136 de minute cu Donald Trump și Vladimir Putin la Hamburg. Ce fel de lume au croit?

Cu multă îngrijorare, cei mai înalţi responsabili ai Casei Albe au decis să o trimită pe Melania Trump în salonul în care preşedinţii S.U.A. şi Rusiei discutau de zor pentru că trecuseră de mult cele 30 de minute alocate întrevederii iar uşile nu se mai deschideau. Prima Doamnă a Americii a intrat pentru o secundă exact când se aranja pacea în Siria, s-a convins că nu se întâmplase nimic deosebit, a privit gestul ferm al soţului său de a fi lăsat în pace şi a ieşit, un pic stânjenită.

După 136 de minute, salonul din Hamburg pus la dispoziţie de Angela Merkel a devenit obiectiv major pentru presă şi pentru ceilalţi lideri de stat şi de guvern din cadrul întâlnirii G20.

„Întâlnirea a fost formidabilă”, s-a confesat Donald Trump către prim ministrul britanic Theresa May. Iar preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a ţinut să remarce, tot către britanici, la BBC, că omologul său american este „diferit” în realitate faţă de ceea ce lumea vede şi citeşte în mass media. Cele 136 de minute între patru ochi nu au fost chiar la nivelul vechilor întâlniri dintre Richard Nixon şi Leonid Brejnev sau dintre Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov, scrie Andrei Kolesnikov în Forbes Rusia, dar „Trump rămâne speranţa Kremlinului” iar pentru acest lucru Putin a făcut toate eforturile la Hamburg.

Discuţia dintre Donald Trump şi Vladimir Putin a fost prima de până acum iar contextul în care s-a desfăşurat nu este unul neapărat favorabil unei destinderi a relaţiilor bilaterale. Preşedintele S.U.A. ţinuse cu doar o zi înainte, la 6 iulie, un discurs la Varşovia în care a atacat fără menajamente politica Rusiei în Europa Centrală şi de Sud Est. „O Polonie puternică este o binecuvântare pentru Europa”, a menţionat Trump, cel mai probabil spre iritarea Bruxelles-ului şi Moscovei deopotrivă, şi „împreună vom lupta pentru familie, pentru libertate, pentru ţară şi pentru Dumnezeu”. După ce la Casa Albă, în decursul a două săptămâni, a fost vizitat de doi şefi de stat cu o bună reputaţie de rusofobie, Klaus Iohannis din România şi Petro Poroşenko din Ucraina, Donald Trump a ţinut să se asigure că toată lumea înţelege bine semnificaţia primei sale vizite oficiale bilaterale într-o ţară europeană: exact în Polonia care, mai mult decât administraţiile de la Bucureşti şi Kiev, se află în vârful criticilor la adresa Kremlinului. Nu mai departe decât în primăvară, de pildă, preşedintele partidului de guvernământ, Jarośław Kaczyński, solicita Uniunii Europene să se intereseze dacă nu ar fi mai bine ca ţara sa să fie înarmată cu armament nuclear, pentru ca Varşovia să se simtă mai în siguranţă la frontierele răsăritene.

„Rusia trebuie să înceteze activităţile destabilizatoare din Ucraina şi din alte zone şi sprijinul faţă de regimuri ostile, inclusiv cele din Siria şi Iran, şi să se alăture comunităţii ţărilor responsabile în lupta împotriva duşmanilor noştri comuni şi în apărarea civilizaţiei înseşi”, a declarat Trump în piaţa Kraśinski din Varşovia, spre deliciul urechilor a peste 20.000 de polonezi. O atitudine lipsită de echivoc cu doar mai puţin de o zi înainte de a se întâlni cu Vladimir Putin, adoptată pe soclul unui imens monument care invocă memoria martirilor Varşoviei în faţa ororilor comise de germani în timpul insurecţiei naţionale din 1944. Adică, în momentul în care Armata Roşie a lui Stalin s-a oprit pe malurile Vistulei şi a aşteptat, tihnită, masacrarea tuturor locuitorilor Varşoviei şi distrugerea integrală a oraşului de către trupele naziste: doar cartierele suburbane ocupate de sovietici au rămas, atunci, în picioare.

Donald Trump s-a asigurat că Vladimir Putin ascultă şi o altă iniţiativă a Casei Albe: S.U.A. s-au angajat să asigure surse alternative de energie pentru Europa de Est , pentru ca statele din Intermarium (cuprinse între Marea Neagră, Marea Baltică şi Marea Adriatică) să nu mai fie prizonierele unicului furnizor energetic. Totul în contextul în care Senatul S.U.A. a votat recent ca toate companiile şi autorităţile care vor susţine sau finanţa proiectul North Stream 2, acela care ar urma să transporte gaz din Rusia în Germania prin Marea Baltică, să fie supuse sancţiunilor economice, financiare şi politice din partea Casei Albe.

Transporturile de gaz lichefiat american, ajunse în terminalul polonez de la Świnoujście, urmează a fi distribuite, apoi, în toate statele regiunii (mai puţin România, care este independentă energetic), pentru a fi oprite sau diminuate importurile ruseşti.

