Rusia, pericolul moral al Europei

Vladimir Putin nu rămâne dator reacţiilor internaţionale de ostilitate la adresa Kremlinului după recentele evenimente din Răsăritul Ucrainei. În 2008, la Bucureşti, la reuniunea la nivel înalt a NATO, aplaudat de o sală întreagă de jurnalişti occidentali şi de funcţionari ai diferitelor organisme, declara nonşalant că Ucraina este un „stat artificial”. În iulie 2014 a revenit, în forţă.

„Forţele din Ucraina sunt radicale, naţionaliste, fundamentaliste şi neofasciste” sublinia preşedintele rus la şedinţa Consiliului Securităţii Federaţiei Ruse, desfăşurată după doborârea avionului malayezian. În plus, comunitatea internaţională nu vizează altceva decât destabilizarea economiei şi societăţii din Rusia deşi Kremlinul a făcut eforturi consistente în direcţia întăririi instituţiilor statului şi a constituţionalismului. Putin a mai atras atenţia asupra agresivităţii politicilor NATO, de întărire a poziţiilor din Europa Centrală şi de Est, inclusiv în Baltica şi Marea Neagră. Soluţia Kremlinului, anunţată de preşedintele Federaţiei Ruse la 22 iulie, este aceea de a desemna armata drept cel mai important garant al suveranităţii şi integrităţii teritoriale şi de a reface infrastructura militară, inclusiv pe aceea din Crimeea şi din portul Sevastopol.

Societatea rusă, civilă şi politică, este lipsită de alternativă şi trăieşte încă dezamăgirea destrămării URSS şi a pierderii statutului de mare putere credibilă şi egală cu SUA. „Imperiul răului”, cum l-a denumit Ronald Reagan, are rezerve de nostalgie, nu neapărat ideologice cât de putere şi influenţă. De altfel, eforturile lui Vladimir Putin sunt îndreptate, mai degrabă, spre o realimentare a naţionalismului rus, a mândriei naţionale, într-o ţară devastată de corupţie, ineficienţă, lipsă de modernizare, alcoolism, declin demografic. O simplă benzinărie cu titlu de stat, cum spunea, la Bucureşti, senatorul american John Mc Cain. Politica Kremlinului, de agresiune, este susţinută de peste 80% dintre votanţii ruşi. Aceasta, desigur, într-o ţară lipsită de pluralism, de presă liberă, de voci critice. Ca o dovadă a acestui curent popular, un sondaj recent susţine că 62% dintre ruşi şi-ar dori închiderea localurilor Mc Donald’s din Rusia, ca replică la sancţiunile americane. Exact tipul de opţiune din statele Orientului Apropiat şi Mijlociu.

Răspunsul Europei este, vorba ministrului lituanian de Externe, Linas Linkevicius, „unul destul de inocent”. Recent, la Varşovia, şefii a nouă state din Europa Centrală (Lituania, Letonia, Estonia, Ungaria, România, Cehia, Slovacia, Bulgaria, Polonia) au cerut ca NATO să întărească flancul estic în contextul conflictului ruso- ucrainean. Bronislaw Komorowski, preşedintele Poloniei, explica omologilor săi că războiul din Ucraina este cea mai importantă tulburare a securităţii din Europa după sfârşitul Războiului Rece. Mai curajos şi mai direct, preşedintele Traian Băsescu a afirmat că Rusia a probat, până acum, că este partenerul teroriştilor din Ucraina de Est.

Statele Europei Centrale şi de Est sunt, astăzi, membre ale Uniunii Europene şi ale NATO. Teama de Rusia rămâne o dominantă istorică şi strategică şi, indiferent de opţiunile lor de politică internă, solidaritatea de grup se regăseşte imediat ce politica externă a Kremlinului agresează securitatea unor frontiere. Memoria colectivă a acestei regiuni este una traumatizantă: tot ce a venit dinspre Moscova a provocat dezastru, oroare, schimbarea regulilor normalităţii sociale, economice şi politice.

Aceste state ştiu că nu se pot baza pe promisiunile şi angajamentele Europei. În 1938, la Munchen, Franţa şi Marea Britanie au cedat lui Hitler o parte a Cehoslovaciei, convingând guvernul de la Praga că urmează „o mie de ani de pace”. Mizerabila declaraţie a primului ministru de la Londra a fost confirmată imediat: cinci luni mai târziu, Cehoslovacia era istorie. În 1939- 1940, Franţa şi Marea Britanie urmăreau cu interes ocuparea Europei de Est de Armata Roşie şi integrarea lor în Uniunea Sovietică (Polonia răsăriteană, Lituania, Letonia, Estonia, Basarabia, Bucovina de Nord). Evident, cu câteva luni înainte, guvernele de la Paris şi de la Londra dădeau garanţii de sprijin imediat în cazul unor agresiuni. N-a fost să fie, Europa de Est a aşteptat jumătate de secol revenirea la normalitate.

Este evidentă încercarea principalelor state europene (Marea Britanie, Franţa, Italia, Austria) de a minimaliza agresiunea Rusiei şi de a evita condamnarea morală a unei politici externe care încalcă regulile utilizate până acum în relaţiile internaţionale. Contractele de miliarde de euro, sistemele bancare doldora de conturile oligarhilor ruşi, transformarea Londrei într-un paradis al moscoviţilor care doresc să-şi depoziteze şi să cheltuiască banii, interesele energetice. Toate atentează până la anulare morala unui continent bântuit de fantomele războaielor pustiitoare.

Rusia ştie să uzeze de aceste sentimente şi face apel la conciliatorism. Adică, la politica Franţei şi Marii Britanii care a ucis independenţa Europei Centrale şi de Est în faţa lui Hitler, în 1938- 1940. Şi de această dată, Uniunea Europeană, în partea ei vestică, priveşte cu dezamăgire, îngâmfare şi superioritate pe suratele ei răsăritene mai sărace, guralive, agitate şi fidele unei singure puteri- SUA.

Singure, SUA reacţionează la temerile din ce în ce mai vocale ale flancului răsăritean al NATO: înăsprirea sancţiunilor, trimiterea ostentativă de trupe pe uscat şi pe mare, anunţuri de înfiinţare de baze militare în regiune. În mod evident, această parte a Europei, care cunoaşte foarte bine vecinătatea Rusiei, apreciază mai mult moralitatea în diplomaţie decât câştigul în afaceri.

Uniunea Europeană vestică, prin relaţia ei lascivă cu Rusia, a reuşit performanţa de a solidariza fără precedent întreaga comunitate răsăriteană a UE şi NATO şi de a o fideliza şi mai mult în jurul SUA. Va fi din ce în ce mai dificil, de acum, de a discuta despre o politică externă europeană comună.

Practic, micile state răsăritene au avut puterea de a construi un nou zid: acela dintre Europa şi Rusia. Şi asta pentru că ele vorbesc aceeaşi limbă pe care simpaticul ministru lituanian de Externe, Linas Linkevicius, a tradus-o în engleză: „Recenta agresiune a Rusiei este un pericol moral, nu doar unul militar şi politic”.