4 minute şi 49 de secunde. Victoria lui Donald Trump asupra conductei energetice dintre Angela Merkel şi Rusia

De la stânga la dreapta: Angela Merkel, cancelarul Germaniei, Donald Trump, președintele SUA și Theresa May, premierul Marii Britanii (foto: Time)

4 minute şi 49 de secunde.

Atât a durat micul dejun cu ziarişti, luat în dimineaţa de 12 iulie de preşedintele Donald Trump cu secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg. Monologul locatarului de la Casa Albă a fost de o violenţă fără precedent şi a vizat-o direct pe Angela Merkel, cancelarul federal al Germaniei.

„Germania este în totalitate controlată de Rusia pentru că 60 sau 70% din energia sa provine din Rusia. Germania îmbogăţeşte Rusia. Ea plăteşte miliarde şi miliarde de dolari Rusiei pentru aprovizionarea cu energie iar noi, la rândul nostru, plătim pentru a o apăra de Rusia. Cum vine asta???”. Fragilitatea replicii lui Jens Stoltenberg, care nu a înghiţit nimic din cele aşezate pe farfuriile albe, a condus imediat la o criză majoră în formatul întîlnirii la nivel înalt a NATO de la Bruxelles: toate întâlnirile bilaterale ale preşedintelui Donald Trump au fost anulate (inclusiv aceea cu preşedintele Klaus Iohannis) iar cei care au încercat să intervină în sprijinul Germaniei, cum ar fi prim-ministrul Canadei, Justin Trudeau, au fost imediat taxaţi de impetuosul locatar al Casei Albe. Asta, pentru a completa ceea ce cotidianul francofon din Montreal, „La Presse”, desemna drept „adâncirea prăpastiei dintre Trudeau şi Trump”.

„Is it fair?” a întrebat arţăgos Donald Trump pe o Angela Merkel impasibilă, îmbrăcată în aceeaşi bluză albastră şi cu acei pantaloni gri cu care a mai fost văzută în timpul unui dialog cu public.

Obiectul scandalului: proiectul Nord Stream 2, de transport a 55 miliarde metri cub de gaz natural anual dinspre Rusia spre Germania, prin 1.300 de kilometri de conducte care traversează Finlanda şi Suedia. Costurile: 10 miliarde euro. Ucraina, Polonia, Estonia, Letonia şi Lituania au deplâns investiţia ca fiind „politică” şi au cerut Europei şi Americii să o oprească imediat. Secretarul de stat al SUA, Mike Pompeo, a declarat încă din 23 mai 2018 că Washingtonul va depune toate eforturile pentru ca proiectul Nord Strem 2 „să nu vadă lumina zilei”. Acestea în condiţiile în care 50% din gazul consumat de Germania provine din Rusia, spre deosebire de media europeană care indică un procentaj de 35%.

Furtuna s-a potolit seara, la dineul oficial unde protagonist a fost preşedintele Comisiei Europene, luxemburghezul Jean-Claude Juncker, susţinut la ieşirea din sală de şefii guvernelor din Olanda, Mark Rutte, şi Portugalia, Antonio Costa. Şeful Europei a invocat o criză de sciatică, mai veche. Ziariştii de la cotidianul belgian de seară „Le Soir”, care au obţinut fotografiile, susţin că Juncker era beat criţă. Înăuntru, rămas cu câţiva dintre prietenii săi, între care preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, şi prim-ministrul Marii Britanii, Theresa May, preşedintele SUA invoca cea mai mare victorie asupra viitorului NATO şi, desigur, relaţia excelentă dintre Washington şi Berlin.

„Da, da, Angela Merkel este un lider senzaţional. Eu respect Germania. Nu uitaţi, tatăl meu a venit din Germania iar eu o respect nespus pe Angela Merkel” completa Donald Trump finalul celei mai excentrice reuniuni a NATO din ultimele şapte decenii. Acolo unde doar costumaţia Primei Doamne, Melania Trump, a atins 10.000 de euro la recepţia de seară.

Piesă de teatru sau manual de realism politic?

Şi una, şi cealaltă.

Donald Trump s-a dovedit un negociator fără cusur. Administraţia de la Washington nu a propus slăbirea sau dizolvarea NATO ci, dimpotrivă, întărirea alianţei şi o construcţie mai temeinică, menită să îi asigure supremaţia în Europa, în faţa Rusiei, mai ales. La fel cum, în ciuda criticilor, Donald Trump nu a făcut paşi înapoi în faţa Federaţiei Ruse în dosarele internaţionale cele mai complicate, în primul rând cele legate de apărarea statelor răsăritene ale NATO, în problema integrităţii Ucrainei sau a istoricelor diferende din Orientul Mijlociu. Aceasta deşi au existat destule rumori privind o complicitate cu Kremlinul, mai ales în timpul campaniei electorale din 2016.

Obişnuit cu câştiguri imense în negocierile cu partenerii de afaceri dar şi cu presiunea opiniei publice, după decenii de consolidare a unei averi fabuloase şi de moderator de emisiuni televizate, Donald Trump are o abordare sistematic în forţă în dialogul cu aliaţii sau inamicii. Atitudinea ofensivă, brutală, arţăgoasă, este menită să aducă un câştig cât mai mare într-un timp cât mai scurt şi, mai ales, să scoată la lumină soluţii în dosare îngheţate de decenii.

Fondul problemei nu este deconstrucţia (a NATO, a Uniunii Europene, a relaţiilor de parteneriat strategic) ci, dimpotrivă, o consolidare printr-o influenţă mai mare a SUA şi printr-o întărire globală a alianţei. Nu NATO este problema Americii ci Federaţia Rusă: este nevoie de o Europă mult mai puternică şi mai motivată pentru a face faţă provocărilor venite dinspre Kremlin. Războaiele comerciale nu sunt îndreptate împotriva Uniunii Europene ci sunt răspunsuri la adresa R.P. Chineze dar Europa, aliată comercial cu Beijingul, a devenit victima colaterală şi inocentă a confruntării între doi coloşi.

La Bruxelles, Donald Trump a venit la război cu trei atacuri concertate, care au dinamitat imediat fragila apărare europeană: o critică violentă la adresa statelor din NATO care nu sunt decise să urce la 2% din Produsul Intern Brut cheltuielile naţionale pentru apărare (în 2018, doar opt din cele 29 de state membre sunt conforme cu acest principiu), un demers frontal împotriva duetului european Franţa-Germania în legătură cu refuzul de a se implica strategic şi militar pentru apărarea continentului şi o ofensivă de o violenţă fără precedent la adresa Germaniei, factorul decizional decisiv al Uniunii Europene, extrem de reticentă la ideea majorării cheltuielilor militare. Cele trei atacuri, concomitente, au dat roade pentru Casa Albă. După două zile de dialog şi scandal, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, anunţa că aproape 41 miliarde de dolari vor fi suplimentaţi de statele europene pentru apărare.

„Sunt un geniu”, le spunea Donald Trump ziariştilor după întâlnirea de la Bruxelles în care anunţa că toţi aliaţii din NATO vor aloca 2% din PIB pentru apărare până în 2023. Iar britanicii de la popularul cotidian „Daily Express” reţineau că „Trump a distrus conducta energetică dintre Angela Merkel şi Rusia”. Se putea mai mult decât atât?

