Anticorupția ca protagonistă electorală. Republica Moldova între Igor Dodon și Maia Sandu

grafic-date-preliminare-cum-au-votat-cetatenii-din-sectoarele-municipiului-chisinau-24077
Foto: www.agora.md

Aproape un milion şi jumătate de cetăţeni ai Republicii Moldova au votat la scrutinul prezidenţial din 30 octombrie, pentru prima dată după 1996, după ce, printr-o decizie a Curţii Constituţionale de la Chişinău, s-a revenit la votul universal, direct, în locul alegerii şefului statului de către parlamentari. La 13 noiembrie, după alegerile prezidenţiale mai bine mediatizate din Bulgaria şi S.U.A., Kremlinul şi Occidentul se vor înfrunta, în turul al doilea, în Republica Moldova. Protagonişti: Igor Dodon, reprezentant al Partidului Socialiştilor, şi Maia Sandu, candidata unei coaliţii de formaţiuni politice desemnate drept pro-europene. Diferenţa dintre ei, de zece puncte procentuale, este irelevantă pentru viitoarea bătălie.

Doar două procente l-au împiedicat pe Igor Dodon, fost prim viceprim-ministru (2008- 2009) şi ministru al Economiei şi Comerţului (2006- 2009) să îl înlocuiască, din primul tur, pe actualul preşedinte al Republicii, Nicolae Timofti. Maia Sandu, fost ministru al Educaţiei (2012- 2015) şi lider al unui nou partid, Acţiune şi Solidaritate, a reuşit să acceadă în turul decisiv de la mijlocul lunii noiembrie. Nivelul absenteismului a fost şi el un actor principal: cel mai mare din istoria statului. Dar cu explicaţii fără echivoc: calitatea execrabilă a clasei politice (laolaltă a liderilor declaraţi pro-europeni şi rusofili), emigrarea masivă, îndeosebi în rândul populaţiei aptă de muncă (se consideră acceptată cifra de un milion de cetăţeni moldoveni aflaţi în afara ţării, dintr-un total de aproximativ patru milioane) şi boicotul Partidului Comuniştilor (care mai adună, totuşi, ceva electorat).

De fiecare dată, alegerile parlamentare şi prezidenţiale din Moldova, cel mai sărac stat al Europei, au fost comentate şi analizate în cheia rivalităţii geopolitice Est (Federaţia Rusă)- Vest (România, Uniunea Europeană, S.U.A., N.A.T.O). Formaţiunile pro-europene construiesc guverne la Chişinău, prin majorităţile parlamentare de care dispun, din 2009 în vreme ce preşedintele Timofti a declarat şi dovedit, în timpul mandatului său, o atitudine extrem de deschisă faţă de România şi Europa. Cu toate acestea, puţine sunt modificările de substanţă din societatea, politica, economia şi relaţiile externe ale unui stat aproape eşuat de corupţie, ineficienţă, depopulare accelerată şi lipsa proiectelor naţionale.

Alegerile prezidenţiale din 2016 nu ar mai trebui judecate în simpla cheie a disputei dintre Moscova şi Bruxelles, chiar dacă există declaraţii suficient de clare în acest sens ale celor doi candidaţi. Igor Dodon susţinea, în campania electorală dinaintea primului tur, că peninsula Crimeea este un teritoriu al Federaţiei Ruse şi că este necesară federalizarea Republicii Moldova, prin oferirea unor împuterniciri extinse administraţiei separatiste de la Tiraspol, inclusiv în ceea ce priveşte politica externă. Afirmaţiile au fost taxate imediat la Kiev: preşedintele Comisiei pentru Relaţii Internaţionale din Rada Centrală (Parlamentul) a Ucrainei, Anna Gopko, a susţinut în plen că „este derutantă poziţia unor politicieni moldoveni care recunosc anexarea Crimeei de către Rusia drept o acţiune legitimă. Asta în situaţia în care în Republica Moldova există un teritoriu necontrolat de guvernul central (Transnistria- F.A.), care doreşte să-i fie recunoscută statalitatea cu perspectiva aderării la Rusia”. Oricât ar părea de straniu, însă, tema aceasta de campanie a lui Igor Dodon nu a făcut rumoare la Moscova: niciun înalt oficial rus nu a ieşit să sprijine direct un gest de prietenie. Rusia nu are rezerve în a-şi afişa susţinerea în campania electorală: a făcut-o ostentativ în alegerile parlamentare recente din Muntenegru şi este vizibilă în procesul electoral din Bulgaria, pentru alegerea unui nou preşedinte. De ce s-ar fi abţinut tocmai în cazul lui Igor Dodon?

Maia Sandu, o tehnocrată intrată recent în politică, este vizibil susţinută de personalităţi şi forţe politice din Europa şi România: de la preşedintele Partidului Popularilor Europeni până la fostul şef al statului, Traian Băsescu. De asemenea, mesajul ei anti-corupţie şi în favoarea unei reconstrucţii instituţionale a statului moldovean a fost prioritar celui de analiză de politică externă. Evident, fostul ministru al Educaţiei a ţintit clar spre Occident dar nu a anulat, aşa cum o făceau până acum candidaţii, o restructurare a relaţiilor deteriorate cu Federaţia Rusă.

Până şi liderul informal al politicii actuale de la Chişinău, controversatul oligarh Vlad Plahotniuc, declara presei, în bună măsură controlată chiar de el, la ieşirea din cabina de vot, că a votat „pragmatic, nu geopolitic”.

Cu alte cuvinte, cum s-a votat în Republica Moldova?

Pentru prima dată în istoria de un sfert de secol a statului independent, votul s-a împărţit nu între Rusia şi Occident ci între reforma de tip occidental a statului, cu presiune accelerată pe legislaţie şi măsuri anti-corupţie, unde se regăseşte Maia Sandu ca mesaj, şi o tranziţie lentă, cu o temporizare a reformelor şi a restructurării instituţionale a Justiţiei, unde se regăseşte Igor Dodon. În fapt, forţele politice au înţeles că inevitabilul s-a produs şi că desueta scenă a vetustului Război Rece din Republica Moldova nu mai poate acoperi nici interesele puterilor străine, nici ineficienţa şi inabilitatea clasei politice, nici falimentul statului. Pur şi simplu, Republica Moldova a ajuns nu doar la fundul sacului financiar ci şi la o răscruce decizională. Iar continuarea disputei electorale în varianta geopoliticii înseamnă, între altele, eşuarea definitivă a ţării.

Sfârşitul scenariului aplicat până acum are şi un moment de debut: dispariţia din conturile a trei bănci moldoveneşti – Banca de Economii, Banca Socială şi Unibank – a unui miliard de dolari, în perioada 2012-2014, exact în culmea gloriei guvernelor declarat pro- europene. Furtul, pus pe seama unui afacerist pe nume Ilan Şor, un tânăr care în 2011 a închiriat Palatul Republicii, adică sediul Parlamentului de la Chişinău, pentru petrecerea cu aleasa inimii lui, o cunoscută dizeuză din showbiz-ul rusesc, înseamnă 15% din Produsul Intern Brut al ţării. A urmat prăbuşirea leului moldovenesc şi colapsul sistemului bancar. Fostul prim-ministru Vlad Filat, în timpul căruia a fost furat miliardul, a fost trimis în judecată şi arestat. Alţi miniştri şi parlamentari influenţi au fost audiaţi. O premieră pentru Moldova.

