“Dacă aveam o fată, vă spuneam precis <<Da, plec înapoi>>, dar având băiat (…) fiecare mamă care a născut un băiat nu l-a născut ca să meargă să moară în urma războiului” – aceasta este dilema cu care se confruntă Georgeta Bielali, o mamă din Odesa care descrie cum, “prinși de război la ora 5:00 dimineața”, ea și familia ei au ales în februarie 2022 să fugă în România – țara în care s-au născut bunicii ei și de care s-a simțit mereu legată prin tradiții, cultură și limba pe care o cunoștea încă înainte de a se refugia la Tulcea.
În ultimii patru ani, Georgeta și-a perfecționat cunoașterea limbii române până la punctul în care, susține ea, unii oameni o cred moldoveancă după accent, a construit o mică afacere cu ajutorul unui grant internațional și continuă să se implice în activități civice dedicate integrării micuței ei comunități în societatea românească.
Este, din multe puncte de vedere, un exemplu de integrare și declară că nu este sigură când sau dacă se va întoarce vreodată în Ucraina, deși în România, țara bunicilor ei, se confruntă încă cu prejudicii și continuă să poarte cu ea o durere “peste care am trecut… dar pe care nu am uitat-o”.
- Vezi și alte cinci povești aici: Patru ani de război în Ucraina. Șase vieți reconstruite în România
“Nu era cutremur”
Întrebată despre prima zi a războiului, Georgeta descrie cum, inițial, ea și membrii familiei credeau că orașul a fost prins într-un cutremur – această idee s-a disipat rapid, povestește femeia, atunci când a aruncat o privire pe cea mai apropiată fereastră și a văzut că “peste tot e numai fum și numai…foc”.
Orașul port Odesa a fost unul dintre primele atacate în prima zi a invaziei sângeroase lansate de Rusia acum patru ani, iar Georgeta a simțit nevoia să reitereze de mai multe ori, în cadrul unui interviu de aproape o oră și jumătate, haosul general al acelei prime zile: panica generală a populației, exploziile și focurile de armă “pe care le auzi doar în filme” și oameni care fug, practic, în toate direcțiile. Pe scurt, în cuvintele Georgetei,“îți pare că asta e, gata e sfârșitul lumii”.
Nu a fost sfârșitul lumii, dar pentru Georgeta și familia ei a fost sfârșitul vieții așa cum o știau. Ea și sora ei, Liliana, și-au luat copiii, pe mama lor și au pornit împreună spre granița cu România. Soțul Georgetei a ales să rămână în țară și, oricum, nu ar fi putut părăsi legal Ucraina după instaurarea legii marțiale. Tatăl celor două femei, în vârstă de 75 de ani, a rămas voluntar în urmă, cu explicația că “aici m-am născut, aici eu mor”.
Abia la șase luni după izbucnirea conflictului, povestește Georgeta, ea și Liliana au primit un apel de la tatăl lor, cu o singură cerere:
- “Fetelor, veniți și mă luați, nu vreau să fiu îngropat în curtea casei mele de oameni străini”.
În ceea ce privește restul familiei, Georgeta și fiul ei Maxim, care avea doar 11 ani, au ajuns, alături de Liliana și copiii ei, la Reni, orașul ucrainean situat la granița cu România, la doar 20 de kilometri de Galați, care era destinația naturală pentru Georgeta.
România, la doar câțiva kilometri și două generații distanță
După cum explică femeia, bunicii ei erau români și s-au născut în Reni, în perioada interbelică, pe vremea când orașul făcea încă parte din România – în fapt, ambele ramuri ale familiei au rădăcini în în Buceag, regiunea sudică a Basarabiei care, în perioada 1918 -1940, era încă parte a României. Teritoriul a fost ocupat în 1940 de forțele sovietice și încorporat în teritoriul URSS ca parte a Republicii Sovietice Socialiste Ucraina, recucerit și reintrodus în România până în 1944, înainte de a fi pierdut definitiv, amintește Encyclopedia Britannica.
Sudul Basarabiei a rămas parte a Ucrainei după război, iar familia Georgetei s-a mutat în Odesa, însă ea și sora ei nu și-au uitat niciodată rădăcinile românești. Acesta este unul dintre motivele principale pentru care au ales să plece în România, un loc în care deja aveau prieteni și unde știau că va fi nevoie de traducători pentru numărul imens de persoane care au ajuns la granița României în primele zile ale războiului și dintre puțini vorbeau româna sau chiar engleza.
Astfel, cele două familii au ajuns în țara noastră prin Isaccea, unde au petrecut apoi mai multe zile și au ajutat cu tot ce au putut, de la traduceri până la organizarea refugiaților pentru a fi transportați spre zone sigure.
Acesta este contextul în care Georgeta descrie una din primele mari provocări ale refugiului în România. După ce a ajuns la Tulcea, zilele s-au transformat în ani, iar ea și-a dedicat o parte semnificativă din timp activității de voluntariat și ajutării celorlalți ucraineni refugiați.
Până în prezent, de altfel, Georgeta colaborează cu Crucea Roșie pentru proiecte de ajutorare a persoanelor vulnerabile, iar împreună cu Liliana a fondat Asociația Solidaritatea ROUA, un ONG care organizează încă activități și evenimente pentru integrarea facilă a ucrainenilor rămași în Tulcea, mult mai puțini la număr decât la Constanța. Este o comunitate mică, dar unită, după spusele femeii.
- Suntem ca o familie, ca o familie mare (…) Unii au venit cu copii mici, care deja s-au făcut mari. Alții au născut. Viața continuă și are prioritate. Și ne ținem unul lângă altul”
În acest context, însă, Georgeta povestește că, în timp ce ajuta alți membri ai comunității să gestioneze stresul imens cauzat de război și nevoia de a se refugia într-o stare străină, nu a sesizat, inițial, că unul dintre cei care aveau nevoie de cea mai multă susținere este chiar Maxim, fiul ei de 11 ani, un “copil bun pentru orice mamă”, dar a cărui sănătatea mintală a fost profund afectată de evenimentele la care a fost martor.
Inițial, își amintește Georgeta, a crezut că băiatul trece prin problemele specifice unei vârste “complicate” și că este vorba doar de un proces de maturizare în circumstanțe dificile.
- “Noi niciodată n-am pățit, n-am văzut așa cazuri (…) Eu, acea femeie care ajuta alte persoane, vedeam cazuri și cazuri… nici n-am văzut că problema aceea gravă cu care eu ajutam alți oameni a apărut la mine în casă”.
Fără a oferi foarte multe detalii, Georgeta a explicat că Maxim este, în prezent, într-o situație mult mai bună din acest punct de vedere, după doi ani de consiliere psihiatrică la București, însă viața în România a adus multe alte provocări.
Pentru Georgeta, tranziția la viața în România a venit cu pierderi materiale, dar și personale. Ea deține o companie care se ocupă cu design-ul și vânzarea de mobilier, pe care încă o conduce de la distanță, dar care a rămas o umbră a ceea ce era. Femeia povestește că încă se îngrijorează în fiecare zi pentru oamenii din echipa cu care a lucrat vreme de aproape 15 ani și dintre care au mai rămas “unul sau doi”. Mulți au rămas în Ucraina, unii și-au pierdut chiar copiii în război și înfruntă încă toate neajunsurile materiale cauzate de război.
Georgeta însăși resimte încă efectele războiului, deși este la sute de kilometri de orașul natal. Ea își amintește cum, la câteva luni după începerea războiului, o sală de expoziție din Odesa, unde erau expuse produsele firmei sale, a fost avariată în timpul unui bombardament, iar peste 40% din marfă a fost distrusă.
- “Dar bine că au dat noaptea, nu erau oameni, nu au fost victime … Viața are prioritate”, încheie Georgeta.
“Noi chiar muncim”
Deoarece au lăsat aproape tot ce aveau în Ucraina, Georgeta și Liliana au hotărât să profite de oportunitățile oferite de țara lor gazdă, în schimb. Au deschis împreună un SRL și, povestește Georgeta “am scris vreo 15 aplicații” pentru granturi internaționale pănă au câștigat, în final, un grant ce aproximativ 10,000 de euro oferit de Organizația Internațională pentru Migrație din cadrul ONU.
Cu acești bani, au deschis împreună o mică tipografie în Tulcea, care le ocupă mult din timpul pe care nu îl dedică voluntariatului.
- “Bine, sunt și niște investiții proprii, dar ne-am gândit <<ce n-am putea noi să procurăm din banii noștri?>>. Și suntem foarte bucuroase, chiar foarte bucuroase….să avem și job-ul nostru, care nu ne încurcă să facem activități sociale. Noi continuăm cu asta (…) Am creat cu sora mea această organizație non-guvernamentală, de voluntariat, (Solidaritatea ROUA, n. red.) și avem două proiecte realizate deja. Toate proiectele sunt legate de integrarea ucrainenilor în județul Tulcea”.
După anii de efort depus împreună cu sora ei și după ce a văzut eforturile depuse și de alți membri ai comunității, Georgeta mărturisește că probabil cea mai mare provocare pentru ea, după patru ani de refugiu, rămâne atitudinea negativă cu care încă se confruntă, uneori, atunci când oamenii află că este din Ucraina.
Pentru ea, astfel de momente sunt mai rare decât pentru majoritatea refugiaților, deoarece, din cauza accentului, uneori este confundată cu o basarabeancă get-beget, însă majoritatea membrilor comunității nu au acest “lux”.
- “Noi înțelegem că suntem foarte mulți, și că suntem migranți. Dar vreau ca societatea să înțeleagă că toți ucrainenii nu sunt cerșetori, noi singuri ne rezolvăm problemele, da…Aș dori foarte mult ca societatea să facă efort, să ne vadă, puțin, cu alți ochi și altă privire, mă înțelegeți? Adică noi nu suntem răi. Adică noi nu facem prostii, nu facem rău, noi aici muncim, chiar muncim (…) Foarte multă lume ne susține, dar sunt și diferiți oameni care, te gândești…dacă vedeau sufletul nostru, putea să fie altfel”.
În final, totuși, Olga admite că, după tot ce a construit în România, nu știe sigur dacă va putea reveni în Ucraina, chiar și după încheierea războiului. Precum este cazul altor refugiați cu care am vorbit, ultimii ani de conflict i-au zdruncinat încrederea că există un viitor pașnic și prosper pentru Ucraina, iar Maxim are deja 15 ani…și-a petrecut ultimii patru ani în România și mai are doar trei până să devină eligibil pentru serviciul militar.
Editare: Andreea Pavel
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
