Ce se întâmplă când părinții biologici revin în viața copiilor din plasament? “Nu voia să mă ia cu adevărat, ci doar să ne sperie, să-și arate puterea”/ Rebeca își spune povestea într-un film creat chiar de ea, în cadrul proiectului “Fără frică”

Aproape toată lumea cunoaște personal măcar un caz sau două de copii care au fost abandonați de către părinți și au ajuns în grija statului român, însă puțină lume înțelege cu adevărat provocările, neajunsurile și circumstanțele speciale cu care trebuie să se confrunte un copil într-o asemenea situație, iar Rebeca Bujorea folosește arta pentru a aduce lumină asupra acestui fapt.

Articol postat inițial pe G4Media.ro, în cadrul proiectului ENTR

Rebeca, o tânără dansatoare, actriță și “absolventă” a sistemului a hotărât că vrea să arate lumii ce înseamnă, de fapt, să fii “căminist” în România prin intermediul proiectului “Fără Frică”, o serie de scurtmetraje realizate de tineri care au crescut în sistem și care au fost difuzate pentru prima oară la mijlocul lunii martie, la a doua ediție a Galei Tinerilor Instituționalizați “Eu Contez”. 

În cazul Rebecăi, drumul parcurs până la momentul în care a hotărât că vrea să arate lumii adevăratele experiențe ale copiilor care au trebuit să crească în sistem a început la scurt timp după naștere, explica ea pentru G4Media, în cadrul proiectului ENTR.

“Mama mea biologică nu a avut posibilitatea să mă crească, dar după vreo… nici nu știu exact, două-trei luni după ce m-am născut m-a abandonat. M-a dat în sistem. Știu că la un an m-au luat părinții mei. Eu am stat într-un cămin până la un an, iar la un an m-au luat părinții mei, care mă cresc acum. Nu s-a auzit nimic de mama mea la momentul respectiv”.

După spusele fetei, experiența nu ar fi fost una în totalitate negativă, dar a fost complicată de reapariția familiei biologice în viața ei, la câțiva ani după abandon: “De atunci (din copilărie) am aflat că sunt… care este situația mea, că eu sunt în plasament și mi s-a explicat foarte încet, foarte ok, am înțeles. N-am avut nicio problemă cu acest aspect (…) anii adolescenții au fost foarte grei și chinuitori pentru mine din cauza mamei mele biologice și a familiei biologice”.

Neînțelgeri, lipsă de maturitate emoțională, egoism, aceasta este experiența descrisă de Rebeca în privința mamei sale biologice, care a revenit în viața fetei și a încercat să se reunească cu ea chiar dacă “nu voia să mă ia realitate, voia doar să ne sperie, să-și arate puterea”. 

Chiar dacă încercarea de reunire a fost sinceră, în opinia Rebecăi, motivațiile mamei sale pentru un asemenea act nu erau cu adevărat bune: “Nu poți să lași un copil să crească undeva și să vezi că este bine și brusc să apari tu de nicăieri și să vrei să-l iei și să zici că-i spre binele lui. Este o chestie de pur egoism”, explică Rebeca despre mama sa naturală, despre care consideră că a a abandonat-o din motive tot egoiste, nu din cauza neajunsurilor materiale, așa cum susținea inițial.

În acest context, Rebeca explică cum a devenit interesată de activități civice, iar în cadrul unui atelier organizat de Asociația The Social Incubator, fondată cu scopul de a crea un spațiu sigur pentru copiii și tinerii vulnerabili din România, tânăra a făcut cunoștință cu actrița și regizoarea Alina Șerban, care i-a propus ei și altor tineri să creeze o serie de scurtmetraje prin care să-și împărtășească experiențele în sistem.

Pentru Rebeca, alegerea de a participa la acest proiect a fost una simplă: “Voiam să îi motivez și pe alții să nu se dea bătuți, să aibă încredere în ei, să se iubească pe ei, să se accepte așa cum sunt, să accepte lucrurile așa cum sunt”. 

Deși se autodescrie drept un caz fericit, fiindcă a fost primită de o familie iubitoare cu care se înțelege foarte bine, Rebeca consideră că până și în cele mai bune situații, instituționalizarea lasă răni greu de vindecat: “Pentru mine cea mai mare provocare a fost trauma emoțională peste care credeam că am trecut, dar, în realitate, nu prea trecusem”. Cu lacrimi vărsate între scene, totuși, tânăra a fost determinată să transmită mesajul pe care îl avea în suflet și să atragă atenția asupra problemelor cu care se confruntă copiii instituționalizați, provocate nu numai de circumstanțele nefericite, ci și de atitudinile sociale negative.

Cu insulte de la “căminist” până la “avort eșuat” și un bullying general pe care Rebeca declară că l-a experimentat personal, actrița este de părere că oamenii nu înțeleg cu adevărat situațiile pe care le ridiculizează.

“Ar trebui să știe că suntem niște oameni la fel ca ceilalți, că putem avea joburi la fel ca ceilalți, putem fi medici, avocați sau directori. Nu trebuie să fim judecați, nu trebuie să fim arătați cu degetul. Nu suntem căminiști. Adică suntem căminiști, dar nu suntem <<Aah, uite-l și pe căministul ăla>>”.

În privința carierelor posibile pentru copiii instituționalizați, Rebeca are un plan bine definit: “…vreau să lucrez ca asistent social, ca și consilier. Eu sunt la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială și chiar vreau să fac acest lucru”.

În același timp, Rebeca va continua să-și urmărească, în funcția posibilităților, pasiunile artistice. Ea nu doar că și-a împărtășit poveste prin intermediul actoriei, dar și prin cel al dansului, pe care îl practică de la 4 ani și a constituit un refugiu pe parcursul copilăriei sale.

În final, mesajul pe care Rebeca Bujorea vrea să îl trimită lumii este același pe care, în spusele sale, l-a transmis și la premiera scurtmetrajului pe care l-a realizat: “După rău vine bine”.