“Că s-au dus ca vântul, / s-au dus chiar ca vântul, / Au lăsat doar praf în urma lor, / Eu n-am viață, nici nu mor” – aceste versuri, cântate de actrița evreică Agnia Bogoslava în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și citate luni de către autoarea Alina Pavelescu rezumă, în mare, atât experiența României în timpul celui de Al Doilea Război Mondial cât și dezbaterea care a avut loc, luni, la Universitatea Ovidius Constanța, cu ocazia lansării cărții „Istoria Orbilor, România în război, 1940–1945”.
Lansarea volumului a avut loc sub forma unui dialog deschis alături de autorii Alina Pavelescu, arhivistă, romancieră și traducătoare, și Șerban-Liviu Pavelescu, cercetător la Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară din București.
Alături de autori, au luat parte la dezbatere și conf. univ. dr. Daniel Citirigă, decanul Facultății de Istorie și Științe Politice din cadrul UOC și asist. univ. dr. Georgiana Țăranu, cadru didactic în cadrul FISP.
Discuția, care a avut loc în Sala Senatului a Universității, în fața unei audiențe de circa 100 de persoane, a acoperit o serie de subiecte diverse, de la conținutul și stilul în care a fost scris volumul de aproape 800 de pagini la modul în care abordează ceea ce dr. Daniel Citirigă a numit “subiecte dureroase” despre care, în România, tendința este de a se scrie “foarte frumos”.
Din acest punct de vedere, decanul FISP spune că este important de amintit că, în ciuda titlului volumului și a portofoliului autorilor, el nu este unul bazat în principal pe arhive sau pe istoria militară a României, ci mai degrabă pe memoriile, experiențele personale și perspectivele oamenilor care au trăit războiul. În esență, este volumul de memorii al unei întregi societăți măcinate de tragedii greu de imaginat.
- “Această carte ne-a arătat că, poate, viața unui om dintr-un cătun este la fel de importantă precum viața regelui, dacă știm să o interpretăm corect”.
Diversitatea personajelor și a perspectivelor prezentate între paginile cărții au lăsat loc, în spusele Georgianei Țăranu, mai multor întrebări “incomode”:
- „M-am gândit oare cine aș fi fost eu dacă aș fi trăit în acești șase ani de război, în locul personajelor din carte? Oare ce aș fi ales eu în locul lor? Oare aș fi ales datoria, aș fi ales moralitatea, aș fi ales puterea? Simt că vârtejul în care sunt ținute aceste personaje este exact genul acela de context care ar putea să trezească acel monstru ascuns în oricare dintre noi și care, în anumite contexte, e capabil de orice (…) Este o carte care nu insistă pe negocieri, frontiere, părți, număr de tancuri, de avioane, milioane de victime, deși le prezintă mereu. Este o carte care merge către ceea ce este mai fragil în contextul războiului: Omenescul, omul”.
Termenul “incomod” s-a făcut auzit de mai multe ori pe parcursul dezbaterii, în contextul în care volumul, deși axat pe experiențele oamenilor de zi cu zi și presărat cu momente de empatie și demnitate în fața ororilor războiului, nu face niciun efort de a “spăla” evenimentele descrise sau personajele implicate, de la acțiunile soldaților români pe frontul de Răsărit până la participarea României la Holocaust.
În fapt, o mare parte a dezbaterii a fost dedicată modului în care societatea românească a “eșuat” intenționat în a-și însuși lecțiile învățate în timpul războiului – un proces de distorsionare a memoriei istorice a conflictului început de către regimul comunist, ale cărui efecte persistă în România până la momentul actual, după cum a explicat Șerban Pavelescu:
- “Un motiv pentru care am decis că acest demers este și potrivit și necesar este memoria: memoria deformată, lecțiile învățate și neînvățate ale celui de Al Doilea Război Mondial. Comunizarea pentru România la nivelul anilor 40-50 înseamnă că, practic, lecțiile războiului, așa cum au fost învățate în Germania în timpul denazificării, nu se învață în România. Nu se învață lecțiile războiului românesc, nu se învață lecțiile exceselor românești, se învață lecțiile învățate ale altora. Iar aceste lecții sunt și adaptate, uneori se și negociază”.
Acest proces de distorsionare a creat o memorie paralelă, de nerecunoscut, , a unui război în care “toți erau împotriva războiului Antonescu”, în vreme ce nedreptățile istorice comise de Uniunea Sovietică împotriva României, dar și faptele comise de autoritățile române, sunt practic șterse cu buretele – iar lipsa unei analize critice a acestor fapte în societatea românească își face simțită prezența inclusiv în România postdecembristă, la decenii întregi după înlăturarea regimului comunist.
- “Gândiți-vă că am avut nevoie de o comisie prezidențială pentru investigarea Holocaustului, pentru că nu puteam să trecem peste ideea că suntem nevinovați. Genul ăsta de memorie lipsită de acuratețe, de memorie care omite, care zice „nu este adevărat!”, este rezultatul acestor decenii de transformare deliberată a memoriei războiului – de uitare, în anumite situații (…) Noi ne confruntăm în momentul de față, cu conflictul din Ucraina lângă noi și cu războiul hibrid purtat de către Federația Rusă împotriva noastră (…) suntem confruntați cu acest tip de propagandă care utilizează aceste bombe logice implantate în societatea românească – aceste false memorii”.
Dincolo de importanța prezentării “lecțiilor absolut dureroase” ale războiului, care a fost unul din scopurile principale ale volumului, dezbaterea s-a concentrat și pe modul în care efectele nocive ale manipulării memoriei din ultimele decenii ar trebui abordat, inclusiv în sistemul de educație.
În acest context, la întrebarea jurnalistului ISE despre posibilitatea introducerii unor noi discipline obligatorii pentru a combate efectele acestei manipulări istorice, Alina Pavelescu a ținut să puncteze că, în viziunea sa, soluția nu o reprezintă neapărat introducerea unei noi “bucăți de istorie” în programa de liceu, ci mai degrabă o schimbare de atitudine necesară atât în școli, cât și în restul societății: încurajarea dezbaterii oneste despre moștenirea istorică a României și a oamenilor care au creat-o.
Ea a exemplificat diferențele dintre România și alte țări la acest capitol printr-o comparație între Octavian Goga, poetul antisemit și pro-nazist devenit premier al României în perioada interbelică, pe de o parte, și scriitorul francez Louis-Ferdinand Céline, unul dintre cei mai importanți romancieri ai secolului trecut, dar care este de asemenea infam pentru scrierile sale antisemite și pentru că a susținut Germania Nazistă în timpul războiului, pe de cealaltă parte.
Diferența dintre cei doi, în spusele autoarei, este că societatea franceză a trecut în urmă cu decenii întregi printr-o dezbatere intensă pe tema “Ce ne facem cu Ferdinand Céline – îl mai citim, îl mai edităm pe acest mare clasic al literaturii franceze, sau îl respingem complet pentru că era antisemit?”.
În Franța, decizia a fost de a separa contribuțiile considerabile aduse de Céline literaturii universale, care nu pot fi ignorate, de antisemitismul și acțiunile sale din timpul războiului, care nu pot fi uitate.
În România, are loc acum o dezbatere similară despre moștenirea lui Goga, dar temerea Alinei Pavelescu este că aceasta nu va avea o concluzie clară.
- “Eu, de exemplu, am declarat că sunt de acord să semnez această scrisoare a intelectualilor bucureșteni, care spun că, totuși, Goga nu este un personaj din care să-ți faci chip cioplit, chiar dacă tot ce spun ceilalți este adevărat în egală măsură… Ei bine, eu cred că dezbaterea noastră se va opri aici, pentru că în spațiul public românesc au mai exista astfel de dezbateri și nu s-a ajuns la nicio concluzie. Și eu cred că ceea ce este bine și sănătos pentru societatea românească este să facem ca aceste dezbateri să nu se oprească la simpla citire contradictorii a ideii, ci să ajungă la o discuție. La o negociere, dacă vreți…să ajungem acolo unde au ajuns francezii cu Céline”.
Evenimentul de aproape două ore s-a încheiat cu o sesiune de autografe.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