Mai apoi, instituţia anti-corupţie de la Chişinău, prinzând încredere, a mai descoperit o dandana, care a atentat la discursul politic despre corectitudinea geopolitică: între 2010 şi 2014 oameni de afaceri şi bănci din Federaţia Rusă au trimis în Republica Moldova, la „spălat”, nu mai puţin de 20 de miliarde de dolari. Procurorii anticorupţie au stabilit drumul a 11 miliarde de dolari şi, în septembrie 2016, în chiar timpul campaniei electorale, au fost emise mandate de arestare pentru 15 judecători şi trei executori judecătoreşti care au „albit” banii. Mai precis, 4% dintre magistraţii Republicii Moldova sunt în închisoare după acest demers al procurorilor. În afară de acest lucru, un politician cunoscut, Renato Usatâi, cu reale intenţii electorale, lider al Partidului Nostru, a fost dat în urmărire internaţională. El a fost obligat să se refugieze în Rusia şi să îşi ia cetăţenie rusă pentru a scăpa, deocamdată, de anchetă.

Practic, în Republica Moldova a început – chiar dacă este greu de depistat şi acceptat – lupta dintre adepţii reformelor obligatorii unui stat european şi cei ai unui status-quo cât mai îndelungat. Forţele politice pro-europene au legitimat lideri acuzaţi de corupţie, la cel mai înalt nivel; liderii stabiliţi ca fiind pro-ruşi nu se simt nici ei bine în strâmtoarea impusă Moscovei de comunitatea internaţională, prin sancţiuni economice şi marginalizarea  internaţională a Kremlinului. Maia Sandu a fost desemnată de forţele proaspete drept reprezentanta curentului care poate induce schimbările aşteptate în vreme ce Igor Dodon, acum, este imaginea variantei de rezervă a oligarhiei. În veşnica bătălie geopolitică Rusia- Occident, în Republica Moldova a apărut, acum, lupta politică reală pentru reforme.

Poate cel mai elocvent argument al acestei tranziţii tăcute spre o altă Republică a Moldovei este chiar relaţia cu România. Preşedintele Traian Băsescu a dovedit implicare personală faţă de Chişinău, inclusiv prin decizia de a solicita, şi obţine, cetăţenia moldovenească. Actualul locatar de la Cotroceni, Klaus Iohannis, vorbeşte despre construirea unei relaţii „mai eficiente şi mai pragmatice”, cu o „amplificare mult mai profundă a relaţiilor economice şi în construcţia şi întărirea instituţiilor democratice”. În toamna anului 2015 autorităţile de la Bucureşti au demolat şi ultimul „pod de flori” peste Prut, prin refuzul de a acorda un ajutor financiar de 150 de milioane de euro în lipsa unor reforme majore în lupta anti-corupţie. Practic, perioada romantică a relaţiei dintre Bucureşti şi Chişinău a intrat în manualele de istorie.

Ceea ce contează şi mai mult este că, de câţiva ani, partenerul economic şi comercial principal al Republicii Moldova, atât la export, cât şi la import, este chiar România, care a detronat Federaţia Rusă. Atâta vreme cât Moscova a decis, prin firmele şi băncile sale, cursul vieţii politice de la Chişinău era destul de limpede să vezi viitorul statului. Acum, însă, când statul român a devenit lider al clasamentului, cu schimburi comerciale de peste un miliard de dolari în 2015, bătălia pentru o nouă ordine instituţională, inclusiv în alcătuirea unei clase politice mai morale, este în toi. Ea ţine, desigur, de geopolitică dar, fundamental, este o opţiune mult mai profundă, care va modifica pe termen lung parcursul statului moldovenesc.

Alegerile prezidenţiale din 13 noiembrie vor stabili, în mod sigur, pe viitorul preşedinte. Ele, însă, nu vor răspunde la întrebarea, devenită dramatică, a întregii populaţii dintre Prut şi Nistru: de ce e atât de lungă calea de la o republică a U.R.S.S. la o ţară liberă şi prosperă. E simplu, totuşi, în logica Istoriei: pentru că Republica Moldova nu este un stat natural.

Ne bucurăm că ne citești!

Dacă vrei să ne și susții: