,,Ultima șansă a diplomației’’? Ultimatumul noului Acord de Pace de la Minsk dat războiului din estul Ucrainei

Pentru a doua oară în decurs de 6 luni capitala Belarusului Minsk a devenit ,,laboratorul’’ pentru găsirea unei soluții diplomatice la războiul din estul Ucrainei. Președinții Ucrainei și Rusiei, Petro Poroșenko și Vladimir Putin, au negociat împreună cu președintele francez Francois Ho-llande și cancelarul german Angela Merkel aproape 15 ore condițiile unui armistițiu care ar pacifica într-un mod etapizat zonele de conflict separatiste Lugansk și Donețk. Această componență a negociatorilor, cunoscută și sub denumirea de ,,format Normandia’’, a ajuns la un acord de pace elaborat în 13 puncte care, așa cum sugerează reacțiile liderilor politici ai UE și SUA, este extrem de incert și neacceptat de liderii separatiști, lipsit de garanții de implementare. Cu toate acestea, tandemul franco-german a reușit să convingă cele două țări ,,beligerante’’, Ucraina și Rusia, să-și strângă mâna, fapt ce naște o minimă speranță că vărsările de sânge, deopotrivă rus și ucrainean, vor fi oprite.

Cauzele care au determinat inițiativa franco-germană a unui nou acord de pace

Din momentul încălcării primului Acord de Pace de la Minsk, intrat în forță la începutul lunii septembrie 2014, și până la momentul elaborării celui de-al doilea acord în noaptea dintre 11 și 12 februarie, evoluția conflictului din estul Ucrainei a fost marcată de o puternică agravare a ostilităților militare dintre armata ucraineană și separatiștii pro-ruși. Concentrarea tot mai pronunțată a trupelor rusești la granița practic dizolvată ruso-ucraineană și angajarea lor efectivă în luptă împotriva gărzii naționale ucrainene au constituit semnale clare emise de Kremlin că victoria forțelor guvernamentale asupra separatiștilor și preluarea controlului asupra regiunilor Lugansk și Donețk au fost iluzii deșarte.

Prin implicarea sa armată în conflictul de pe teritoriul ucrainean, Rusia a privat Kievul de orice soluție militară împotriva separatiștilor. Mai mult, interesul strategic al lui Putin, animat de apetitul teritorial rusesc de a lega recent anexata Crimee printr-un coridor terestru de ,,țara mamă’’, s-a tradus pe terenul de luptă în lansarea unei ofensive a separatiștilor susținuți de militari ruși asupra punctului fe-roviar Debalțevo, ce leagă Donețk de Lugansk, dar și asupra celui mai mare oraș controlat de Kiev, Mariupol. Zecile de victime civile rezultate în urma acestei ofensive și încercuirea armatei ucrainene în poziții cheie au fost receptate cu îngrijorare la Bruxelles, iar UE a înțeles că în Ucraina ,,cuțitul a ajuns la os’’.

Ineficiența răspunsului diplomatic și politic al UE generat de agravarea semnificativă a situației din estul Ucrainei a constituit o altă cauză ce a urgentat necesitatea unui nou plan de pace. Negocierile desfășurate la Berlin în ianuarie 2015 între miniștrii de Externe ai Rusiei și Ucrainei ca reacție la escaladarea conflictului din estul Ucrainei nu s-au soldat cu nimic, numărul crimelor continuând să crească și mai îngrijorător.

Între timp, unitatea de decizie a UE privind necesitatea pregătirii unui nou pachet de sancțiuni împotriva Rusiei și extinderea celor existente a început să prezinte unele fisuri. În cadrul Consiliului miniștrilor Aface-rilor Externe ai statelor membre UE din 28 ianuarie unanimitatea comunității europene cu privire la sancționarea Rusiei a fost zdruncinată de Grecia noului guvern Tsipras prin vocea ministrului de Externe elen Kotzias. În contextul în care diplomația rusă încearcă să dezbine frontul țărilor UE prin cooptarea de partea sa pe lângă Grecia, a Ungariei, Ciprului și posibil, a Bulgariei, urgența implementării unui plan de pace în Ucraina ar însemna pentru UE cel puțin amânarea unui nou test al unității de poziții a statelor membre în privința agresiunii Rusiei în Ucraina.

Deteriorarea situației de pe frontul din estul Ucrainei reflectată prin expansiunea separatiștilor susținuți de Moscova a generat la Kiev o reacție politică ce practic echivalează cu o ,,declarație de război’’ la adresa Rusiei. Declarația adoptată în Rada Supremă prin care autoproclamatele republici Donețk și Lugansk sunt recunoscute drept organizații teroriste iar Rusia este considerată țară agresoare exprimă, cel puțin prin optica ucraineană, o schimbare de statut oficial al războiului din est dar și o schimbare de percepție față de marele vecin. Prin urmare, un nou plan de pace pentru Ucraina a fost considerat vital pentru a nu permite extrapolarea războiului separatist într-un război direct dintre Ucraina și Rusia.

Senzația faptului că, cu cât mai mult se află în stare de război cu separatiștii, cu atât mai mult Kievul devine în același timp adeptul și prizonierul unei soluții militare la conflictul armat din est, a alertat Occidentul. Îndemnul Ucrainei adresat Occidentului privind livrarea de armament letal Kievului a produs un ecou puternic asociat cu scenariul iminenței unui război la scară europeană. Aceste temeri au fost alimentate și de îngrijorările venite din partea Kremlinului conform cărora, livrarea de armament letal Ucrainei amenință direct securitatea Rusiei. Din moment ce marile puteri ale UE au exclus posibi-litatea aprovizionării militare a Ucrainei, iar SUA nu s-au pronunțat pentru, dar nici împotriva acestui scenariu, planul de pace propus de Ho-llande și Merkel lui Poroșenko și Putin are ca scop împiedicarea Washingtonului de a răspunde pozitiv cererii Kievului.

Cui îi este favorabil planul Merkel – Hollande?

Faptul că rezultatul negocierilor de la Minsk din 11-12 februarie a fost posibil ca urmare a unui consum enorm de energii și exprimări de frustrări, mai ales din partea lui Putin și Poroșenko, exprimă faptul că acordul de armistițiu negociat se axează pe construcția unui compromis. Pe de altă parte, negocierile de la Minsk sugerează că inițialul plan propus de Merkel și Hollande celor doi președinți a suferit o deformare semnificativă.

A afirma însă că acest plan a fost elaborat pentru a domoli ambițiile lui Putin având, deci, un caracter ultimativ pentru Poroșenko, este prematur. Pe de altă parte, a admite faptul că Vladimir Putin a fost pus în fața unui ultimatum, ar fi incorect. Ambiția lui Putin de a apăra onoarea Rusiei de mare putere exclude ideea de ultimatum înaintat liderului rus. În acest sens, Vladimir Putin este elevul cel mai disciplinat al unei lecții de istorie pe care Rusia a învățat-o după înfrângerea în războiul cu Japonia din 1904-1905. În acel război, Rusia a suportat o umilință cumplită care a lovit în orgoliul ei național după ce a primit un ultimatum din partea Japoniei care a intrat în istorie sub denumirea de ,,Ultimatumul Cusima’’.

Senzația că acordul avantajează interesele Rusiei este creată și de dezamăgirea faptului că, fiind constrânsă economic, Rusia nu a cerut pace în Ucraina, implicit, nu a capitulat în fața sancțiunilor economice impuse de Occident. Cu certitudine, sancțiunile economice au impact asupra Rusiei, iar dacă acordul de pace va fi implementat cu succes, acestea vor fi reduse, dar nu și eliminate.

Cu toate că era de așteptat faptul ca Putin să nu cedeze nimic, președintele rus a cedat ,,destul’’ pentru ca acordul de armistițiu să fie ca-racterizat de un echilibru de interese satisfăcute între Rusia și Ucraina. Cu siguranță, Rusia și-a apărat interesul reușind să smulgă negociatorilor ideea de autonomizare a regiunilor Donețk și Lugansk și descentralizarea sistemului politic ucrainean printr-o reformă constituțională. Acest interes rezidă în punctul 11 al acordului care prevede că ,,Kievul va implementa o reformă constituțională cuprinzătoare până la sfârșitul anului care va descentraliza regimul politic ucrainean și va oferi privilegii regiunilor Donețk și Lugansk precum autodeterminare în privința limbii, libertatea de a numi procurori și judecători și stabilirea unor relații economice cu Rusia’’.

De cealaltă parte, Petro Poroșenko a reușit să obțină legitimarea suveranității Ucrainei asupra regiunilor separatiste prin organizarea alegerilor locale în zonele rebele, dar și, la fel de important, să adjudece în favoarea Kievului administrarea graniței ruso-ucrainene. Astfel, interesul Kievului rezidă în punctul 4 conform căruia ,,Kievul și rebelii vor negocia termenii viitoarelor alegeri locale în zonele rebele, ceea ce îi va readuce în câmpul legal al Ucrainei’’ și în punctul 9 prin care ,,după organizarea alegerilor locale în regiunile Donețk și Lugansk, Kievul va reinstaura controlul asupra granițelor lor cu Rusia’’.

Evident, noul acord de la Minsk prevede o înghețare a conflictului din estul Ucrainei prin intenția de a lăsa suspendată în timp natura finală a relațiilor dintre Kiev și regiunile se-paratiste prin ambiguitatea conceptului de autonomie pe care îl propune. Dar acest scenariu nu putea fi evitat din moment ce în estul Ucrainei s-a instaurat războiul. Ucraina de după război nu mai putea să arate precum Ucraina de dinainte de război. ,,Transnistrizarea’’ estului se dovedește a fi răul cel mai mic pentru Ucraina dacă luăm în considerație faptul că, în cazul unui război prelungit, regiunile separatiste puteau urma scenariul Crimeii. Până la urmă, acordul de pace de la Minsk se va dovedi a fi o victorie pentru Ucraina doar în situația în care va instaura pacea în est și va opri declanșarea unui alt război.