Ce fel de teroriști vrea Franța?

În atacul terorist comis în biserica normandă din Saint-Étienne-du-Ruvray, în timpul slujbei, preotul Jacques Hamel a fost decapitat ritualic, ca un animal, cu un cuţit, de doi tineri cetăţeni francezi, de religie islamică. Poliţia a intervenit şi, faţă de alte situaţii din trecut, de data aceasta atacatorii au fost trimişi direct în braţele lui Allah. Instituirea stării de urgenţă pentru şase luni, după masacrul de pe Promenade des Anglais, de Ziua Naţională, a permis instituţiilor să acţioneze rapid, înainte ca cerinţele Statului Islamic să atingă şi alţi nevinovaţi.

Imediat, preşedintele François Hollande a clarificat pentru opinia publică naţională că „a ucide un preot înseamnă a profana Republica”. Emoţia evenimentului a fost preluată şi de liderii opoziţiei: fostul prim-ministru de dreapta, François Fillon, de pildă, care cerea public asumarea unei stări de război cu acea parte a Franţei ce nu mai doreşte să se supună legilor şi Constituţiei. „Câţi morţi- spune Fillon într-o diatribă la adresa socialiştilor, cu câteva luni înainte de alegerile din primăvara anului 2017-, câte asasinate oribile va trebui să mai suportăm înainte ca Franţa şi Europa să înţeleagă în sfârşit că suntem în război şi că războiul nu se face pe jumătate?”.

Deşi într-o relaţie rece cu Biserica Catolică, liderul Frontului Naţional, Marine Le Pen, protagonistă a prezidenţialelor de anul viitor, a rememorat, şi ea, lista cerinţelor obligatorii: închiderea moscheilor salafiste, expulzarea imamilor care predică acţiuni radicale, instituirea controlului la frontierele naţionale şi eliminarea sistemului liberei circulaţii instituit la Schengen, o politică mult mai dură faţă de intenţiile guvernului de la Berlin de a continua politica de aşezare în Europa a milioane de refugiaţi din Orientul Mijlociu. „Ori iubiţi Franţa- scrie Marine Le Pen într-un mesaj adresat opiniei publice-, ori dacă nu, plecaţi. Respectaţi poporul francez, istoria şi valorile sale”.

Mai trebuie adăugat, doar, că măcar unul dintre asasinii din biserica normandă era în evidenţele poliţiei, fusese condamnat şi executase chiar o mică parte din detenţie. După care a fost eliberat, cum altfel, pentru a se integra în societate, la o vârstă fragedă.

Nu este vorba, în povestea noastră, de refugiaţi veniţi din Siria sau Irak şi nici de războinici antrenaţi de Statul Islamic. Cei doi ucigaşi, care se alătură tunisianului de la Nisa, aveau cetăţenie franceză şi, evident, din motive care ţin de aprehensiunile faţă de societatea franceză, şi europeană în general, comportau o frustrare majoră în viaţa lor. Şi, ca orice frustrare venită din mijlocul cercului radical islamic, din partea tinerilor copios asistaţi social şi instituţional, până la crima ritualică a fost doar un singur pas. Încurajat de indiferenţa majorităţii societăţii, de ipocrizia clasei politice, de incapacitatea societăţii civile de a înţelege regulile simple şi clare ale unui război, de timorarea instituţiilor legale ale statului de a acţiona constituţional.

Mass-media franceze au declanşat, după decapitarea în altarul bisericii din Saint-Etienne-du-Rouvray a preotului Hamel, o polemică năucitoare în legătură cu viitorul relaţiei dintre societate şi inadaptaţii musulmani ai Franţei. Directorul unuia dintre cele mai importante cotidiene ale lumii, apropiat de Partidul Socialist, Jêrome Fenoglio, a publicat un incisiv editorial despre rezistenţă în faţa urii. Un text bine construit în favoarea apărării statului de drept, a ordinii lui constituţionale şi a căutării de soluţii în faţa extremismului. Teoria pusă în discuţie este aceea că obiectivul teroriştilor musulmani (desemnaţi simplu drept „jihadişti”) ar fi acela de a provoca reacţii de represalii sălbatice din partea majorităţii, care s-ar transforma ulterior într-un fel de „război civil religios”. Mai aflăm, evident, că în atentatele de la Kabul, Damasc şi Bagdad au murit şi mor un număr mult mai mare de oameni, musulmani, decât în Europa. Directorul Fenoglio, un aspru şi consecvent predicator al corectitudinii politice nu ţine să se refere, însă, la lipsa oricărei reacţii de adversitate din partea majorităţii creştine franceze după masacrele care au însângerat ţara de mai bine de un an şi jumătate: cum ar putea să se declanşeze un război civil, şi religios, între două entităţi care acţionează complet diferit la situaţii extreme?