72% din bugetul NATO este asigurat de SUA şi de aici pleacă supărarea publică a lui Donald Trump. În 2017, doar trei state din cele 29 depăşeau 2% din PIB cu cheltuielile pentru apărare: SUA (3,57%), Grecia şi Marea Britanie (cu câte 2,42%). Polonia (1,99%), România (1,80%) şi Franţa (1,79%) au intrat în acest club începând cu 2018. Alte state au rămas la coada clasamentului deşi, fără îndoială, ele însumează o bună parte din bogăţia continentală: Germania (1,24% din PIB), Italia (1,12%), Ungaria (1,06%), Cehia (1,05%), Spania (0,92%), Belgia (0,90%). Prim-ministrul canadian, Justin Trudeau, înainte de a sosi la Bruxelles, îi amintea lui Donald Trump că armata canadiană, fondatoare a NATO, a participat la toate misiunile alianţei începând cu 1949 şi că acei 1,4% alocaţi de guvernul de la Ottawa pentru apărare ar putea fi sporiţi doar în funcţie de „angajamente şi capacităţi”. La finalul reuniunii, acelaşi Trudeau admitea că nici Canada nu este sigură pentru securitatea sa fără a aloca minim 2% din PIB pentru apărare.

Victoria lui Donald Trump este cu atât mai elocventă cu cât, de şapte decenii, bugetele pentru apărare ale statelor europene, cu unele excepţii, au rămas modeste şi nu au reprezentat niciodată priorităţi pentru strategiile guvernamentale ale continentului. Ameninţarea strategică a Americii cum că NATO ar putea fi dizolvat prin chiar ieşirea SUA din alianţă dacă Europa nu va aloca chiar 4% din PIB pentru apărare a avut efect: Donald Trump a obţinut unanimitate pentru 2%. Demnitarii occidentali suspectează chiar că partener în acest joc a fost şi un lider al unei republici baltice, care a acceptat imediat ridicarea plafonului.

„NATO este acum mai bine decât în urmă cu două zile” le spunea fericit Donald Trump ziariştilor în momentul în care părăsea Bruxelles-ul pentru a o vizita pe Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Acest lucru s-a obţinut cu scandal şi cu atacuri violente: preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, replica înainte de întâlnire că s-a „săturat” de criticile „aproape zilnice” şi „deplasate” la adresa aliaţilor europeni venite dinspre Washington.

Cu acest succes fără precedent asupra apărării Europei, preşedintele Donald Trump se întâlneşte la Helsinki cu preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin. Ca să se înţeleagă şi mai bine scorul disputei de la Bruxelles, prim ministrul britanic Theresa May declara public, la Londra, că „nu există o alianţă mai puternică decât relaţia noastră specială cu SUA şi nici nu va exista alta în anii care vor veni”. Iar Kremlinului personal, Donald Trump îi transmitea, îmbrăţişând-o pe şefa guvernului britanic, că „Vladimir Putin este un concurent, nu un inamic”.

În tot zgomotul asurzitor al scandalului provocat de America pentru a obţine un viitor mai sănătos pentru NATO mai poate fi consemnat un succes major obţinut în cele două zile de la Bruxelles. Singurul în afara celor însuşite de Donald Trump, ceea ce îi sporeşte valoarea. Preşedintele României, Klaus Iohannis, a reuşit o victorie tăcută, dar extrem de preţioasă, pentru ţara sa şi pentru întregul flanc răsăritean al alianţei. În România va funcţiona un centru de comandă NATO, cu peste 400 de ofiţeri de stat-major din armatele terestre, în urma solicitărilor repetate ale Bucureştilor pe această temă. Nu atât faptul că statele alianţei au fost de acord cu propunerea lui Klaus Iohannis este de arătat ci, mai ales, uşurinţa cu care toţi ceilalţi 28 de membri au căzut de acord, într-un context care nu previziona deloc vreo decizie.

Desigur, politica de la Bucureşti, preocupată de meciul dintre Liviu Dragnea şi România, nu a mai reuşit să consemneze şi celălalt pas major făcut de acelaşi preşedinte Klaus Iohannis în interiorul alianţei. Mai precis, poziţionarea necondiţionată a României alături de SUA în disputa cu Germania: „nu putem să acceptăm ideea că unii contribuie şi alţii beneficiază”.

Scurt şi devastator pentru cancelarul Angela Merkel.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.