Brexit: Certificatul de divorţ Marea Britanie – UE a fost emis de Margaret Thatcher în 1988 şi semnat de Regina Elisabeta a II-a în 2019

La 31 octombrie 2019, cu sau fără acord, prim-ministrul conservator Boris Johnson va semna actul de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană. Pentru a reglementa acest pas, Regina Elisabeta a II-a, care domneşte din 1952, a prorogat Parlamentul pentru cinci săptămâni, până la 14 octombrie. Imediat după redeschiderea lui, Regina va citi Mesajul Tronului iar deputaţii nu vor mai avea timp pentru a vota legi prin care un Brexit să fie oprit.

Vacanţa parlamentară este cerută întotdeauna de prim-ministru şi decisă de suveran. Marea Britanie nu are o Constituţie scrisă iar regulile de comportament politic şi instituţional sunt aproape imuabile.

Cea mai lungă prorogare a parlamentului de la Londra s-a petrecut începând cu  1629 și până în 1640, când Regele Carol I s-a certat cu deputaţii pentru taxe. Din această dispută au ieşit Oliver Cromwell şi ultima revoluţie petrecută pe teritoriul Regatului Unit.

Marea Britanie în Uniunea Europeană: niciodată o căsătorie, abia o logodnă cu forţa

Primele demersuri diplomatice ale Marii Britanii de a adera la Comunitatea Europeană, antecesoarea instituţională a Uniunii, datează din 1961. Relaţiile tensionate cu Franţa lui Charles de Gaulle, amintirea conflictului cu Germania nazistă, destrămarea Imperiului Britanic pe toate continentele şi prioritatea Commonwealth-ului (Comunitatea Britanică de Interese, din care fac parte cele mai multe dintre fostele colonii şi dominioane ale Imperiului, inclusiv state precum Canada, Australia şi Noua Zeelandă), au impus un ritm extrem de lent de negocieri.

Abia la 1 ianuarie 1973, alături de Irlanda şi Danemarca, Regatul Unit s-a alăturat Comunităţii Europene. Instituţia de la Bruxelles era, atunci, restrânsă la statele din Europa de Vest iar la Londra politicile interne conduceau adesea spre blocaje instituţionale şi crize economice şi financiare.

Preluarea conducerii guvernului britanic în 1979 de către Margaret Thatcher, liderul Partidului Conservator, cu cel mai lung mandat de prim-ministru din istoria modernă (1979-1990), a condus la repoziţionarea Marii Britanii faţă de instituţiile de la Bruxelles. Margaret Thatcher s-a opus unei integrări a ţării într-un organism unit continental, a refuzat moneda unică, nu a fost de acord cu plăţile comune datorate statelor mai puţin dezvoltate. Sunt istorice răbufnirile cu poşeta „Doamnei de Fier” în faţa cancelarului german Helmuth Kohl şi a preşedintelui francez François Mitterand ori de câte câte ori aceştia din urmă insistau pentru o implicare europeană a Marii Britanii.

Certificatul de divorţ dintre Marea Britanie şi Uniunea Europeană s-a semnat în 1988 când Margaret Thatcher a ţinut, probabil, unul dintre cele mai importante discursuri europene de după cel de-Al Doilea Război Mondial în ceea ce priveşte organizarea continentului. La Bruges, în Belgia, „Doamna de Fier” a declarat că „Europa nu este creaţia Tratatului de la Roma” ci „un efort istoric de mai bine de un mileniu”. „Pentru Marea Britanie – a spus Margaret Thatcher la Bruges – Uniunea Europeană nu a fost şi nu este un ideal” pentru că blocul comunitar ar fi fost „un stat supertotalitar”. Orice împiedică libertatea de decizie, autonomia instituţională, particularităţile nu reprezintă caracteristici pe care Marea Britanie să le ia în serios, a conchis, atunci, şefa guvernului de la Londra.

Din 1988 şi până în 2019 s-a petrecut faza de tranziţie de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, timp în care blocul comunitar a ajuns la 28 de membri, cu state din Europa Centrală şi de Sud Est care, până în 1989-1990, au cunoscut regimurile totalitare comuniste. Inclusiv două foste colonii britanice după Al Doilea Război Mondial – Cipru şi Malta – au aderat la Uniunea Europeană.

