Amos Oz a plecat ieri, 28 decembrie 2018.
Deşertul cu ciulini şi şacali, străzile drepte şi anoste din oraşele de provincie ale Israelului, Ierusalimul ultimelor zile de mandat britanic din 1947-1948, împărţirea Palestinei la ONU, în noiembrie 1947, ascultată la un radio de vecini evrei şi arabi, microbii bunicii Shlomit, brânza arăbească şi tradiţiile kusher, dragostea faţă de Europa, continentul care a ucis în Holocaust şase milioane de evrei, toate acestea dar infinit de multe altele Amos Oz le-a aşezat cu gingăşie şi atenţie pe pagină.
Amos Oz nu a scris literatură. Amos Oz a construit conştiinţe pretutindeni în lume unde i-au fost traduse lucrările.
În jurul casei lui Amos Oz, de când a văzut lumina zilei, în 1939, şi până astăzi, în 2018, pământul te învaţă cât de uşor este să ucizi şi cât de facil se pot distruge cărţile. În această lume alienată au văzut lumina tiparului zeci de romane, nuvele, povestiri, articole, toate tipărite în aproape 50 de limbi.
Şi în toate aceste limbi Amos Oz spune ceva extraordinar: aţi observat vreodată că fanaticii nu au simţul umorului?
Poveste despre dragoste şi întuneric este cea mai frumoasă istorie scrisă vreodată.
Acolo veţi citi despre moarte şi viaţă, despre iubire şi trădare, despre evrei şi arabi, despre promisiuni şi înşelătorii, acolo veţi vedea vechi fotografii de familii evreieşti, fugite din Europa, veţi gusta aproape tot ce este mai bun în bucătăria iudaică, veţi locui în zonele cele mai interesante ale Ierusalimului. Niciodată o poveste despre Israel, despre Orientul Mijlociu, despre viaţă, moarte, pace şi război nu va egala romanul autobiografic al lui Amos Oz. Curiozitatea, compasiunea şi iertarea sunt cele trei forţe care l-au motivat pe Oz să scrie Povestea. Poate cea mai frumoasă din ultimul secol al acestui pământ.
Un eseu publicat în ebraică, Shalom Lekanaim (Salut, fanatici) l-a transformat pe Amos Oz într-un medic de conştiinţe: fanatismul este peste tot, nu aparţine doar musulmanilor, el caracterizează secolul al XX-lea şi este opera unor europeni precum Stalin şi Hitler. Dreapta fundamentalistă americană, mişcările naţionaliste religioase din Europa, stânga radicală, toate distrug viitorul şi anihilează normalitatea şi pacea.
Atenţie, ne-a spus Amos Oz: nicio situaţie nu este ireversibilă. Oricât ne place şi convine să credem acest lucru.
Iubind Europa, care i-a trădat dragostea părinţilor lui, plecaţi de pe continent după ce regimuri descreierate s-au instalat în Germania şi Rusia, Amos Oz a cunoscut bine şi România. Pe evreii români i-a găsit peste tot, în suburbiile Ierusalimului. Pe români i-a iubit. „Există gene evreieşti în cultura română, aşa după cum sunt gene româneşti în cultura evreiască” spunea Amos Oz pe scena Ateneului Român din Bucureşti. „Relaţia dintre evrei şi România nu a fost întotdeauna o lună de miere. Au fost şi timpuri grele, şi timpuri urâte. Poate că legătura dintre evrei şi România, dintre Israel şi România, este motivul pentru care romanele mele, care se bucură de excelente traduceri în limba română, sunt atât de bine primite aici”.
În România, singurul loc unde Amos Oz a fost răsplătit pentru meritul său de a fi unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii a fost la Constanţa. În 2004, la malul Mării Negre a primit Marele Premiu „Ovidius” al Festivalului Internaţional „Zile şi nopţi de literatură”, organizat sub egida Uniunii Scriitorilor din România.
Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost refuzat constant lui Amos Oz tocmai din motive legate de fanatism. Juriul şi centrele de lobby nu au crezut că ar fi corect politic ca o conştiinţă mondială care vindecă lumea de fanatism, dar care îşi trăieşte evreitatea, să primească această recunoaştere.
Nu e nimic, Amos Oz este demult, deja, un Om al Istoriei.
Lumea de mâine, cea care ne-a rămas fără Amos Oz, va fi mai întunecoasă, mai abrutizată şi mai fanatică.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
