului 2020, în minele de lângă orașul Antratsit, din Donețk, muncitorii au organizat o grevă generală care a compromis grav bugetul „republicii”, afectat și de criza generală pandemică.
Pentru a deține puterea, la Donețk și Lugansk liderii au anulat speranțele unor reguli ale transparenței și independenței instituțiilor, înlocuindu-le cu regulamentele clanurilor de contrabandă mafiotă.
Când apare un conflict „politic” între șefi, de obicei se organizează atentate și asasinate. Denis Pușilin, „președinte” al „Republicii Populare” Donețk și-a început cariera ca opozant al schimbărilor de la Kiev, din primăvara anului 2014, apoi ca președinte al „Parlamentului”, între 2014 și 2018. Pușilin l-a înlocuit pe liderul carismatic al „republicii”, Aleksandr Zaharcenko, asasinat în august 2018.
„Nu mai putem trăi cu Ucraina în aceeași țară, spunea Zaharcenko la preluarea mandatului de „șef al statului”. Trebuie să construim un stat nou și să recuperăm teritoriile din est, aflate acum sub control ucrainean”, a adăugat el. În „statul” vecin, Lugansk, presa independentă nu există iar puterea politică a fost chiar mai agitată decât în Donețk. După ce a preluat puterea, în 2014, Igor Plotnițki a organizat viața politică a „republicii” după metode militare. Au fost asasinați rivalii, Aleksei Mozgovici și Aleksandr Bednov, iar regulile „constituționale” instituite amintesc mai degrabă de Uniunea Sovietică. Astfel, chiar „capitala” „statului” a fost redenumită Voroșilovgrad, ca în vremea lui Stalin, după numele mareșalului sovietic. Plotnițki a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat organizată în noiembrie 2017 de către ministrul de Interne, Igor Kornat. Toate sursele schimbării conduc către adevăratul lider al celor două „republici”: Vladislav Surkov, unul dintre consilierii principali ai președintelui Vladimir Putin.
„Republicile” desprinse de Rusia de la Ucraina sunt instrumente ale Moscovei de a opri dezvoltarea europeană și democratică promovată de autoritățile de la Kiev după 2014. Propaganda, deformarea memoriei istorice, cumpărarea liderilor cu atenții financiare sau administrative au fost și vor fi folosite de Rusia pentru a obține controlul intern în „republici”. Desigur, nici la Lugansk, nici la Donețk nu există posibilitatea contestării acestor puteri sau a verificării structurilor instalate. Costurile menținerii în viață a celor două „state” sunt imense, o povară de miliarde de dolari anual, fără ca „independența” să convingă comunitatea internațională.
Șantajul la o Ucraină democratică, prosperă și liberă este rațiunea existenței și finanțării de către Rusia a „republicilor populare” Donețk și Lugansk. El va funcționa câtă vreme președintele Vladimir Putin va rămâne la Kremlin și atâta timp cât Rusia va spera în destinul ei imperial. Dar câtă vreme înseamnă toate acestea?
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
