Actorul Ionuț Alexandru: „Teatrul este o amantă care nu iartă, o amantă la care nu poți renunța, o amantă care te provoacă să te privești și să te accepți așa cum ești“

ISE: Când și cum a început povestea ta în teatru? Actoria te-a ales pe tine sau tu pe ea? Care este traseul actorului Ionuț Alexandru, din copilărie până în momentul acestui interviu?

Ionuț Alexandru: Povestea mea în teatru a început când eram copil. Părinții mei erau consumatori de teatru, foarte rar ratau un spectacol, și au cutezat să ne ducă și pe noi (am un frate). Săraca mamă își amintește uneori că trebuia să îmi acopere gura, râdeam în hohote și provocam râsete printre ceilalți spectatori. Eu nu aveam nici o treabă, eram în lumea mea, de fapt eram în lumea lor, a actorilor. Eram fascinat!
De fapt nimeni nu a știu că mi-ar plăcea să fiu actor, să urc pe scenă. Nimeni nu a știu că eu consideram actorii o categorie specială de oameni. Fotograful Vladimir Brișcariu (care mă iniția în tainele fotografiei la vremea respectivă), m-a întrebat într-o zi: „te-ai gândit să te faci actor?”.
De aici a pornit drumul meu în lumea teatrului. Am vrut să intru în clasa marelui actor Vasile Cojocaru, însă era prea târziu. Un an mai târziu eram admis în clasa condusă de marea actriță Diana Cheregi și de Daniela Hanțiu Vitcu (actualmente decan al Facultății de Arte din Universitatea Ovidius). Au fost trei ani minunați și pe care i-aș retrăi oricând, chiar dacă am trecut și prin perioade dificile. Am avut colegi minunați, care îmi lipsesc deseori, am avut profesori extraordinari.
Mi-a fost greu la început, m-am integrat foarte greu. Am descoperit că nu știu nimic despre teatru, despre actorie, despre actori. Am fost frustrat la început, dar încet-încet mi-am dat seama că nu eram singurul. Am avut un colectiv minunat și am muncit foarte mult. Am jucat sute de spectacole și examene (nu exagerez) și toate datorită perseverenței „profei” Hanțiu. Ea ne-a „scos la public”, am fost și în țară, în județ, am jucat peste tot pe unde s-a putut: în baruri, cafenele, cămine culturale, casă de cultură, curtea universității, inclusiv pe scena Teatrului de Stat Constanța. Ba chiar am ajuns să jucăm și într-un fast food (nu glumesc!). Așa înveți că actor poți fi oriunde și pentru oricine. Așa am învățat să tragem de noi chiar și atunci când aveam impresia că nu mai putem. După o zi întreagă de evenimente și spectacole, invitatul Facultății, pentru a i se decerna titlul de Doctor Honoris Causa, a venit să ne mulțumească, să ne pupe și să ne zică cu o vizibilă frustrare: „ai mei nu sunt în stare să facă ce faceți voi”.
Sunt mândru de anii ăștia „pierduți“ între pereții facultății de arte, de colegii mei, de învățăturile echipei care ne-au îndrumat să facem primii pași pe scenă.

ISE: Cât de importanți sunt profesorii sau mentorii din studenție? Tu ai avut/ai un mentor? Cum a arătat studenția ta?

I.A.: Sunt cei mai importanți. Ei te învață primii pași. Datorită lor poți avea curajul și curiozitatea să mergi mai departe, sau dimpotrivă. Studenții la actorie sunt precum bebelușii, nici măcar nu știu să vorbească așa cum ar trebui, nu știu să se miște, dacă ai vedea actorii aflați la început de drum în orele de curs, ai avea impresia că au probleme locomotorii și de exprimare.
Adevărul e că profesorii, și mai apoi colegii de teatru, regizorii și experiența, te învață să lași un altul să trăiască prin intermediul tău. E greu, trebuie să renunți la mândrie, trebuie să te lași modelat, trebuie să înveți să asculți și să simți. Doare, de multe ori. Se poate întâmpla să vrei să renunți foarte ușor. Actoria este la început un proces dureros. Egreu să te faci actor, dar când reușești parcă te bucuri altfel de viață.
Mentorii mei sunt cei care mi-au dat câte puțin sau mai mult din experiența lor. Le sunt tuturor recunoscător, chiar dacă la nivel personal pe unii îi detest. Regret că nu am avut timp și cap să iau mai mult de la Diana Cheregi, a fost o actriță și o „mamă” deosebită. A dat tot ce a putut. Venea cu cratița de mâncare de acasă, pentru că știa că unii dintre noi nu avem nici un venit. Mi-e dor de ea și de onestitatea cu care ne învăța să fim adevărați. Asta trebuie să învețe un actor, să fie adevărat, să îl coste, să nu mai doarmă noaptea, să sufere înaintea premierei. Cel puțin așa cred.
Nu mă pot mulțumi să dau un singur nume și să spun „ăsta e mentorul meu”. Nu poți. Nu e drept față de actorii, regizorii, oamenii de teatru, spectatorii cu care vorbești. Toți te învață ceva.
E adevărat, mi-ar fi plăcut să îl cunosc pe Robin Williams. Generos, talentat, modest, amuzant, asta mi-ar fi plăcut să fiu. Eu, însă, am ajuns Ionuț Alexandru. Poate nu e rău nici așa.

ISE: Poți fii actor fără studii în domeniu? Sunt oameni care, efectiv, se nasc actori și nu trebuie să urmeze nicio școală de profil?

I.A.: Desigur, poți fi actor fără studii de specialitate. Școala de teatru este în primul rând pentru cei care vor să dezvolte ceea ce au nativ, dar și pentru cei care pleacă de la zero. Sunt actori care n-au pășit în viața lor la cursurile de actorie, dar sunt mult mai talentați decât mine. Unii dintre ei se limitează la debitarea de bancuri.
Ce-i drept, eu nu aș fi ajuns actor fără școală, intru în altă categorie de actori: actorii care învață să fie actori. Dar nu mă simt mai prejos, ci doar diferit.

ISE: Cum a fost prima oară pe scenă, primul contact cu publicul? Emoții?

I.A.: Emoții am întotdeauna înaintea unui spectacol. Nu mă pot detașa de ceea ce urmează să fac. O să râzi, dar uneori mă trezesc gândind: „ce lucru extraordinar faci, ești pe scena Teatrului de Stat Constanța. Oamenii din sală sunt aici și pentru tine!” Este un sentiment extraordinar, care anulează instantaneu toate relele. Leac, nu glumă.
Am avut dureri în timpul unui turneu și, înainte să intru în scenă, parcă luam un pumn de pastile, nu mai aveam nimic. Altădată aveam spectacol în piața Ovidiu, la o terasă. Mi-am sucit piciorul destul de rău. Am șchiopătat până la începutul spectacolului, în timpul spectacolului am uitat complet de problemă. La vreo 30 de minute după terminarea spectacolului mi-am dat seama că nu mai pot călca în piciorul respectiv. M-au dus la spital cu ambulanța și mi-au pus ghips.
Primul spectacol a avut loc acum 7 ani pe scena Teatrului de Stat Constanța. Daniela Hanțiu m-a întrebat dacă sunt dispus să înlocuiesc un actor care nu mai putea juca. Nu știam NIMIC! Am fost nevoit să mă adaptez din mers, nu avea nimeni timp să dea prea multe detalii despre ce înseamnă să îți dezvolți personajul, cum să vorbești etc.
Îmi amintesc că în sală erau prezenți membrii familiei, iar tata mi-a mărturisit ulterior că nu a avut curajul să se uite la mine de teamă că îmi uit replicile dacă îl văd. Eu nu vedeam nimic de reflectoarele pe care le consideram extrem de puternice.
Tata este cel mai mândru de mine. El m-a încurajat din tot sufletul când a aflat că vreau să apuc pe drumul ăsta. I-am zis: „Tată, să știi că actorii nu prea fac bani”. Și el a zis cu zâmbetul pe buze: „Ai să vezi că nici nu contează banii.”

ISE: Care este statutul unui actor în Constanța? Orașul, publicul și instituțiile formează contextul potrivit/prielnic dezvoltării unei culturi a teatrului? Îți permiți să fii actor în Constanța?

