Revoluţia ouălor: De ce expiră Republica Islamică în Iran?

În ultimele zile ale anului 2017 şi în primele zile din 2018, Iranul s-a confruntat cu demonstraţii în câteva oraşe, inclusiv Teheran, la care protestatarii, fără un lider, au acuzat nemulţumiri economice şi politice.

Stagnarea economică din Iran are legătură cu incapacitatea liderilor religioşi de a transforma ţara şi de a deschide economia înapoiată şi controlată de stat într-una modernă. O altă cauză este ambiţia Iranului de a deveni o putere regională în Orientul Mijlociu. Finanţarea regimurilor, rebelilor şi miliţiilor religioase din Siria, Irak, Liban, Autoritatea Palestiniană, Yemen au secătuit bugetele iar pentru societatea iraniană au rămas prea puţini bani. Preşedintele Hassan Rohani ar vrea pentru Iran un model chinez de dezvoltare; ayatollahul Khamenei şi liderii religioşi tind, mai degrabă, spre un model conservator, în care să-și păstreze intacte poziţiile.

Demonstraţiile din Iran ne ajută să înţelegem un adevăr: la fel ca regimurile comuniste, dictatura islamică de la Teheran nu se poate reforma. Viitorul ei este dispariţia.

Pretextul ieşirilor în stradă din Iran a fost gestul preşedintelui reales al Republicii, Hassan Rohani, de a prezenta în detaliu Parlamentului de la Teheran (Majlis), la 10 decembrie 2017, proiectul de buget. Acolo, pentru prima dată de la instalarea regimului Republicii Islamice, în 1979, iranienii au putut citi că guvernul va tăia subvenţiile pentru produsele de bază, al căror preţ era stabilit de stat şi că aproape 20% dintre banii publici merg spre Islam, spre fundaţiile religioase, fără ca liderii să fie obligaţi să explice destinaţia miliardelor de dolari.

Imediat, preţul ouălor şi al cărnii de pasăre s-a majorat cu 50%, o creştere severă pentru o populaţie de 81 de milioane de suflete sleită de războaie, propagandă, corupţie, ineficienţă şi subdezvoltare. Deşi unul dintre cei mai importanţi producători de petrol din lume, Iranul nu poate exploata materia primă pentru că nu are rafinării moderne şi, prin urmare, aproape toată benzina din ţară este importată.

Transparenţa asupra bugetelor naţionale şi introducerea de măsuri fiscale obişnuite în statele democratice sunt decizii extrem de recente în lumea statelor islamice: în Tunisia, în proiectul de buget pe 2018, guvernul a propus mărirea TVA şi creşterea taxelor pe proprietăţi imobiliare, articole de import şi telefonie. Populaţia, neobişnuită cu astfel de situaţii, a ieşit în stradă, ca în Iran, să-şi manifeste nemulţumirea: acum, mai bine de 60% dintre tunisieni consideră că o stabilitate financiară este preferabilă unui regim democratic. Tot de anul trecut, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite au introdus TVA, pentru prima dată în istoria lor. Aici, populaţia nu se poate revolta pentru că regimurile politice nu permit astfel de ieşiri publice.

Ayatollahul Ali Khamenei, liderul suprem al Iranului, deţinea la finele lui 2013 o avere evaluată de instituţii financiare britanice de peste 100 de miliarde de dolari. Gardienii Revoluţiei – Pasdaran – principala forţă armată şi ideologică a dictaturii de la Teheran, controlează mai bine de jumătate din economia ţării, care în proporţie de 80% este naţionalizată. Chiar dacă, după 2013, Iranul şi-a dublat producţia de petrol la export (de la un milion de barili pe zi la 2,4 milioane barili pe zi), sumele încasate s-au scurs spre Islam, spre fundaţiile religioase, şi mai ales spre finanţarea regimurilor politice şi a miliţiilor armate din Orientul Mijlociu. Aproximativ 10 miliarde de dolari anual costă această iniţiativă a Iranului de a rămâne o forţă în regiune: mai bine de 3 miliarde se scurg doar spre înarmarea Siriei.

Fără finanţarea liderilor Islamului şi a Gărzilor Revoluţiei, Republica s-ar afla în mari dificultăţi pentru că ar lipsi motivaţia ideologică a revoluţiei, a luptei împotriva Răului suprem, reprezentat de SUA şi Israel. Este o realitate tulburătoare: Iranul islamic de azi este aproape similar defunctei Uniuni Sovietice din timpul lui Leonid Brejnev (1964-1982), când Kremlinul a atins expansiunea teritorială maximă, utilizând resursele sale de petrol şi gaze la export, şi pierzând definitiv competiţia economică, tehnologică şi ştiinţifică cu SUA şi Europa Occidentală. Urmarea? Dispariţia rapidă a imperiului sovietic, în 1991, în ciuda eforturilor remarcabile ale lui Mihail Gorbaciov de a resuscita un cadavru istoric.