Suspiciunile privind implicarea Rusiei în alegerile prezidenţiale din S.U.A., din toamna anului 2016, par a fi fost un element central al discuţiei de la Hamburg. Dacă preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, l-a acuzat direct, la o conferinţă de presă, pe Vladimir Putin că a investit propagandă şi nu ştiri în canalele Sputnik şi Russia Today, Donald Trump a vrut să audă motivele pentru care Kremlinul ar fi intrat în disputa electorală americană. Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, a spus că locatarul de la Casa Albă nu a aflat nimic nou de la preşedintele Putin pentru că, în mod oficial, Rusia neagă această implicare.

Ascultând această remarcă, cancelarul federal Angela Merkel, care se uita fix la Vladimir Putin, şi-a dat pur şi simplu ochii peste cap, imagine care a făcut repede înconjurul lumii. Abilul om de afaceri care conduce America a lăsat-o pe Nikki Haley, ambasadorul S.U.A. la O.N.U., să transmită liderului de la Moscova ceea ce trebuia spus oricum, ca o concluzie a întâlnirii. Iar Nikki Haley nu a pierdut prilejul de a îi reproşa public lui Vladimir Putin, în faţa presei, aşa cum o făcuse şi Emmanuel Macron la Versailles: „Ştim că v-aţi amestecat în alegerile noastre, da, ştim că aţi făcut-o, dar trebuie să vă opriţi!”. Energicul ambasador este la a doua ieşire de acest gen, după vizita istorică în Israel, unde a anunţat că sprijină eforturile premierului Benjamin Netanyahu de a reglementa conflictul cu palestinienii, precum şi mutarea ambasadei S.U.A. la Ierusalim.
S.U.A. şi Rusia au decis, în cele două ore ale întrevederii de la Hamburg, să încheie şi să sprijine un acord de încetare a focului în Siria. Pe teren, această situaţie va fi şi sub gestionarea Israelului şi Regatului Haşemit al Iordaniei, doi dintre cei mai fideli aliaţi ai Casei Albe în Orientul Mijlociu. Cât va dura această încetare a focului, nimeni nu ştie; ceea ce ştim, însă, este revenirea în forţă a Israelului în politicile regionale şi susţinerea aproape necondiţionată a Washingtonului în faţa rivalităţilor cu vecinii.

Desigur, intrarea în premieră a Iordaniei în divizia selectă a decidenţilor regionali relevă nu doar calitatea relaţiei de alianţă cu S.U.A. dar şi robusteţea instituţiilor decidente de la Amman, capabile acum să furnizeze soluţii într-unul dintre cele mai sângeroase conflicte ale Orientului Mijlociu din ultimele şapte decenii. Legitimarea Israelului la Hamburg, în faţa Rusiei şi a statelor europene prezente la G20, ca factor de reglementare a războiului civil sirian, a venit imediat după ce UNESCO, organismul ONU pentru cultură, educaţie şi patrimoniu, a adoptat o altă decizie controversată. Mormântul Patriarhilor din Hebron, locul unde se află cei patru Părinţi biblici ai poporului evreu, a fost trecut pe lista monumentelor protejate de organismul internaţional, însă sub administrarea Autorităţii Palestiniene, motiv pentru care guvernul lui Benjamin Netanyahu a anunţat suspendarea contribuţiilor financiare israeliene către ONU.

Nici despre conţinutul discuţiilor referitoare la Ucraina cei doi preşedinţi nu au vrut să declare public ceva. Totuşi, nu a intervenit nimic nou în poziţia americană, nici în cea rusă. Secretarul de stat, Rex Tillerson, mai vorbăreţ, a concluzionat că există, în continuare, un „angajament al S.U.A. pentru suveranitatea şi integritatea teritorială” a acestui stat, Casa Albă solicitând Kievului să aplice mai repede şi mai bine acele reforme instituţionale care „vor consolida rezistenţa economică, politică şi militară a Ucrainei” în faţa Rusiei. De asemenea, a fost făcut public şi proiectul deschiderii negocierilor de aderare a Ucrainei la NATO, un parcurs discutat la întâlnirea la nivel înalt de la Bucureşti a NATO din 2008, şi oprit de Administraţia democrată a lui Barack Obama. „Moscova vede lucrurile în mod diferit faţă de Washington”, a mai adăugat secretarul de stat Tillerson, ceea ce relevă, cel mai probabil, opoziţia Rusiei şi a preşedintelui Vladimir Putin la aceste iniţiative şi declaraţii în spaţiul public.

Dacă ar mai fi fost printre noi, Zbigniew Brzezinki probabil că ar fi scris despre această întâlnire ca despre o partidă de şah, în care cei doi competitori vor să se cunoască mai bine. O spune, într-un editorial, şi „Financial Times”: de decenii bune, prima întâlnire a liderilor de la Moscova şi Washington nu este, de obicei, umbrită de un război al declaraţiilor ci, mai degrabă, întotdeauna a fost vorba despre o prezentare a punctelor de vedere, divergente desigur. Aşa a fost şi acum, la Hamburg.

Deşi au multe în comun de rezolvat în istoria recentă a relaţiilor bilaterale şi în spaţiile mondiale de interes, S.U.A. şi Rusia au preferat să îşi spună, direct, ce vor în viitorul imediat. Fix în 136 de minute.