I.A.: Aș putea să mă lamentez, să strig că actorii sunt plătiți prost. Așa este. Dar este și vina noastră. Ne-am învățat să trăim din ceea ce facem, nu din remunerație. Întreabă-l pe Dan Cojocaru, de exemplu, dacă ar putea trăi fără teatru. Eu nu aș putea. Ca să parafrazez o vorbă vestită, „fără teatru, viața e pustiu”.
Odată ce ai luat microbul, cu greu renunți la el. Nu știe nimeni ce e în sufletul unui actor, nu are de unde. Ajungi de la cer sub pământ în câteva clipe și toate te omoară puțin cu fiecare spectacol pe care îl joci, cu fiecare replică pe care o dai. Toate durerile și bucuriile sufletești trec prin tine. Teatrul este o amantă care nu iartă, o amantă la care nu poți renunța, o amantă care te provoacă să te privești și să te accepți așa cum ești. Cel mai greu e să te accepți așa cum ești, nu?
Revenind la întrebare: da, se poate trăi. Trebuie să muncești mai mult, trebuie să uiți că ai viață personală, weekend-uri, familie etc. Dar se poate, chiar dacă asta presupune să ai și un pic de noroc. Ce-i drept, și piața este suprasaturată de actori, avem multe școli de teatru, unele sunt mai puțin strălucite și produc actori care nu se aud în rândul doi și care nu transmit nimic.

ISE: Cât câștigă un actor de teatru pentru un spectacol? De ce ți-ai asumat o ”meserie” atât de prost plătită?

I.A.: Mi-am asumat această „meserie” pentru că fac asta din pasiune. Vrei să dai și altora o bucată din tine, să îi pui să cugete puțin la propria condiție. Tu de ce scrii? Întrebarea asta are același răspuns pentru toți cei care iubesc ceea ce fac: nu mă pot imagina făcând altceva. De fapt, mă pot imagina făcând altceva, dar nu aș putea fi fericit.
Un actor care are spectacol în fiecare zi, ar putea câștiga un salariu normal, mai ales dacă ar putea face asta în mediul privat. Cei mai mulți actori au slujbe suplimentare ca să-și poată asigura traiul. Sunt la limita inferioară a veniturilor, dacă ne raportăm la salariul mediu la nivel național. Din acest punct de vedere, actorii sunt desconsiderați și subapreciați în primul rând de autorități, care nu încurajează așa cum ar trebui cultura, care nu susțin artele. Suntem lăsați să ne descurcăm cum putem și suntem nevoiți să facem și altele doar ca să putem supraviețui.
Uneori simt că fac lucrurile pe jumătate atât pe scenă cât și în alte activități, și e tare frustrant. Aș vrea să trăiesc ziua în care Teatrul de Stat Constanța va primi suportul financiar necesar pentru ca actorii săi să trăiască decent fără să aibă nevoie de alte venituri, pentru ca actorii săi să fie liberi să creeze, nu să se gândescă de unde mai fac rost de un ban, să se scutească de la repetiții pentru că mai au o slujbă și tot așa. Suntem la mâna autorităților și ele nu fac nimic.

ISE: Ai o piesă de suflet? Un personaj pe care l-ai interpreta la nesfârșit fără să te plictisești? Dar un actor preferat? Te inspiră cineva din teatrul românesc? Ai vreun reper din punctul ăsta de vedere?

I.A.: Înainte să mă apuc de teatru și în prima parte a studenției am visat să joc tot felul de personaje, mai toate pozitive, cunoscute, râvnite de mulți.
E un privilegiu să primești un rol important din repertoriul vast al dramaturgiei universale, dar sunt și roluri extrem de mici care pot lăsa o impresie puternică. Eu îmi doresc să ajung la performanța de a fi memorabil.
La capitolul „actor preferat”, cred că l-aș putea pune pe un piedestal pe Robin Williams. Știu, mulți mă vor critica pentru faptul că nu am ales un actor autohton, sau măcar un actor român. Însă eu am apreciat și omul Robin Williams.

ISE: Teatru sau film? Dramă sau comedie? Te atrage ideea actorului de filme? În ce condiții și ce categorie de filme?

I.A.: Teatru. Cred că este mai aproape de sufletul meu doar pentru că este palpabil și pentru că am mai multă experiență. Pe scenă nu poți minți, spectatorul simte. Poate nu își dă seama că simte, dar se întâmplă ceva incomod în sufletul lui dacă tu nu crezi în ceea ce faci.
Însă e minunat și filmul. Mi-ar plăcea să am mai multă experiență în acest domeniu, mi-ar plăcea să primesc roluri în filme și seriale.

ISE: Cât de greu se dă viață unui personaj? Cum se descoperă acesta, cum se desfășoară și care sunt pașii procesului de ”însușire” a unui personaj/rol?

I.A.: Cultura este cel mai important factor în dezvoltarea unui personaj. Fără o cultură vastă, actorul este dezbrăcat în fața unui personaj nou, pentru că nu înțelege contextul, nu înțelege relația cu celelalte personaje și cu sine, elemente relevante pentru dezvoltarea personajului.
În teatru nu poți să creezi singur, în teatru ai nevoie de colegi, de regizor, de scenograf și de cel care se ocupă de muzică. Sunt și actori care lucrează fără să interacționeze cu adevărat cu toate aceste elemente, care nu exprimă nevoi și nu pune probleme. Uneori și eu fac aceste greșeli.
Sunt multe etape în construcția unui personaj. Primul este legat de cunoașterea textului, a autorului, a perioadei în care atât autorul, cât și regizorul plasează acțiunea. De aici pleacă înțelegerea necesară pentru primii pași. Apoi intervin relațiile dintre personaje, care sunt descoperite prin lectură, prin indicații regizorale, dar și din inițiativele actorilor, care propun deja relații între personajele lor.
Apoi intervine mișcarea, mutarea relațiilor descoperite prin lectură în spațiile propuse de regizor și scenograf. Cuvintele primesc gesturi, acțiuni, scene suplimentare neconținute de text, etc. Este procesul cel mai lung de creație până la premieră.
Teatrul se naște greu. Teatrul se naște din munca, experiența și cultura celor care contribuie la spectacol. Este un proces sinuos, plin de evenimente mai mult sau mai puțin fericite. V-aș recomanda un film, pentru a înțelege mai bine cum se ajunge la spectacol. Pentru cine vrea să înțeleagă acest proces, recomand filmul lui Al Pacino, din 1996, „Looking for Richard”. Stilul de lucru românesc este un pic mai spectaculos, mai „balcanic”, mai palpitant! Dar căutările sunt aceleași. Actorii caută adevărul personajelor lor, adevărul situației, adevărul contextului. Adevărul.

ISE: Un actor trebuie să se identifice complet cu un personaj pentru o interpretare impecabilă? Cum reușești, apoi, să intri în rolul unui alt personaj? La finalul mai multor interpretări, cum îți recuperezi identitatea? Mai au actorii o identitate proprie? Ori sunt doar tranziția dintre două personaje?

I.A.: Un actor trebuie să își accepte personajul, mai întâi. Trebuie să îl înțeleagă, să identifice elementele comune și să dea deoparte propriile caracteristici care nu corespund. Astfel se naște un om nou, care trăiește atât cât îl lasă actorul. Cu cât îi dai voie să se manifeste mai mult, cu atât personajul tău va fi mai adevărat.
Cât trăiește prin tine, personajul consumă tot ce îi este necesar pentru a exista. De obicei asta înseamnă energie, și nu întotdeauna pozitivă. Sunt actori care s-au lăsat duși de personaj și au luat-o razna. Cei mai mulți găsesc echilibrul. Uneori, toată energia consumată și starea de spirit dobândită în teatru se mută în viața reală. Soția mea m-a făcut să conștientizez cât de adevărat este acest lucru.
Înainte și după spectacol, un actor care se dedică personajului are nevoie de o perioadă de tranziție. De aceea, după spectacol, mulți actori nu sunt ei înșiși, mai ales dacă au avut roluri dificile. Tot ce face rău personajului tău, îți dăunează și ție ca actor.
Cineva mi-a povestit odată că s-a făcut un studiu, o monitorizare medicală a unei trupe de actori în viața de zi cu zi și pe scenă în timpul spectacolului. Cei care au inițiat studiul au fost uimiți să descopere pulsul mărit al actorilor pe care îl aveau în timpul spectacolului. Trebuie să fii alert, să trăiești mai intens, să consumi mai mult.

ISE: Ai uitat vreodată replicile? Ce faci în momentul respectiv? Cum reacționează un actor, în fața publicului, atunci când uită efectiv ce avea de spus?