Chiar dacă nu pare, Brexitul nu este, până acum, prima ieşire voluntară din spaţiul comunitar european. În alte două situaţii anterioare, Bruxelles-ul a mai pierdut teritorii: în 1985, Groenlanda, ca parte a Regatului Danemarcei (printr-un referendum) şi în 2012 insula Saint Barthelemy, din Caraibe, ca parte a teritoriilor franceze de peste mări. Este drept, ieşirea Marii Britanii nu suportă comparaţii.

Cum se va produce părăsirea Uniunii Europene?

La 23 iunie 2016, prim-ministrul conservator David Cameron a organizat un referendum în urma căruia 51,9% dintre cei 72% de alegători prezenţi la urne au decis ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. În Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord, ca şi la Londra, oamenii au votat pentru a rămâne, în vreme ce Anglia, în majoritate, a votat pentru a ieşi.

Actualul prim-ministru, Boris Johnson, fost ziarist şi primar al Londrei, a fost unul dintre artizanii Brexit-ului, în campanie răspândind minciuni sfruntate, între care cele referitoare la banii pe care britanicii ar fi trebuit să îi plătească bugetului comunitar de la Bruxelles.

Despărţirea Marii Britanii de Uniunea Europeană trebuia să se producă la 29 martie 2019, adică la doi ani după ce prim-ministrul conservator Theresa May a declanşat oficial negocierile. În luna noiembrie 2018, între Uniunea Europeană şi Marea Britanie s-a semnat un acord de plecare, care reglementa, în mare, trei chestiuni fundamentale: drepturile cetăţenilor Uniunii Europene în Marea Britanie şi ale celor ai Regatului Unit în Europa; plata a 39 de miliarde lire sterline către Bruxelles şi gestionarea frontierei irlandeze. În trei rânduri consecutive, Parlamentul britanic a respins acordul semnat de Theresa May, lucru care a condus la demisia acesteia, în iulie 2019, şi la numirea lui Boris Johnson la conducerea Executivului de la Londra.

Boris Johnson nu vrea să repete experienţa predecesoarei sale pentru că Parlamentul britanic, pe fond, doreşte negocierea unui alt acord de divorţ cu Uniunea Europeană. Este şi motivul pentru care prim-ministrul a cerut prorogarea Camerei Comunelor pentru cinci săptămâni, până la 14 octombrie. Regina Elisabeta a II-a a acceptat imediat ideea şi a semnat decretul, la 28 august. În acest fel, Boris Johnson va decide, împreună cu guvernul, ieşirea din UE.

Decizia prim-ministrului a fost criticată de liderul opoziţiei laburiste, Jeremy Corbyn, care a indicat-o drept „o ameninţare la adresa democraţiei” şi „un gest revoltător”. Nemulţumită este şi şefa guvernului scoţian, Nicola Sturgeon, care a declarat imediat că „această mişcare nu este democratică. Este dictatură”. Desigur, lidera Partidului Naţional Scoţian a mai cerut şi alegeri parlamentare anticipate. Nici în Irlanda de Nord lucrurile nu sunt clare pentru că instituirea frontierei adevărate cu Irlanda (inclusiv cu controale) ar implica, în opinia multora, nu doar contrabanda ci şi revenirea la viaţă a mişcărilor teroriste irlandeze proclamate unioniste. Singura certitudine este reglementarea situaţiei Gibraltarului, colonie britanică şi important centru financiar, care şi-a negociat atât relaţiile cu Spania vecină, în particular, cât şi cu Uniunea Europeană, în general.

Ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană se va produce concomitent cu finalul mandatului luxemburghezului Jean Claude Juncker, ca şef al Comisiei Europene, lucru care avantajează Londra, desigur. În plus, negocierile dure purtate în aceste zile pentru constituirea executivului european condus de germana Ursula von der Leynen, precum şi crizele interne din state mari ale Uniunii, precum Italia sau Spania, ajută responsabilii britanici.

Mai poate fi oprit acum un Brexit fără acord, cu Parlamentul în vacanţă?

Este exclus.

Singura soluţie ar fi convocarea alegerilor anticipate. Şi este aproape sigur că Regina Elisabeta a II-a, care în aproape 70 de ani de domnie nu a făcut politică, şi a cărei decizie este semnificativă acum, nu doreşte să oprească divorţul anunţat, încă din 1988, de Margaret Thatcher.