SUA și Israel de purim. Netanyahu a fost la Washington dar nu a ajuns la Casa Albă

Benjamin NetanyahuParabola sărbătorii fericite evreieşti a Purimului, celebrată în noaptea de 4 martie, spune povestea biblică a unui Holocaust ratat, petrecută în regiunile aride ale Iranului de azi. Acum mai bine de 2500 de ani, un rege al Persiei, Haman, a decis să extermine întreaga comunitate iudaică. O singură persoană, regina Esther, a aflat de acest plan şi a organizat apărarea poporului lui Israel, salvându-l de la dispariţie.

Înainte de Purimul vesel, prim ministrul Benjamin Netanyahu a sosit la Washington, pe 1 martie, la invitaţia preşedintelui republican al Camerei Reprezentanţilor, John Boehner, pentru a ţine un discurs despre relaţiile bilaterale şi despre securitatea Israelului. La fel ca regina biblică Esther, Netanyahu a dorit să impună agendei politice americane tema intenţiei Iranului de a distruge, cu arme nucleare, statul evreu.

Câştigător a trei compeţiţii electorale pentru funcţia de şef al guvernului (în 1996, 2009 şi 2013), şeful partidului de centru-dreapta Likud a avut o retorică impecabilă, dovedindu-se un orator desăvârşit. Benjamin Netanyahu a cucerit şi de această dată sala, aşa cum a mai făcut-o şi în 2011, când parlamentarii de la Washington l-au ovaţionat, minute în şir, de 29 de ori. Vizita şefului guvernului israelian a stabilit şi câteva premiere în istoria relaţiilor bilaterale şi a instituţiilor americane. În primul rând, este pentru prima dată când oaspetele care se adresează Congresului nu este primit la Casa Albă, nici invitat oficial de preşedintele SUA. Apoi, este vorba despre un record istoric, care îl egalează pe acela al premierului britanic Winston Churchill: Netanyahu a vorbit pentru a treia oară reprezentanţilor celei mai importante democraţii a lumii.

Sprijinirea Israelului este unul dintre principiile de bază ale politicii externe a SUA iar alianţa dintre Washington şi Ierusalim este mai solidă decât se crede, chiar dacă Netanyahu şi Obama au supus-o, în ultimul timp, la un test excesiv de dur. Evenimentele recente din lumea musulmană au împins tema securităţii Israelului, singura democraţie occidentală a Orientului, într-o cheie extrem de vocală. Destructurarea instituţiilor statului în Irak şi Siria, pe fondul câştigurilor aşa numitului califat islamic ISIS, a remodelat geopolitica regională, extrem de tulbure şi fără evoluţii atât de violente. Iranul şiit a acţionat fără ezitare pentru sprijinirea actualelor administraţii de la Bagdad şi Damasc împotriva acţiunilor grupării radical-extremiste sunnite a „Statului Islamic”. Adică, a acţionat în spiritul intenţiilor americane de a prezerva guvernele actuale. Nu puţine sunt rumorile regionale, provenite în special dinspre cel mai important aliat musulman al Washingtonului, Arabia Saudită, potrivit cărora asistăm la o apropiere fără precedent între SUA şi Iran, pe fondul unei agende comune în Orientul Mijlociu. Relaţiile dintre Washington şi Teheran au fost rupte în 1979, când şahul Pahlavi Ayramer a fost detronat iar noua Republică Islamică a ayatolahilor a declanşat o campanie de propagandă fără precedent împotriva americanilor. După aproape patru decenii de conflict, se întrezăreşte o revenire la sentimente mai bune iar o relaţie corectă între SUA şi Iran ar afecta interesele majore ale Israelului în regiune şi în relaţiile cu majoritatea vecinilor arabi.

Pe de altă parte, ideea statului palestinian, bomba cu efect întârziat a Orientului Mijlociu şi a unei bune părţi a sistemului de relaţii internaţionale, este motivantă pentru Iran, care sprijină financiar şi politic organizaţii precum Hezbollah şi Hamas. Administraţia Obama s-a detaşat fără precedent de la sprijinul unilateral acordat Israelului şi a demarat nu puţine iniţiative de a repara trecutul şi de a găsi soluţii pentru identitatea instituţională palestiniană. Acţiunile Casei Albe se desfăşoară şi pe fondul unor reacţii venite dinspre unele state europene de a recunoaşte un stat palestinian: o competiţie pentru întâietate în care guvernul de la Ierusalim nu poate interveni decât prin gesturi bruşte şi cu vizibilitate.

