Câinele Stalin

”Asta am vrut să vă arăt”.

O femeie micuță și cochetă stă în fața noastră și ne zâmbește cu un aer ștrengar. Privește în pământ și ne arată și nouă să facem la fel. Pantofii ei lustruiți și eleganți se odihnesc pe un capac de canalizare. Ne spune că acolo e adunată toată povestea ei trecută de 80 de ani. Capacul rotund pe care stă acoperă una dintre gurile de canal ale Constanței și nu este datat, dar pe el se poate citi “Guriotis”. E numele ei de domnișoară. O cheamă Despina și e fată de strungar. E grecoaică cu rădăcini în insula Chios și orașul Volos și ne-a fost călăuză în timp, unde ne-am întors cu aproape un secol. Trei ore a durat hoinăreala noastră prin trecutul doamnei Despina, iar povestea orașului rupt între interbelic și comunism este la fel ca ea: fascinantă.

Suntem pe o stradă mică, de nici 400 de metri, din centrul Constanței. Se numește Olteniei deși aici nu au trăit niciodată olteni. În schimb, s-au așezat de-a lungul ei și au fost vecini armenii, grecii și evreii orașului abia ieșit din Marele Război. Istoria nu fusese blândă cu locurile unde copilăriseră, așa că și-au găsit refugiul în Constanța, acest El Dorado interbelic de la malul Mării Negre. Aici au putut să facă ce știau mai bine: meșteșug, negoț și bani. Printre casele lor dichisite își găseau locul și gospodăriile turcilor și germanilor. Câțiva români completau babilonul de pe strada pestriță.

Era în 1937 când Despina venea în familia Guriotis. Tatăl ei era un strungar iscusit și căutat, iar din atelierul lui ieșeau cele mai râvnite piese pentru utilajele moșierilor și capace de canalizare care au împânzit Constanța.

Acolo, în atelier, Despina și-a trăit toată copilăria. Se înconjura de piesele tatălui, pe care le prefera în locul păpușilor și, într-o curiozitate care a frământat-o tot timpul, explora fiecare colț. Inevitabil, se și accidenta. Odată și-a tăiat degetele, altădată buzele.

Atelierul familiei le-a adus bunăstare și un trai liniștit din anii `30 și până la naționalizare, atunci când comuniștii le-au luat totul. Când Despina încă nu se născuse, concurența între strungarii Constanței era aspră. Pentru că nu existau întreprinderi mari, orașul se aproviziona de la micii meseriași. Doar pe strada Olteniei, acolo unde a copilărit, erau patru ateliere de turnătorie și strungărie:

“Era Lămureanu, care avea sediu pe colț, unde acum este poliția. Apoi era unchiul meu, Guriotis, cu atelierul lipit de al lui Ioan Zendic. Și mai era și tata, care a închiriat atelierul de la niște armeni”, își amintește doamna Despina.

Tatăl doamnei Despina a închiriat atelierul de la un armean bogat care se refugiase în Constanța în 1915, în urma genocidului din Imperiul Otoman. Îl chema Debeșerian și a plecat mai apoi în America, la fel cum au făcut mii de armeni care au ajuns aici la începutul secolului trecut.  

În atelier erau două furnale, cum intrai, pe partea stângă, și trei strunguri, dintre care unul era lucrătură austriacă, adus de la Arad.

“Deși era strungar, tata vorbea cinci limbi, cam tot ce se vorbea pe aici: greaca, turca, armeana, română și chiar puțin franceza. Turna capace de canalizare, turna tot ce însemna piese metalice, pentru că înainte de război nu existau fabrici mari, industriale. La atelier făcea blocuri motor pentru batoze, tractoare, în general toate piesele care foloseau la agricultură. A învățat meserie de la un neamț care avea lângă noi atelier pe Cuza Vodă și a făcut acolo ucenicie”.

În Constanța se mai păstrează astăzi și capacele de canalizare de la turnătoria lui Ioan Zendic. Avea atelierul la câteva case mai sus de tatăl doamnei Despina. Era singurul care avea casă cu etaj pe strada Olteniei. Era un meseriaș de elită, ne spune doamna Despina. Avea casa în față, iar în spate era uzina.

Lămureanu, Zendic și cei doi frați Guriotis își găseau toți loc pe piața metalelor din Constanța. Doar că anii celui de-al Doilea Război Mondial și instaurarea comunismului au schimbat cursul vieții celor patru strungari.

Zendic, simpatizant comunist, a devenit primul chestor al Constanței – ne spune doamna Despina. Unchiul Guriotis a fost obligat în 1944 să-și desființeze atelierul. Era gard în gard cu cel al lui Ioan Zendic. Iar la naționalizare, familiei doamnei Despina i-a fost luat totul. Cele trei strunguri din atelierul tatălui, de pe strada Olteniei 20, au ajuns în Port:

“În 1949 l-a naționalizat (naționalizarea a avut loc prin legea din 11 iunie 1948, n.red.). Cele trei strunguri au ajuns jos în port și au lucrat până în 1954. Mi-a spus o rudă care era strungar și a recunoscut strungul lui tata”, își amintește doamna Despina.

Grecoaicei îi dispare veselia de pe chip atunci când își amintește ce s-a întâmplat un an mai târziu: “După naționalizare, tata a murit, în 1950. De supărare. Comuniștii îl considerau “exploatator”. Ne-a lăsat orfane de mici, sora mea avea cinci ani, nu era la școală, și eu eram în clasele primare. Mama, fiind casnică, a trebuit să își găsească un loc de muncă și s-a angajat la fabrica Energia ca pontatoare”.

Noaptea în care toată agoniseala a făcut 100 de foarfeci

În primii ani ai comunismului, instinctul supraviețuirii a prins rădăcini în toți meșteșugarii și negustorii orașului, care nu se mai puteau îndeletnici cu ale lor. Așa se face că și turnătorii, strungarii și meseriașii pe care priceputul Guriotis i-a ținut ani de zile pe lângă curtea atelierului au fost obligați să se reorienteze:

“Tata a avut turnători, strungari, a avut 3-4 generații pe care i-a învățat meserie de elită. După ce a venit comunismul, muncitorii au venit la tata și l-au întrebat: ”Și acum ce facem?”. Iar tata le-a zis: ”Nu mai am ce să vă dau de muncă. Vă sfătuiesc să intrați în Miliție și în Securitate”. Și au devenit ofițeri de securitate la îndemnul lui tata. Erau tineri de 18-19 ani. Unul dintre ei a sunat-o pe mama cu o seară înainte și i-a spus că urmează prima stabilizare. Și i-a spus mamei la telefon doar atât: ”Luați toți banii din casă și cumpărați foarfeci”. Și s-a dus bunica în piață și a luat 100 de foarfeci, noaptea a fost stabilizarea, deci s-au pierdut toți banii, ulterior au vândut foarfecile după ce au început banii să aibă valoare și au recăpătat agoniseala. Când a venit naționalizarea, mătușa mea avea o farmacie. I-au luat-o, a pierdut tot. Șase ani nu a avut serviciu. Și nouă ne-au luat tot. Au vrut să distrugă o clasă”.

”Casa noastră e o mare groapă!”

Despina avea doar câțiva ani când mama le-a smuls într-o zi din curte, pe ea și pe sora ei, și a fugit cu ele la țară. Începuse războiul, iar bombele vâjâiau deasupra Constanței. Fetele Guriotis și-au lăsat amintirile pe Olteniei 20 și s-au adăpostit o vreme în Cogealac, o comună la 40 de kilometri de Constanța, locuită de multe familii de aromâni care aveau rude sau cunoștințe în Grecia. O întoarcere involuntară la rădăcini. Au locuit acolo o perioadă până când războiul s-a potolit. Când s-au întors, în locul casei lor mai era doar o groapă:  

“Aici, la casa noastră, la nr. 20, a căzut bomba. Tata făcuse tranșeu și coresponda cu Ștefănescu, vecinul nostru, și toți oamenii de pe stradă veneau să se adăpostească în tranșeul făcut de tata. În noaptea aceea, când a căzut bomba, tata a plecat cu fratele lui să doarmă la un ucenic, pe care l-a cununat. Și dimineață a aflat că i s-a bombardat casa. La țară, unde eram în refugiu, am aflat și noi ce străzi au fost bombardate. Eram la Cogealac. Mama a coborât și ea în sat și a aflat că pe strada noastră a căzut o bombă. A stat la telefoane și n-a avut pace până când a aflat dacă tata trăiește sau a murit. Apoi a venit și ne-a spus: ”Tata s-a salvat, dar casa, zice ea, e o mare groapă”. Și când am venit din refugiu, cu o lună înainte să se termine războiul, n-am mai găsit nimic. Doar cei din tranșeu s-au salvat. Și Ștefănescu era în tranșeu când a căzut bomba. A văzut prin capacul tranșeului cum a venit bomba și a povestit secvența asta toată viața: ”A venit, zicea el, ca un foc roșu”.

Când s-au întors de la Cogealac, fetele Guriotis s-au mutat într-o casă din curtea atelierului de turnătorie al tatălui, care nu fusese bombardat. Doar că în afară de casa lor, se mai schimbaseră și alte lucruri. Ajunsă din nou pe strada copilăriei, micuța Despina a dat fuga la vecinul Ștefănescu și i-a strigat în poartă: ”Domnu’ Ștefănescu, ce mai face Stalin?”. Vecinul s-a albit, a ieșit la poartă într-un suflet și i-a făcut semn copilei să tacă: ”Ssssst! Taci, taci din gură!”. Veniseră rușii iar pe câinele lui Ștefănescu nu mai putea să-l cheme Stalin:

“Când m-am întors din refugiu, m-am întâlnit cu domnul Ștefănescu. Și l-am întrebat: ”Domnule Ștefănescu, ce face Stalin, unde-i Stalin? Și el mi-a zis: ”Taci, taci din gură”. Înțelegeți… veniseră comuniștii. Dintr-o dată au amuțit toți. Erau cumplit de speriați că au venit rușii”.

Fetița strungarului din ultima bancă

Comunismul își arăta colții. “Exploatatorii” de pe strada Olteniei simțeau că, pentru ei, avea să urmeze ce-i mai rău. Despina era la granița dintre copilărie și adolescență și deslușea mai greu grijile oamenilor mari așa că își trăia cele mai frumoase zile. Mergea la școală, descoperise cititul, iar cărțile o fascinau. Tot acum a început să simtă diferențele dintre ea, fată de strungar, și fetițele medicilor, profesorilor și ale altor intelectuali:

“Eu, care eram copil de strungar, eram un ilustru necunoscut în clasa I. Stăteam în ultima bancă pentru că la strungari nimeni nu se ocupa de școală, deci tatălui îi era indiferent în ce bancă stau. Când plecam la școală treceam prin atelier și tata îmi dădea bani să îmi cumpăr câte ceva. E drept că unii copii nu aveau, iar eu aveam. Dar ai mei nu se aplecau către școală. Într-o zi, învățătoarea a văzut că sunt mai isteață decât alții și stau în ultima bancă. Și a vrut să vadă ce hram port. Așa că a chemat-o pe mama la școală, pentru că a văzut că sunt un copil neglijat. Că ai mei erau preocupați de altele. Mama a zis că soțul ei nu prea ține la școală și dacă plouă nu îmi dă voie să merg la ore că să nu mă îmbolnăvesc. Dacă ninge la fel. Școlile erau vitregite atunci, era în 1944, cu războiul. Școlile nu aveau lemne. Doamna învățătoare a venit la tata și l-a certat, i-a zis să mă lase la școală”.

Școala ca școala, dar pentru copilă amintirile de neprețuit s-au sădit tot între fierăraie, șuruburi și unelte. N-ar fi dat pe nimic o zi petrecută în atelier, printre muncitorii tatălui:

“Toată ziua eram prezentă la tata în atelier. Știam toate operațiunile. Când eram studentă la București, la Medicină l-am văzut pe unul care învăța ceva tehnic și când i-am spus toate piesele, pentru că le știam pe dinafară, m-a întrebat: ”Dar dumneata ai fost pe la facultate?”. Nu, n-am fost, dar le știam de la tata. Cum veneam de la școală, fugeam în atelier după tata. Mi-am tăiat și degetele. Mi-a căzut o piesă, am de atunci degetele tăiate. Eram atât de zburdalnică de mi-am tăiat și buzele. Și nu erau pe atunci specialiști și am fost la doctorul Stere. Era ginecolog dar s-a priceput să-mi pună două copci. Mereu am glumit că el m-a făcut, atunci, urâtă”.

Mirosul de metal topit era îndulcit de parfumul care cobora din apropiere, de la fabrica de dulciuri Bela Gusta. Cele două ateliere se sprijineau unul de altul, poartă-n poartă. Unul băga metal și scotea piese agricole sau capace de canalizare. Altul băga susan și alte semințe și scotea halva, bomboane și felurite dulciuri:

“La Bela Gusta aveau foarte multe semințe, aduceau camioane cu semințe, dar pe lângă semințe puneau susan, făceau halva, bomboane, ciocolată și plecau mașini întregi. Fabrica era mai înspre strada Atelierelor. Pe aici venea aprovizionarea. Apoi lăsau saci întregi de coajă de sămânță pe care îi luau cei mai săraci de pe aici și își încălzeau casele”.

În casa lui Demostene Tranulis

Dar micuța Guriotis nu a crezut niciodată că o fată de strungar nu poate fi educată. În spatele casei părintești era casa unor avocați care aveau două fete. Fete de intelectuali, așa le vedea copila strungarului. Și, ghemuită la rădăcina copacilor din fundul curții, încerca să tragă cu urechea ca să audă cum vorbesc copiii de intelectuali:

“În spatele casei era parc, era o grădină superbă și dincolo de ea era o casă care corespunde cu casa noastră. Eu eram copil de strungar, ei erau copii de avocați. Erau mai mari ca mine cu 4-6 ani, una din ele a devenit avocată. Vă dați seama, copilul unui strungar stătea la rădăcina pomilor să audă ce vorbesc ele, fete de intelectuali”.

Despina nu s-a împăcat niciodată cu ideea că toată viața ar putea fi privită ca o fată de strungar. Așa că a fost tot mai interesată de oamenii citiți din jurul ei, pe care îi vizita des și ale căror cercuri era fericită să le frecventeze cu orice ocazie. Așa a ajuns și ea un intelectual și, într-o zi, a ales să-i fie soție unui altuia ca ea. Cu Constantin Hagiu a împărțit peste 30 de ani din viață. Era un român cu bunici austrieci și francezi care a condus filiala de la Constanța a Băncii Naționale a României din 1956 până în 1996.

Dar până la măritișul cu românul erudit, Despinei i-a schimbat altcineva drumul de la strungărie la bibliotecă. Câteva case mai sus de ea stătea un alt grec. Demostene Tranulis. Mare negustor de cereale, Tranulis este cel care a construit Teatrul Constanței, a adus prima proiecție de film în oraș și a întors comunității o parte din bogățiile pe care le-a strâns.

“Aici a trăit Demostene Tranulis. Aici locuia, aici erau case boierești. În casa asta roșie eu veneam în fiecare zi în vizită. Eram fascinată de bibliotecă. Venea o scară și mergeai într-un hol, care se închidea. Și erau două camere mari, boierești, și alături de ele mai erau două camere, tot la nivelul ăsta. Aici aveau această ușă de serviciu paralelă. Pe aici intrau în curtea din spate unde aveau spălătorie, aveau bucătărie, aveau femeia de serviciu, erau niște acareturi. Eu intram pe aceste trepte. Aveau doi copii, o fată și un băiat. Fata a murit în 1944, în timpul războiului, era studentă la Filologie la București și a făcut tuberculoză, era o boală foarte frecventă atunci. Și avea și un băiat. Cei doi copii erau ai doamnei, nu ai grecului Tranulis. Avea un băiat care era șeful poliției Constanța. Eu am fost la înmormântarea lui Demostene Tranulis, era în 1946. A rămas în istorie drept un mare iubitor de teatru. El a adus și filmul la Constanța, în 1900. Era în sediul de lângă Farmacia Miga, în spatele farmaciei, se numea Grand Arena. Și primul film despre Constanța tot Demostene Tranulis l-a făcut. Aici, în casa lui, eu veneam în fiecare zi”.

Despina trece de la copilăria în strungărie la adolescența printre cărți după ce Demostene Tranulis a murit. Rămasă singură, soția lui Tranulis o primea cu plăcere pe fata soților Guriotis, iar copila petrecea ore în șir în biblioteca uriașă a familiei grecului, una cum nu se mai găsea nicăieri în Constanța:

“Eu veneam la soția lui, care era mama celor doi copii. Deja fata murise, iar băiatul a murit în închisorile comuniste. Murise soțul ei în 1946, eu locuiam în apropiere și îmi plăcea atunci, un copil de strungar, să vin să văd cărți. Eram pasionată de cărți, pe care nu le aveam, că meseriașii nu se ocupau cu asta. Era o bibliotecă cu cărți legate, în pânză sau în mătase și mă fascinau. Prima cameră era a soțului ei, care era om de afaceri, aici era ca o cameră de zi, urma camera de dormit, și pe partea cealaltă de el era biblioteca. Toată camera era o bibliotecă de jur împrejur. Și eu aveam acces la toate cărțile. Bine, nu le înțelegeam. Dar dacă luam premiu și învățătoarea îi spunea mamei cu o zi înainte să aducă niște cărți pentru că sunt premiantă și trebuie să le primesc la festivitate, mama le împrumuta de la familia Tranulis pentru că un strungar nu avea cărți în casă”.

Prima carte de care își aduce aminte doamna Despina se leagă tot de comunism. I-o cumpărase tatăl său dintr-o librărie din Piața Griviței:

“Prima carte pe care mi-a cumpărat-o tata, când încă trăia, a fost despre viața lui Lenin. Vă dați seama. Și librăria era în Piața Griviței. Eu am văzut cartea în clasă, când ne-a povestit învățătoarea despre Lenin, l-a prezentat ca pe un savant. Și, într-o zi, mergând spre școală, am văzut în vitrina unei librării cartea. I-am spus tatei când am ajuns acasă, că vreau cartea. El încă avea bani, nu se naționalizase atelierul. Mi-a cumpărat-o și am început să o citesc. Atunci eram pasionată de eroismul lui Lenin, așa cum era el prezentat acolo. Și am început să iubesc să citesc. Luam premiu, n-aveam cărți acasă și mama nu știa ce să cumpere, și venea la doamna Tranulis, împrumuta cărțile potrivite pentru vârsta mea și le duceam la școală, apoi le duceam înapoi. O chema Maria Tranulis, avea nume românesc. Dar venea din Ardeal. Cred că a fost dansatoare la teatrul de revistă, că era de o frumusețe…”.

Babilonul de pe strada copilăriei

Strada Olteniei era o Constanță în miniatură. Un loc unde mozaicul etnic și toleranța nu reprezentau doar simple deziderate. Greci, armeni, turci, țigani, evrei, germani și români ieșeau la Paște și ciocneau ouăle împreună. Era o armonie perfectă, ne spune doamna Despina, chiar dacă pe strada nu mai mare de 400 de metri trăiau oameni cu diverse îndeletinici: de la profesori, traducărori de elită, până la muncitorul cel mai simplu. Despina nu se rușina să treacă pe la toți, cu diferite ocazii:

„ Am intrat în casele la majoritatea. Unde era Poliția, pe colț, la intrare pe strada Olteniei, era fabrica lui Lămureanu – turna piese pentru utilajele agricole. În continuare, erau case cu oameni care veneau și de la țară, dar și din alte colțuri ale țării pentru că aici era un oraș industrial. Apoi, la numărul 32, locuiau niște marinari, la nr. 29 era cineva care avea o librărie în Piața Griviței, la nr. 28 trăiau muncitorii nemți de la fabrica Bela Gusta, lângă ei stătea Zendic. Aici, la nr. 25, în clădirea galbenă, era o fabrică de trăsuri, a unui grec, Polimenis. A fost rechiziționată în timpul războiului de către nemți. La nr. 18 erau romi, alături era casă de aromâni și apoi de armeni. După aceea, de țigani turci, și chiar pe unul din băieții de acolo tata l-a învățat meserie și nu l-a uitat niciodată. Era aici și un evreu blănar, refugiat din Basarabia. La numărul 11 este fabrica de cahle (elemente decorative ale teracotelor, n.red.) și teracote. Bogați. Armeni bogați. La numărul 9 era un neamț cofetar. Casa aceea roșie a fost al unui grec avocat. Aici era casa lui Zarguzon, morar și moșier”, ne spune doamna Despina pe măsură ce parcurgem strada Olteniei, cu o luciditate uluitoare.

O stradă a tuturor, și a celor bogați, și a celor săraci, și a nemților, și a evreilor, și a țiganilor, și a armenilor sau grecilor. O stradă tipică a Constanței.

Fabrica de avioane ”Getta” și Hanul Balcan

La capătul străzii Olteniei ne oprim și ne uităm la două ruine. Pe stânga era fosta fabrică de avioane ”Getta”. În față este fantoma fostului Han Balcan:

“La fabrica Getta erau specialiști, erau aviatori care făceau practică, și atunci când s-au rechiziționat toate aparatele de radio ca în timpul războiului oamenii să nu fie panicați, să asculte radio englez, american, ceva, atunci toate radioruile care s-au strâns le-au depus aici, la fabrica Getta. E ca un can-can, că aveam aviatori care lucrau pe aici, tineri, nu cu grade mari, și treceau pe la tata pe la atelier. Și știau că aparatele de radio au fost rechiziționate și aduse aici. Când ne-au bombardat casa ei urmăreau de fapt fabrica de avioane, care era în capătul străzii (…). Nu făcea tot avionul aici, dar făceau părticele din avion. Acum, de curând, au pus o aripă acolo, ca să amintească de fosta fabrică. Dar a fost furată. Acum e ruină acolo. Nu mai există nimic”.

Și Hanul Balcan este tot o ruină. A rămas foarte puțin din vechea construcție ridicată după modelul Hanului Manuc:

“Hanul Balcan știu din anul când m-am născut, pentru că pe tata l-au găsit aici când eu mă nășteam, era aici că ieșea cu un prieten aici. Era restaurant cunoscut, erau mai mulți proprietari, un conglomerat. Cel care a construit hanul a vrut să semene cu Hanul lui Manuc. Acum există urmași care vin și revendică. Era foarte frecventat, foarte bine văzut, venea o lume bună, clienți de elită, alături era o fabrică grecească de bomboane, Geambazu. Aici la Hanul Balcan, în perioada de instalare a comunismului a funcționat o școală industrială. Și pe lângă școala industrială au fost și magazine. Mult timp au funcționat într-o stare bună”.

Negustorii de brânză veniți cu caicul

Ajungem la capătul străzii Olteniei. Am mers vreo jumătate de kilometru și am vorbit mult. Nouă ne dă târcoale un pui de oboseală, însă doamna Guriotis are aceeași vioiciune în glas. Ne povestește cum s-a refugiat familia ei în Constanța, alungată de sărăcia din insulele grecești pe vremea când erau stăpânite de otomani:

“Familia mea a venit în România la sfârșitul secolului XIX, s-au stabilit aici, ca negustori de grâne. Grânarul Europei era România, prețul grâului se făcea la Sulina și la Brăila. Tata avea rădăcini în Grecia, se trăgea din zona Volos, și mama din insula Chios. S-au cunoscut aici, la Constanța. În Constanța, în perioada interbelică, trăiau între 6000 și 8000 de greci. Era o populație destul de numeroasă și cele mai multe familii le-au legat ei între ei. Erau și muncitori necalificați, și săraci, erau și intelectuali, traducători, scriitori, doctori, ingineri. Mama mea era casnică. Din partea mamei erau negustori de brânzeturi, erau brânzari, iar din partea tatălui erau negustori de cereale. Fetele erau casnice, niciuna nu era cu pregătire. Copiii, de obicei, se duceau la școala greacă, care funcționa lângă biserică, aveau și o sală de festivități care este astăzi Teatrul Elpis. Au venit în 1880 cu un caic (navă mică cu pânze, otomană, care făcea comerț pe distanțe scurte, între insulele grecești, n.red.) pe marginea țărmului, au făcut o lună din Chios, au plecat din insulă pentru că încă era sub Imperiul Otoman și aveau o viață foarte grea acolo. Au fost ca niște refugiați, s-au refugiat aici. Dobrogea a fost un loc de refugiu pentru greci”.

Doamna Despina și-a depășit condiția. Fiica de strungar a ajuns, în anii `60, un medic respectat. Puțin timp mai târziu, a cunoscut un domn ai cărui bunici, francezi și austrieci, s-au stabilit în România la sfârșitul secolului al XIX-lea. Constantin Hagiu, cel care a condus filiala de la Constanța a Băncii Naționale, timp de 40 de ani, a devenit soțul Despinei Guriotis în 1970. Împreună au avut doi copii, pe Mihnea și Bogdan. Astăzi, după aproape un secol de amintiri pestrițe, micuța stradă a copilăriei este, pentru doamna Despina, ”cel mai important loc din viața ei”. 

A contribuit Andreea Pavel