Ceea ce propune „Le Monde”, alături de alte importante nume din presa din Hexagon, între care şi Radio France Internationale, este o inovaţie pentru disputa deloc ideatică dintre cele două tabere. „Nu vom mai publica fragmente de documente sau de filme conţinând revendicări ale Statului Islamic”, scrie Jêrome Fenoglio, După atentatul de la Nisa, nu vor mai fi date publicităţii nici măcar fotografii cu autorii masacrelor, „pentru a se evita eventualele efecte ale glorificării postume”.

Mai precis, „Le Monde” şi prietenii corectitudinii marxiste politice vor informa, mai departe, publicul despre evenimente dar eventualele detalii legate de inadvertenţa ideologică editorială vor fi eludate. O decizie grea, copleşitoare în actualul context. Nu este clar dacă şi cititorii cotidianului de stânga vor fi de acord cu decizia. Şi, mai important decât atât, nu avem cum cuantifica rezultatele de tiraj şi vizualizări ale presei care nu acceptă o astfel de regulă şi care nu are nici soliditatea, nici istoria lui „Le Monde”. Deja, cotidianul „Le Figaro”, care îşi asumă Dreapta franceză, a dat publicităţii un articol de fond, semnat de directorul său editorial, Alexis Brézet, în care insistă că „este important să numeşti şi să identifici pe cei care ne atacă”.

Ceea ce Franţa trebuie să accepte, că îi convine sau nu, este că a intrat într-o etapă în care nu mai poate valoriza trecutul edulcorat al relaţiei dintre majoritatea creştină şi minorităţile de alte confesiuni, în special islamice, în spiritul multiculturalităţii, al apărării diversităţii. Fractura instituţională este vizibilă şi a însemnat locurile publice cu mai bine de două sute de morţi de la începutul anului 2015. Războiul intern nu este unul religios dar este unul civil: se decontează, acum, după decenii, rezultatele politicilor sociale ale tuturor partidelor şi guvernelor de la Paris. Frustrările juvenile ale teroriştilor, care nu mai sunt hormonale, ţintesc scopuri politice, economice şi de influenţă, fiind atent monitorizate şi sprijinite de elemente radicale din interiorul Islamului şi de state şi lideri care nu s-au conformat niciodată regulilor democratice. Pactul pe care Europa l-a făcut cu tiraniile civile şi religioase din Orientul Mijlociu, fără nici un efort îndreptat spre liberalizarea şi democratizarea acestor societăţi, are efecte devastatoare asupra propriilor structuri: franceze, germane, belgiene. Vor mai fi şi altele.

Războiul din Franţa este unul european. Nu are limite stabilite de frontiere şi nici nu va fi scurt ca durată şi nici micşorat în pierderi umane. Costurile libertăţii şi democraţiei vor putea fi puse, poate, în discuţie. Depinde ce viitor alege Europa: libertatea asumată de decenii, fragmentarea regulilor constituţionale în momente de excepţie, măsuri radicale de vindecare a unei societăţi care nu mai este obişnuită cu dezbaterea critică, cu implicarea, cu ideea că democraţia şi bunăstarea nu sunt eterne ci doar rezultate ale muncii, inovaţiei, regulilor cinstite şi transparenţei decizionale.

Decizia unei părţi a mass-media franceze de a eluda figurile criminalilor rămâne de văzut dacă este în mod obligatoriu şi o măsură salvatoare în ceea ce anunţă a fi pericolul unui război civil religios. Ea ar putea fi aplicată, poate, unei mase educate, motivate de respectarea regulilor democratice şi sociale. Nu este cazul niciunuia dintre grupurile radicale islamiste din Europa. Soluţia ignorării figurilor şi activităţii celor care comit crime în numele religiei nu poate scoate societatea franceză din dilemele majore care privesc viitorul. Numărul morţilor nevinovaţi va creşte, la fel şi nemulţumirile, discursurile radicale se vor înmulţi, vor înainta în politică partidele şi liderii eurofobi şi autoritari.

Figura unui terorist anonim sau numele unui cetăţean care comite un act reprobabil, care necesită punitate imediată şi pe termen lung? Igiena mentală, cu speranţa diminuării impactului sau povara realităţilor cotidiene? Coeziune în numele unor principii teoretice, zdravăn zdrobite în fundamentele lor sau acceptarea unei situaţii intolerabile?

Ce fel de terorist va alege Franţa?