Casa cu Lei. Un veac de discreție și uitare cu nababi armeni, unguri și români

Casa cu Lei şi faima aristocratului Loniay, un concubinaj din Constanţa Primului Război Mondial, este o altă poveste necunoscută a oraşului.

După capitularea Constanţei şi instalarea administraţiei germane a mareşalului Mackensen, la 22 octombrie 1916, Casa cu Lei a fost rechiziţionată de trupele austro-ungare care şi-au stabilit aici sediul central al Consiliului de Administraţie Imperial pentru Provinciile de Răsărit. A fost şansa clădirii de a fi ferită de devastările obişnuite ale soldaţilor şi ofiţerilor bulgari dar şi voinţa contelui Pal Loniay, administratorul civil al Austro-Ungariei în Dobrogea, de a îşi găsi o reşedinţă somptuoasă. Provenind dintr-una dintre cele mai vechi familii europene şi ale Ungariei, cu o reşedinţă atestată încă din secolul al XIII-lea (palatul de la Medieşu Aurit, jud. Satu Mare), contele cunoştea bine politică: tatăl său fusese prim ministru al Ungariei între 1871-1872 iar el însuşi fusese apropiat al bătrânului împărat Franz Josef al Austro-Ungariei (ce avea să se sfârşească din viaţă la doar o lună după ocuparea Dobrogei). În clădirea de pe strada Titulescu, în primăvara anului viitor, telegrame confidenţiale venite de la Viena anunţau că vărul contelui, Elemer Loniay, o luase în căsătorie pe prinţesa Stéphanie a Belgiei şi că, prin urmare, noul împărat, Carol, îl ridicase pe curajosul ginere la rangul de prinţ al Imperiului Austro-Ungar. Fără îndoială, a fost o recepţie distinsă şi la Constanţa, atunci, pentru a serba decizia împăratului dar, mai ales, intrarea familiei în rândul caselor domnitoare ale Europei.

De altfel, Casei cu Lei i-a fost dată o anumită discreţie istorică a proprietarilor în a ieşi în public cu fapte şi întâmplări petrecute în interior. Contele austro-ungar nu era un petrecăreţ iar vizitele lui regulate la Comandatura germană (din Palatul Regal) şi la cea militară austro-ungară (din hotelul „Regal”) îl fe-reau de obligaţii mondene.

Însă povestea Casei cu Lei începea cu două decenii înainte.

Trecuseră doi ani de la episodul nefericit al primului masacru armean, atunci când sultanul Abdul Hamid al-II-lea deja omorâse un număr impresionant de armeni din Imperiul Otoman, între anii 1894-1896, când, aproape de Hotelul d’Angleterre, un armean bogat începea construcția imobilului ce avea să intre în istoria Constanței ca una dintre cele mai frumoase realizări arhitectonice de la malul mării.

În acele vremuri de sfârșit de secol XIX, o construcție de o astfel de anvergură reprezenta un eveniment important în urbea constănțeană. Orașul mult iubit de regele Carol I și de Regina Elisabeta învăța să existe românește, să se alinieze la noile cerințe ale Vechiului Regat și să uite, ușor, ușor, cutumele haotice ale vieții administrative otomane din vechiul Kustenge.

La vremea aceea, portul modern al Constanței încă nu era inaugurat, iar clădirile reprezentative ale orașului erau numărate pe degetele de la o mână.

Două hoteluri – Carol și d’Angleterre, două lăcașe de cult, unul ortodox – Biserica greacă Metamorfosis și altul musulman – Geamia Hunkiar, și un Palat Administrativ în care își desfășurau activitatea edilii Constanței – cam atât găseai reprezentativ la malul mării din punct de vedere arhitectonic.

Constanța avea nevoie de un suflu nou, de o revigorare a tot ceea ce însemna frumos. Tușele occidentale nu au întârziat să apară, atunci când afaceriști bogați, de diferite nații, au început să construiască la Constanța în felurite stiluri arhitecturale, să ridice case particulare, hoteluri, restaurante, cârciumi și magazine de tot felul.

În orașul încă prăfuit și slab dotat din punct de vedere al infrastructurii, cumpăna dintre cele două secole trecute a reprezentat momentul de început a efervescenței vieții sociale, culturale și arhitectonice.

În colțul de nord al pieței centrale – Independenței (astăzi Ovidiu), la 1900, se ridica casa grecului Hrisicos, într-un stil eclectic, un amestec abundent de neoclasicism şi tendinţe timide de Art Nouveau, pe latura estică a aceleași piețe bogatul armean Torosian își ridica, sub bacheta lui Adolf Linz, casa ce găzduia, la parter, celebrul local de lux Bristol, iar în extremitatea falezei de est, spre mare, se înălța bijuteria cu motive arabe sculptată de Grigore Cerchez pentru Prințul Suțu.

Competiția se anunța acerbă între bogații investitori, care simțeau potențialul de dezvoltare al urbei, odată cu dezvoltarea portului, și doreau să domine, prin investițiile lor, peisajul maritim al Constanței.

Între aceștia s-a aflat și bogatul negustor armean Dicran Emirzian, care își finaliza, la 1902, reședința cunoscută azi sub numele Casa cu Lei.

Nu erau prea mulți armeni în Constanța sfârșitului de secol XIX, însă jucau un rol important în dezvoltarea orașului. Spiritul negustoresc, bunul gust, iubirea de artă și stiluri arhitectonice, împrumutate din toată lumea, au lăsat Constanței mărturii ce astăzi reprezintă obiective turistice importante la malul mării. Comunitatea armenească din Constanța nu era aşa de numeroasă precum cea din cealaltă reşedinţă dobrogeană, Tulcea, unde numărul lor se ridica la peste 2 600 de suflete la cumpăna dintre veacuri. Însă, la Tulcea se aşezaseră mai degrabă negustori şi meşteşugari obişnuiţi, care înfiinţaseră o întreagă mahala armenească în jurul Bisericii Sf. Grigorie, de pe strada Concordiei (ridicată la 1882) şi de-a lungul străzii Armeneşti (azi Al. Ciucurencu). Modestia financiară şi hărnicia au stabilit, pentru Tulcea, un spirit comunitar mai activ în comparaţie cu vecinii sudici. La Constanţa, armenii se deosebesc, o bună parte dintre ei, prin starea materială excepţională şi, la fel, prin imobilele ridicate în oraş, fiecare în parte o adevărată bijuterie arhitectonică. Parte a elitei financiare, culturale şi administrative, comunitatea tomitană a impus ceva mai puţin armenitatea ca dimensiune identitară cât a căutat o competiţie cu energicii vecini români, greci şi evrei. De aici şi rezultatele imobiliare ale acestei elite şi, evident, modestia Bisericii Armeneşti în comparaţie cu surata ei tulceană.

În momentul construcției Bisericii Armenești Sf. Maria, la capătul actualei străzi Callatis, finanțată de bogatul Torosian, în anul 1881, Constanța găzduia 175 de suflete armenești. Deși o comunitate mică, armenii, cunoscuți și ca „evreii Orientului“, aveau o potență financiară excepțională.

Patrimoniul arhitectural lăsat de armeni la Constanța este, poate, cel mai impresionant în comparație cu celelalte comunități minoritare. Doar bogații comercianți greci se puteau compara cu negustorii armeni în ceea ce privește clădirile impozante.

Clădirile armenești din Constanța, construite toate cam în aceeași perioadă, la cumpăna dintre secolele XIX – XX, sunt extrem de impozante, printre cele mai mari din oraș. Toate au și gusturi arhitectonice desăvârșite, devenind repere ale orașului. Casa Damadian, casa Zambaccian, Casa Emirzian (Casa cu Lei) sau Palatul Manissalian, toate sunt mărturii ale bunului gust al armenilor și al priceperii arhitecților acelor vremuri. Moştenirea culturală a acestei comunităţi la malul mării este extrem de valoroasă, reprezentând un episod foarte important în evoluţia ei aproape milenară în spaţiul românesc.

În momentul în care bogatul negustor armean Dicran Emirzian își inaugura reședința, în anul 1902, strada Elenă nu era lipsită de lux, bun gust și locuitori bogați. Câțiva metri înspre faleză, vis-a-vis de casa proaspăt finalizată a armeanului, lumea bună se caza, de pretutindeni, încă de la începutul anilor 80 ai secolului XIX, în hotelul d’Angleterre, o realizare de asemenea impresionantă pentru primii ani ai Constanței românești. Puțin și mai la vale, în linie cu reședința lui Dicran Emirzian, era finalizată deja de trei ani o altă construcție impozantă, în stil eclectic cu elemente predominant neoclasice, din banii comerciantului grec Take Manicatide, membru marcant al Partidului Conservator, președinte al Camerei de Comerț și consilier comunal. Vechea stradă Elenă era situată în zona de lux a orașului și râvnită de oamenii cu bani care își construiau reședințele și își mutau afacerile la Constanța.

Casa bogatului Emirzian, de la intersecția străzilor Dianei și Elenă (devenită Lascăr Catargiu și astăzi Nicolae Titulescu), este poziționată spațial distinct față de toate celelalte case de pe strada Titulescu. Îndreptată înspre nord, cu intrarea principală pe micuța alee Dianei și nu înspre strada Titulescu, așa cum sunt celelalte construcții din zonă, casa lui Emirzian privea, la momentul construcției, direct spre piața centrală a Constanței Vechi. Astăzi, imaginea pieței îi este barată de o construcție interbelică impozantă și de un bloc comunist hâd, ce a forțat ca intrarea pe strada Titulescu să se facă printr-un gang urât mirositor.

Ridicată după planurile arhitectului Ioan D. Berindei, cel ce construia, doi ani mai târziu, și Palatul Manissalian, distrus în 1941 de bombardamentele sovietice, sau Palatul Culturii din Iași, clădirea ce se desfășoară pe două etaje și mansardă a fost ridicată într-un superb stil eclectic, cu tușe ale neorenașterii italiene și cu elemente neoclasice.

Talentul și priceperea arhitectului Berindei au făcut ca această superbă clădire să intre în memoria orașului din punct de vedere arhitectonic și să reprezinte o emblemă a zonei peninsulare.

Interesant este că imobilul constănţean al Casei cu Lei are o surată la fel de celebră, în Bucureşti, pe Calea Victoriei, tot o Casă cu Lei, comandată şi locuită de, probabil, cel mai bogat român al tuturor timpurilor, Gheorghe Grigore Cantacuzino. Cunoscut mai ales sub numele de „Nababul”, comanditarul bucureştean a fost preşedinte al Partidului Conservator şi prim ministru al României de două ori (1899- 1900 şi 1904- 1907) iar Palatul său a servit, vreme bună de timp, drept sediu al guvernului, până la finalizarea construcţiei actualului sediu din Piaţa Victoriei, la finele anilor 1930. Casa cu Lei din Constanţa are, cum este şi firesc, extrem de multe elemente identice cu aceea din Bucureşti, arhitectul Berindei avansând nenumărate replici ale stilului neoclasic, abundent prin detalii de structură exterioară. Dimensiunea şi ancadramentele ferestrelor, intrarea, leii caracteristici, structura superioară a Casei cu Lei din Constanţa sunt reflectări mai modeste din punct de vedere al întinderii faţă de proprietatea Nababului. De ce nu, concurenţa cu familia Damadian l-a convins şi pe Emirzian să nu fie deloc strâns la pungă când a decis să ridice frumoasa creaţie a lui Berindei. Cei patru lei care străjuiesc cu maiestate intrarea în Casa de pe strada Titulescu sunt, demult, un simbol al arhitecturii neoclasice româneşti, stabilind pentru Constanţa un loc extrem de privilegiat.

Luându-și numele după cei patru lei ce se odihnesc de mai bine de un secol pe capitelurile coloanelor de la intrare, Casa cu Lei este astăzi ferecată. O bandă de avertizare, ce se întinde, în fața intrării în clădire, de la soclul celei de-a doua coloane până la un WC public urât mirositor, proptit în fața soclului celei de-a treia coloane, și un afiș în ușă ce te anunță că „este interzis urcatul pe trepte“ te trezesc repede la realitate, înainte să apuci să admiri tușele impresionante date de Ion Berindei acestei clădiri simbol. Vraja se pierde repede și încerci mai degrabă să îți dai seama de ce a ajuns această clădire în asemenea hal decât să îți imaginezi vremurile boeme de demult, atunci când istoria Constanței moderne abia începea să se scrie.

Nici fațada dinspre strada Titulescu nu arată mai bine, ba chiar se remarcă printr-un cot de scurgere care iese din burta placajului ce ținea, înainte, loc de ușă.

De-a lungul istoriei sale, după ce Dicran Emirzian a hotărât să își mute reședința în altă parte, Casa cu lei a fost reședința unui magistrat împătimit de artă, chiriașul Lazăr Munteanu. Legenda spune că o plimbare prin fața Casei cu Lei, un geam deschis al clădirii și niște tablouri din camera lui Lazăr Munteanu i-au sădit în suflet armeanului Krikor Zambaccian dragostea pentru artă. Unul dintre cei mai reprezentativi armeni pentru Constanța, Krikor Zambaccian a fost colecționar și critic de artă, membru corespondent al Academiei Române, iubitor de frumos ce a inventat conceptul de consignație de artă. Krikor Zambaccian a ocupat funcția de adjunct de primar al orașului în anul 1925. Colecția de artă modernă românească și franceză, donată statului, se află în muzeul care îi poartă numele în București. Krikor Zambaccian a scris un timp și cronică plastică, la ziarul „Curentul“, ba chiar și câteva nuvele publicate în „Universul literar“. În ultima perioadă a vieții sale, armeanul a scris și un volum de evocări și mărturii autobiografice – „Însemnările unui colecționar de artă“.

Imediat după Primul Război Mondial, la începutul anilor 20 ai secolului trecut, Casa cu Lei a devenit sediu de bancă, urmând ca, după reabilitarea din anii 70, să devină restaurant. Anii democrației de după Revoluție nu au fost blânzi nici pentru Casa cu Lei, care astăzi este aruncată în anonimat. Paradoxul face ca această clădire să fie deținută de omul cunoscut drept cel mai important om de afaceri al Constanței și unul dintre cei mai potenți investitori ai României.

Însă, acest concubinaj dintre un milionar și Casa cu Lei, clădire intrată în patrimoniul arhitectonic al României și declarată monument istoric de categoria A, nu a fost, până acum, de bun augur.

Ca în cazul multora dintre clădirile de patrimoniu ale Constanței, și Casa cu Lei este lăsată în uitare de către proprietarii bogați.

Cine poate spune mai bine povestea unui oraș dacă nu construcțiile sale? Și ce poate caracteriza mai bine un oraș și locuitorii lui dacă nu starea clădirilor sale?

Casa cu Lei ne dezvăluie, cu prisosință, atât poveștile de succes ale secolului trecut, cât și relațiile toxice dintre edili, investitori și patrimoniul Constanței de astăzi.