Acordul americano-iranian, preconizat a fi semnat în această primăvară, prevede îngheţarea programului nuclear al republicii islamice, ridicarea sancţiunilor stabilite pentru Teheran şi menţinerea rezultatelor cercetărilor şi realizărilor de până acum. Administraţia Obama a acceptat ca Iranul să îşi păstreze, pentru o perioadă de zece ani, centrifugele şi capacităţile de îmbogăţire a uraniului în schimbul unei relaţii mai prietenoase. Cu alte cuvinte, Iranul islamic are şanse bune de a deveni un partener strategic al Casei Albe. Netanyahu a atras atenţia Congresului că, în actuala conjunctură, regimul teocratic de la Teheran nu poate fi tratat ca un stat normal atâta vreme cât nu se comportă ca un stat normal. O rezolvare a acestei situaţii, în opinia liderului de la Ierusalim, ar comporta ca Iranul, care exportă terorism şi doreşte distrugerea Israelului, să respecte un set de trei condiţii minimale, obligatorii: să nu mai exporte terorism, să nu mai intervină în politicile interne ale altor state (aşa cum o face acum în Irak, Siria, Liban şi Yemen) şi să renunţe definitiv la ameninţările asupra statului evreu. Cheia discursului israelian este aceea că decizia de a accepta sau respinge o înţelegere cu Iranul, în ceea ce priveşte programul nuclear, poate deveni cea mai importantă opţiune de politică externă din acest secol.

„Veţi fi alături de Israel pentru că ştiţi că istoria Israelului nu este doar povestea poporului evreu ci aceea a spiritului uman care refuză mereu să moară în faţa ororilor istoriei”, a susţinut Netanyahu în faţa parlamentarilor americani, electrizaţi, ridicaţi în picioare să ovaţioneze. Cu toate acestea, vizita sa la Washington a condus la un impas fără precedent între cele două state, deoarece preşedintele Barack Obama a vorbit despre o greşeală în a face campanie electorală pe tema relaţiei cu SUA. Opoziţia israeliană, prin vocea doamnei Tzipi Livni, lider al Uniunii Sioniste, atrăgea atenţia că, prin gestul său, Netanyahu a adâncit şi mai mult starea de izolare a Israelului în relaţiile internaţionale.

Gâlceava dintre aliaţi survine pe fondul unei aspre lupte interne, în SUA şi Israel. America are un Congres majoritar republican şi o Administraţie democrată. În plus, nu mai este atât de mult până la declanşarea campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale. Partidul Democrat, care a avut absenţi la discursul liderului israelian, a fost pus într-o situaţie inconfortabilă: o participare completă ar fi părut o critică faţă de Barack Obama, care a refuzat primirea de la Casa Albă, în vreme ce un boicot ar fi fost perceput drept o critică la adresa Israelului. Cu efecte notorii asupra rezultatelor electorale. La rândul său, Benjamin Netanyahu a marcat puncte importante în campania pentru alegerile din 17 martie, pe care vrea să o încheie cu rezultate concludente. Sondajele spun că, după vizita în SUA, partidul Likud se apropie de 47% din intenţiile de vot, în vreme ce Uniunea Sionistă, de centru- stânga, a contracandidatului Isaac Herzog, s-a stabilizat în jurul a 30%. Tema securităţii, perenă în politica israeliană, pare a fi fost atuul prim ministrului.

Relaţiile dintre SUA şi Israel au o natură specială şi ele nu se pot deteriora pe fondul unor simple nemulţumiri exprimate public, fie şi venite din partea preşedintelui Obama. Esenţa acestei alianţe a fost devoalată de însuşi Netanyahu: cele două state au un destin comun, ambele sunt Ţări ale Făgăduinţei unde îşi găsesc adăpost toţi aceia care caută libertate şi speranţă. Tocmai de aceea, a subliniat liderul de la Ierusalim, toţi preşedinţii SUA, de la Harry Truman la Barack Obama, nu au ezitat să sprijine şi să apere Israelul. Nu ar fi prima dată când, în sfera relaţiilor publice, între cele două administraţii ar interveni o viziune diferită de acţiune: în 1981, în ciuda opoziţiei americane, prim ministrul Menachem Begin a ordonat şi efectuat bombardarea reactorului nuclear din Irak, provocând importante tensiuni internaţionale. Pe care, apoi, cu migală şi răbdare, SUA le-au aplanat. Pentru că, aprecia Netanyahu, relaţia americano- israeliană seamănă izbitor cu o relaţie obişnuită, de familie.

De Purimul anului 2015, ca o replică la ameninţările cu distrugerea statului evreu, venite dinspre Iran şi din mediile radicale islamice, Benjamin Netanyahu a ţinut să devină şi profet: zilele în care poporul lui Israel rămâne pasiv în faţa unui genocid care îl ameninţă cu existenţa au apus. Aici, de fapt, se găseşte cheia relaţiei dintre Washington şi Ierusalim: încredere totală.

Ne bucurăm că ne citești!

Dacă vrei să ne și susții: