Mamaia e plină de hoteluri care nu mai sunt, hoteluri vechi, noi și altele care încă nu există. Am făcut o călătorie printr-o stațiune de pe litoralul românesc și am descoperit că amintirile nu ne aparțin în totalitate. Dar trecutul da.
Am de făcut un material despre cum se vede Mamaia prin ochii mei, un om care nu știe deloc stațiunea. „Nu te las eu să ratezi satul de vacanță!”, îmi spune un coleg, în timp ce trage mașina pe dreapta și îmi arată direcțiile.Trebuie să trec prin sat ca să ajung la Perla, ca apoi să parcurg toată stațiunea, până la Rex.
Nu am absolut nicio idee despre cum arată toate aceste locuri. Am doar telefonul, cu care se presupune că trebuie să surprind foarte multe detalii, dar mi-e teamă să nu mă atragă nimic, așa că primul instinct e să filmez tot.
Nu știu dacă am ajuns în satul de vacanță, dar din instructaj tot ce trebuie să fac e să merg drept înainte. Totuși, singurul lucru care amintește de un sat e faptul că sunt căsuțe care vând acareturi la tot pasul.
Trec pe lângă un parc de distracții, unde muzica bubuie în toate boxele, dar asta nu pare să-i anime prea mult pe clienți. Surprind un domn care se plimbă în mașinuțe „bușitoare” și vorbește la telefon, încep să bănuiesc că e chiar un angajat al parcului.
În fine, oamenii mai au timp să se adune. Acum e puțin trecut de ora 6.
Urc pe pasarelă.
Ajung la Perla. Mă întreb de ce e închis. Mă apropii. De departe semăna cu o fostă fabrică, dar placajul cu nume i-a rămas la intrare.
Caut indicii ca să aflu de ce e închis, dar rămâne un mister. Am mai fost în Mamaia când eram foarte mică, dar nu îmi amintesc nimic.
Who does it better?
„Glumele se scriu singure”, sau cum e vorba aia. Pe un panou care semnalizează un șantier apare numele proiectantului general „Construim cat putem S.R.L”.
Mai merg puțin și mă întâmpină Eroii României Chic. Aștept să treacă o doamnă care presupun că știe mai bine decât mine oamenii care sunt în M ca s-o surprind în cadru.
E greu de spus cine dintre mine și dezvoltatorii imobiliari din Mamaia are umorul mai fin.
În timp ce mă plimb, nu pot să nu remarc câte ilustrații cu AI găsesc la tot pasul. Toate încearcă să reprezinte ceva banal într-un fel „năstrușnic”.
Și totuși, uneori mă lovesc de artefacte pre-AI, care sunt un pic înfricoșătoare. Nu mă pot decide ce e mai rău.
Restaurante
Trec pe lângă multe restaurante care au mai puțini clienți decât personal. Pe străzi, câțiva oameni.
Mă intersectez cu un tată care poartă niște negocieri aprinse cu fetița lui. Îi spune că o să se întoarcă să mănânce, după ce merg la cazare să se schimbe.
Dacă stau să mă uit mai bine în dreapta mea, încă e destulă lume la plajă. Probabil oamenii se strâng mai târziu la terase și ar fi bine să trec mai pe seară. Multe restaurante au afișate oferte: meniuri cu 2 feluri de mâncare, care costă în jur de 60 de lei.
Sunt porțiuni unde se aude muzică de peste tot. Îmi amintesc că asta auzeam și când eram mică și veneam aici. Sunete unele peste altele care, suprapuse, își pierdeau orice sens.
Hotelurile
Mă fascinează un hotel care își pusese, când era deschis, niște panouri de sus până jos cu ceva ce ar trebui să păcălească lumea că sunt niște plante curgătoare.
Mai trag niște cadre din locuri unde se mai percep încă zgomotele hotelului, când încep să aud o conversație.
Mă uit deasupra mea, la un balcon se vede cum merge un aer condiționat. O familie își face planuri pentru diseară.
Cred că cea mai clară amintire cu Mamaia e un miros îngrozitor de balegă de cal, de la niște trăsuri în care nu am vrut să mă urc niciodată. Îmi aduc aminte de un carusel cu căluți, dar nu știu dacă eram aici sau eram în Eforie Sud.
Trec pe lângă o casă care pare a fi o fostă vilă, cu o ruină gigant în spatele ei. Nu pot să-mi dau seama dacă această clădire a funcționat la un moment dat sau a fost un șantier care nu s-a terminat niciodată. Mi se pare amuzant cum gardul e înconjurat de o plasă cu palmieri, cu mare în spate.
În dreptul lor, o plajă care îți oferă șezlonguri și băuturi nelimitate pentru 120 de lei de persoană.
Plimbare la bulevard
Merg să văd ce se află în spatele hotelurilor care dau în faleză. Sunt mai multe clădiri care par părăsite și multe hoteluri care par „de fițe”.
Dacă salvarea, poliția sau pompierii din Mamaia au în dotare mașini Tico, aceștia au un loc de parcare garantat.
Poate n-ar fi rău să încerc să găsesc locul cu trăsuri. Ce bine că simțurile pe care mă bazez sunt cele care au fost probabil primele alterate în anii care au urmat.
Până acum Mamaia miroase a paste, a hamsie, a prăjeală, și, ocazional, a pipi de pisică.
Esplanada
Locul ăsta e plin de hoteluri care nu mai sunt, hoteluri vechi, noi și altele care încă nu există.
Mai merg, mă lovesc de aceleași lucruri. AI slop, zone cu sunete amestecate de peste tot. De fapt, nu chiar. Observ un grafitti cu „Honor et Patria”, gruparea de ultrași a lui George Simion, cu legături neo-legionare. E pus chiar potrivit, zic eu, lângă mașinăriile cu care unii își măsoară bărbăția.
Încep să aud muzică „înălțătoare”, atât la propriu, cât și la figurat. Cred că este primul loc de până acum care mi se pare exclusivist, poate și pentru că nu pot să văd ce e înăuntru.
Cedez și o sun pe mama mea, să-mi spună unde erau mai exact caii. Îmi spune că erau în fața hotelului Rex și că-și amintește că ne cazam într-un complex de hoteluri în apropiere. Vreau să ajung cât mai repede, nu mă mai interesează nimic altceva.
Totuși, fără să-mi dau seama, încep să filmez ferestrele hotelului Rex în lumina soarelui care apune.
Ce clădire frumoasă. E încă destul de întreținută, dar e închisă. ”E și monument istoric, a fost construit la inițiativa Regelui Carol al II-lea, mă întreb câți dintre cei care trec pe lângă el știu asta”
Rex
Urc pe scările de la intrare. Fac poză la… nici nu știu. Niște înștiințări nedatate și nesemnate din foi A4 rupte de mână și lipite cu scotch pe geamul de la intrare. Reușesc să fac o poză cu hârtiile lipite pe geam, marea din spatele hotelului și macaralele care construiesc un nou hotel vis a vis.
„Ce scrie acolo?”, mă întreabă o doamnă în timp ce cobor scările. Simt instant un gol în stomac, n-am citit ce scrie pe hârtii, că m-am gândit că îi dau de cap când ajung să scriu. Mă bâlbâi, îi zic că mai bine îi arăt poze.
E o doamnă în vârstă, cu haine de vară și poartă un pandantiv violet care îmi atrage mereu privirea, fără să vreau. Până găsesc eu pozele, începe să se plângă de halul în care a ajuns hotelul. „Vai, dar ce și-au bătut joc. Ce și-au închipuit ei aici? Că iau bani cu parcarea? Cum adică au reușit ei să strice așa ceva?”.
Îmi povestește cum în față era un parc cu flori, cu aranjamente de care se ocupa o doamnă inginer care venea în control periodic. Ea a lucrat trei-patru veri aici, vindea suveniruri și amintiri, „până-n Revoluție”. „Era o echipă de brașoveni. Ce papanași, ce mâncare făceau!”, spune doamna nostalgică. Își amintește că erau niște grădini mediteraneene unde se furișa cu colegele ei să facă plajă, dar nu știe dacă mai sunt.
Ne luăm la revedere. Văd arcada spre plajă, e extrem de degradată. Fac un video trecând prin ea.
Mă gândesc la mama, care cred că ar zice că e periculos să calc pe scândurile astea putrezite că poate mă împiedic.
Mă trezesc în mijlocul filmării cum îmi amintesc că îmi plăcea să trec pe aici. Ai mei preferau să treacă mereu pe lângă și mă țineau de mână. Trebuia să insist ca să trec prin arcadă, împreună cu unul din ei.
Mă duc să caut locul în care ar fi putut fi trăsurile. Parcul nu cred că e variantă, dar nici parcarea plină de mașini, de la bulevard. Trec printre scheleții unei foste parcări și mă întreb de când sunt.
Renunț să mai caut singură și întreb pe cineva care pare să lucreze la un club din mijlocul parcării. Îmi spune că trăsurile nu mai sunt de mult. Erau lângă Rex, în locul unde acum s-a ridicat un hotel. Afacerea cu cai a fost închisă, pentru că li s-a interzis celor care o dețineau să mai să vină cu ei, pentru că nu îi îngrijeau. Pare că amintirea mea olfactivă era la fel de pregnantă pentru mulți.
Trec pe lângă o piscină îngrădită cu sticlă, parcă ar fi o seră. O fi asta grădina despre care vorbea doamna de mai devreme? Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim o dată, să ne căutăm amintirile, fiecare din epoca ei.
Mă uit în continuare după complexul de hoteluri. Mama spunea că ea crede că au fost dărâmate. Dau de mai multe care seamănă cu un campus, îmi imaginez cum ar fi arătat cel la care am stat când eram mică.
Părinților mei le plăcea sau, mai bine zis, ajungeam mereu să stăm în hoteluri care nu erau la prima tinerețe. Ne cazam în camere în care împărțeam balconul cu cei care stăteau lângă noi, care era delimitat printr-o improvizație modestă: un perete fals, un paravan de paie sau de sticlă.
Găsesc un hotel părăsit. Are o formă ciudată. Pe gustul alor mei, dar cu un twist. Îi dau târcoale până ajung la intrare. E singurul loc în care pot să fac poză și la reflexia mea. Dacă m-am mai oglindit cândva în geamul ăsta?
Mă întorc în față la Rex, pândesc oameni care se uită curioși sau nostalgici înspre el. Îi întreb ce știu că s-a întâmplat cu hotelul. Unii își amintesc că e închis de 20 de ani, alții că s-a renovat acum 7 și că imediat după, s-a închis. Alții spun că era deschis acum 3 ani și, în fine, o doamnă mai în vârstă dintr-un grup mai mare de oameni, îmi spune că rudele se ceartă pe el și că nu reușesc să clarifice cine e moștenitorul. De fapt, problema e că nu se găsește un cumpărător dispus să ia hotelul pentru 10 milioane de euro, nici după trei licitații eșuate.
Despre cum arată Mamaia acum, mai toți spun că nu s-a schimbat deloc. Mă întreb ce amintiri vin să caute ei aici, an de an. Ce anume li se pare atât de familiar încât toate clădirile care se degradează, toate hotelurile care se ridică și toate afișele făcute cu AI nu le schimbă cu nimic percepția asupra acestui loc?
Cât despre mine, m-a atras un parc pentru copii cu trenulețe și carusele.
M-am dus la omul care vindea bilete să îi spun că am mai fost aici demult. Mi-a povestit cum a schimbat aranjamentul și am vizualizat tot. Mi-a spus că n-a pus un preț nou de 3 ani și că face asta pentru oamenii care vin aici.
Apoi m-a întrebat câți ani am, i-am spus, și mi-a zis că el e aici de 15 ani. Asta ar însemna că eu aș fi avut 13 ani când a pus el acest parc de distracții în picioare.
În poza de mai jos sunt eu, sora mea mai mică și mătușa într-un carusel din Eforie, iar în anul de dinainte mergeam pentru ultima oară la Mamaia.
M-am întors pe unde am venit. Era un concert. Erau câțiva oameni care se bucurau de muzică și îi molipseau și pe alții.
Poate nu trecutul îi face pe oameni să tot vină aici, ci faptul că pot să-l uite, chiar și preț de câteva ore.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