I.A.: Când am intrat în facultate, aveam impresia că textul este cel mai important lucru în teatru. Încă mai am momente când fac asta. Sunt actori care fac asta tot timpul. Însă textul este doar pretext. Textul îți dă punctul de pornire, de acolo găsești situații, relații, context etc. De acolo, e important să creezi parcursul personajului tău care să nu iasă din context, care să respecte relația cu celelalte personaje, care să fie adevărat.
Se întâmplă să uiți text, bucăți sau replici. Nu cred că există actor care să nu fi uitat vreodată. De obicei te ajută partenerul, sau sufleorul, ba chiar propria memorie. Dar totul trebuie să se întâmple repede. De cele mai multe ori publicul nu își dă seama când se întâmplă asta, pentru că foarte puțini cunosc textul integral. E normal să nu își dea seama.
Am pățit-o de câteva ori. Emoția, neatenția, memoria, toate acestea au fost vinovate de rateurile acestea. Nu e grav să se întâmple din când în când. Nu este cel mai important lucru. E grav când dai peste cap colegi care depind de replicile tale, când spectatorul aude sufleorul pentru că tu nu ești capabil să îți înveți textul, acestea sunt situații care mă deranjează.
Încerc să nu ajung în situațiile acestea mai ales pentru că eu nu prea aud sufleorul.

ISE: Ce proiecte de viitor ai? Unde te pot vedea spectatorii în următoarele luni?

I.A.: Am o vară agitată, dar nu în domeniul teatrului. Sunt implicat într-un spectacol care se joacă vara aceasta la câteva hoteluri de pe litoral. Spectatorii dornici să mă cunoască în calitate de actor sunt invitați să revină la teatru începând din toamnă. Sunt implicat în multe spectacole ale Teatrului de Stat Constanța și toate îmi sunt dragi.
Nu am planuri mari pentru viitorul apropiat. Momentan mă dedic studiilor care sunt atât de necesare avansării în viață. Vreau să lucrez mai mult alături de Dan Cojocaru și copiii trupei Arca. Este un proiect care m-a motivat să dau mai departe puținul pe care îl știu despre teatru și să insuflu pofta pentru cultură în mințile copiilor din trupă.
Aș vrea să pun bazele unei trupe de teatru independent, atunci când voi simți că am experiența necesară pentru asta. Și îmi doresc să joc în cât mai multe spectacole pe scena Teatrului de Stat Constanța sau a oricărui teatru care m-ar solicita.

ISE: Se mai cumpără bilete la teatru? În public vezi aceleași fețe mereu? Sau, dimpotrivă, publicul s-a reîntors la plăcerea de a vedea o piesă de teatru? Ce le-ai spune oamenilor pentru a-i convinge să vină la teatru?

I.A.: Mă văd nevoit să îi provoc pe cei care nu au fost în viața lor la teatru. După ce m-am apucat de actorie, am descoperit și în rândul prietenilor persoane care nu au călcat în teatru. Pentru mine e inimaginabil. Nu pentru că sunt actor și trebuie să am public, ci pentru că teatrul a însemnat foarte mult pentru români, dar și pentru umanitate. Teatrul ne-a arătat cât de idioți suntem, teatrul a spus lucrurilor pe nume. Teatrul este viață.
Mă bucur să duc oamenii la teatru. Mai ales pe cei care o fac pentru prima dată. Prefer să le fac rost de o invitație numai ca să înțeleagă de ce e bine să mergi la teatru. E o experiență unică, fiecare spectacol. Am fost de nenumărate ori la „Gâlcevile din Chioggia” și de fiecare dată am descoperit ceva nou.
Sunt mulți cei care se uită la un film de mai multe ori, pentru că le-a plăcut prima dată. Același lucru se poate întâmpla și cu spectacolul de teatru. Diferența este că pe scenă nici o reprezentație nu este la fel cu alta. Spectacolul evoluează în timp, câștigă din firesc, din situații, se transformă. Nu iese din indicațiile inițiale, ci doar se îmbogățește.
În plus, acolo pe scenă, actorii trăiesc pentru tine, respiră pentru tine, își dedică timpul, sufletul și trupul pentru a-ți transmite ceva. Spectacolul meu preferat este acela care mă lasă să mă apropii de spectatori, să respirăm același aer, să simtă durerea sau bucuria personajului meu, să fim împreună în această experiență. Poate nu este cea mai bună experiență spectacolul la care mergi, dar rămâne totuși o experiență.
Părinții mei, care nu au vreo educație aleasă, mergeau de mai multe ori la același spectacol și o făceau cu bucurie. Tot ei citeau mai mult decât o fac tinerii din zilele noastre. Lor le mulțumesc pentru experiența aceasta. Datorită lor trăiesc o cu totul altă viață, una plină.