18 mai: Surghiunul tătarilor crimeeni. Crimeea, de la tărâm al deportării la anexare

În istoria tuturor popoarelor există momente de sărbătoare şi momente de tristeţe. Din păcate, pentru poporul tătar, momentele de tristeţe sunt cele mai numeroase. Cu toții purtăm în mentalul nostru paginile negre ale istoriei neamului nostru și avem datoria să le transmitem generațiilor următoare.

Pe 18 mai este comemorată cea mai neagră zi din istoria tătarilor. La data de 18 mai 1944, din ordinul direct al lui Stalin, întreaga populaţie tătară a Crimeei, tineri, bătrâni, femei, copii, a fost acuzată de trădare şi a fost deportată în Asia Centrală, Urali şi Siberia de către autoritățile sovietice. Condiţiile au fost extrem de grele. Într-o singură noapte a fost adunată aproape întreaga populaţie tătară din peninsulă şi urcată în în vagoane pentru transportul animalelor. Operațiunea a început în jurul orei 03:00 dimineața. Având în vedere că bărbații în putere erau pe front, cei vizați au fost în special femeile, copiii și bătrânii. Pe drum, cei mai mulți dintre deportați au murit din cauza condiţiilor grele şi a bolilor. Operaţiunea s-a încheiat rapid, la data de 20 mai, ora 16:00. O comunitate de pescari, din zona Arabat, a fost omisă în primele ore ale aplicării ordinului. După ce au realizat că aceștia au scăpat, cei responsabili cu operaţiunea s-au întors şi i-au îmbarcat și pe locuitorii acestei zone în barje care, odată ajunse în larg, au fost scufundate. Toate bunurile pe care tătarii le-au lăsat în urmă au intrat în posesia sovieticilor.
Iată cum povestește acele clipe una dintre supraviețuitoare:

„În noaptea de 18 mai, responsabilii NKVD ne-au trezit pe mine și pe cei trei copii pe la orele trei. Ne-au dat cinci minute pentru a elibera casa. Se comportau foarte urât. Nu ne-au lăsat să luăm cu noi nimic de mâncare. Au golit tot satul. Eu și copiii mei eram singuri acasă deoarece soțul meu murise pe front în luptele contra naziștilor”.

Drumul până la destinație nu va putea fi uitat de niciunul dintre cei care au supraviețuit calvarului sutelor de kilometri:

„Vagoanele erau pline până la refuz. Din cauza foametei și a lipsei aerului oamenii mureau precum țânțarii. Nu am avut posibilitatea să ne îngropăm morții conform credinței religioase. Ne-au dat voie doar să deschidem ușile vagoanelor pentru a arunca morții lângă calea ferată. Ușile vagoanelor se deschideau doar pentru a azvârli cadavrele. Pentru cei vii, ușile s-au deschis doar când am ajuns în stepele din Kazahstan”, povestește o altă supraviețuitoare.

Estimările în privința numărului celor deportați variază între 187.859 (surse din NKVD) și 238.500 (surse tătare crimeene). În timpul operațiunii și în primii ani din exil a pierit 46% din populația tătară crimeeană.

Autoritățile sovietice nu s-au mulțumit însă doar cu exterminarea fizică a tătarilor crimeeni. Ele au lansat și un proces de ștergere a identității tătare crimeene. Au fost distruse geamiile, redenumite localitățile, rescrisă istoria, astfel încât tătarii crimeeni erau prezentați ca un popor pierdut în istorie, fără urmași. Nicăieri în documentele oficiale, în enciclopedii și manuale nu s-a mai vorbit despre această populaţie.

În fața tragediei, tătarii crimeeni au ales să își recapete drepturile prin metode pașnice. De altfel, aceasta a fost o caracteristică a demersurilor tătarilor crimeeni. Au reușit să obțină permisiunea de a se întoarce în patria lor mamă, Crimeea, abia în 1989, în timpul reformelor proclamate de Mihail Gorbaciov. De atunci, în ciuda dificultăților pe care le-au întâmpinat scopul acestora a fost să trăiască pașnic, în armonie cu celelalte grupuri etnice din peninsulă. De aceea, spre exemplu, nu și-au revendicat casele, care erau locuite de coloniști ruși, ci au ales să își construiască altele noi.

La 18 mai 1944 tătarii din Dobrogea nu au fost deportați. Dar asta nu înseamnă că nu au existat repercusiuni și asupra lor. Când frații lor din Crimeea erau urcați în vagoane și porneau într-o călătorie a cărei destinație pentru cei mai mulți a însemnat moartea, cei din România nu aveau nici cea mai vagă idee despre ce se întâmpla în peninsulă. De altfel, nicăieri în lume nu se cunoștea acest lucru, știrile despre deportare apărând mai târziu. Totuși, tătarii din România au reuşit să afle despre genocidul fraţilor lor din U.R.S.S. şi s-au implicat activ în ajutorarea celor care reușiseră să fugă din fața represiunii staliniste. Au fost organizate comitete de ajutorare, unii tătari crimeeni au fost ascunși în casele tătarilor din Dobrogea, alții au plecat mai departe spre Turcia sau spre Vest. Din cauza conjuncturii geopolitice, aceste acțiuni nu au fost de durată. După instaurarea regimului comunist în România, ca urmare a influenței Moscovei, cei implicați în ajutorarea tătarilor din Crimeea au fost arestați, iar alții, precum Negip Hagi Fazâl, chiar omorâți. Poeții tătari nu au mai putut scrie despre Crimeea – „Yeșil Ada” (Insula Verde)- și în provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a fost impusă limba tătară de Kazan, diferită de cea vorbită în Dobrogea de câteva veacuri. Cu alte cuvinte, tătarilor din Dobrogea li s-au interzis legăturile cu frații din Crimeea. Situația aceasta a continuat până în 1989, când după prăbușirea regimului comunist a fost posibilă restabilirea contactelor.

La 18 mai 2017 tătarii crimeeni comemorează 73 de ani de la cel mai tragic moment din istoria lor. Când efectele acestuia încă nu dispăruseră, au fost puși din nou în situația de a-și vedea în pericol existența identitară. La 27 februarie 2014, peninsula Crimeea a fost anexată de Federația Rusă. În ciuda promisiunilor autorităților de la Moscova, liderii tătarilor crimeeni se află astăzi în pușcării sau nu au voie să intre în peninsulă, organizația reprezentativă a tătarilor crimeeni, Medjlisul Național al Tătarilor Crimeeni, nu are voie să își mai desfășoare activitatea, iar din cauza politicilor promovate, peste 20.000 de tătari crimeeni au fost nevoiți din nou să își părăsească locurile natale. Mai mult, Ervin Ibragimov, un tânăr activist tătar crimeean, a dispărut fără urmă de aproape un an de zile, iar media tătară independentă nu își mai poate desfășura activitatea în peninsulă.
Rada de la Kiev (Parlamentul Ucrainei) a recunoscut, de curând, că deportarea tătarilor crimeeni de la 18 mai 1944 este genocid. Congresul Mondial al Tătarilor Crimeeni, for internaţional cuprinzând reprezentanţi ai comunităţilor de tătari din state europene, din S.U.A. și Canada, a inițiat demersuri similare pe lângă toate forurile legislative din lume. Anexarea Crimeei de către Federația Rusă nu este recunoscută de nici o țară în care este promovată democrația și sunt respectate drepturile omului.

Astăzi, spre deosebire de perioada comunistă, când logica sistemului autoritar represiv nu a permis tătarilor din România să se implice în ajutorarea fraților din Crimeea, situația este cu totul alta. Tătarii din Dobrogea sunt cetățeni ai unei țări în care sunt respectate drepturile omului și minorităților, având astfel toate premisele pentru a fi un sprijin pentru tătarii din Crimeea. Până de curând, tătarii au avut reprezentare în Parlamentul de la Bucureşti şi au deţinut funcţii importante în administraţia locală şi centrală. În plus, România este membră U.E. și NATO, organisme internaționale care au adoptat o atitudine clară împotriva anexării Crimeei.

Este de datoria noastră să păstrăm vie amintirea acestui tragic eveniment, să ne comemorăm înaintașii, să transmitem generațiilor următoare semnificațiile momentului 18 mai 1944 și să învățăm din greșelile trecutului pentru a nu le repeta în viitor.