Aproape jumătate dintre tinerii iranieni, inclusiv cei cu o diplomă universitară, nu au un loc de muncă. Peste 800.000 de tineri intră anual pe piaţa muncii: în mod oficial, şomajul ar atinge 12% dar cifrele sunt mai mari în zonele mai puţin urbanizate. 40% dintre cei 81 de milioane de iranieni trăiesc la limita sărăciei iar, dintre ei, peste 11 milioane locuiesc în adăposturi improvizate, în ghetouri de la marginea oraşelor, fără utilităţi publice, servicii sanitare şi de educaţie. Până acum, ca să elimine impactul acestei situaţii, liderii religioşi ai Islamului cumpărau liniştea cu protecţie socială: multe produse de bază (carne, ouă, benzină) erau subvenţionate cu peste 50% de către stat. Războiul din Siria şi sprijinul acordat preşedintelui Başar al-Assad au secătuit bugetele Iranului.

Salariul mediu lunar al unui iranian atinge 300 de euro pe lună. Este aproximativ aceeaşi sumă ca acum aproape jumătate de secol, după declanşarea „Revoluţiei Albe” de către monarhia constituţională. După demararea amplului program de reforme (industrializarea, reforma agrară care a confiscat pământurile clerului, suprimarea subvenţiilor de stat pentru cler şi alfabetizarea regiunilor rurale), împăratul Mohammed Reza Pahlavi (1941-1979) a reuşit să sporească venitul pe locuitor al ţării de la 176 de dolari (în 1970) la 2100 de dolari în 1977. Astăzi, după 40 de ani de regim teocratic islamist, s-a ajuns la 4.700 de dolari pe locuitor.

Corupţia endemică, lipsa încrederii în instituţiile publice şi controlul liderilor religioşi asupra economiei au făcut ca investiţiile străine în Iran să nu se ridice la nivelul aşteptărilor. Sancţiunile internaţionale au izolat ţara iar multe dintre sectoarele industriale sau agrare utilizează echipamente şi maşini depăşite tehnologic. Infrastructura este cea rămasă din timpul vremurilor modernizatoare ale împăratului Reza Pahlavi (aeroporturi, reţele de transport, porturi, conducte petroliere, aducţiune de apă). Cu actualele resurse, ţara nu poate creşte economic cu mai mult de 1,5% anual. O astfel de cifră conduce automat la dublarea, la cinci ani, a inflaţiei şi şomajului şi la injectarea de sume şi mai mari în cumpărarea liniştii sociale şi, deci, la o adâncire a sărăciei. În vara anului 2016, preşedintele Republicii, Hassan Rohani, estima la 50 de miliarde de dolari suma necesară pentru investiţii străine pentru ca Iranul să cunoască o creştere de 8%. Un vis frumos, nici măcar China nu se grăbeşte să aducă bani în conservatoarea economie iraniană iar banii investitorilor europeni s-au dovedit insuficienţi pentru repornirea creşterii. În afară de acest lucru, relaţiile Iranului cu statele arabe bogate sunt fie îngheţate, fie în stare de război surd.

Spre deosebire de protestele de până acum, nemulţumirea de la sfârşitul anului 2017 nu este neapărat o mişcare politică. Mai degrabă – aşa cum este valabil în toate statele musulmane ale Orientului Mijlociu – este vorba despre frustrări acumulate în decenii faţă de stagnare politică şi economică, faţă de fractura între generaţiile tinere, deschise liberalizării şi valorilor occidentale, şi gerontocraţia teocrată, formată din lideri religioşi şi potentaţi ai regimului. Ipocrizia a devenit, după instaurarea republicii islamice, o parte integrală a culturii populare iar dublul discurs o evidenţă. Prostituţia, narcomania, abuzurile fizice şi psihice, cenzura, lipsa libertăţii de exprimare sunt atât de des întâlnite încât au devenit o realitate incontestabilă a vieţii cotidiene.

Frustrările din aceste săptămâni vin dinspre mediile sărace şi conservatoare şi mai deloc dinspre clasele medii, urbane şi educate. Tomai de aceea, propaganda regimului de la Teheran a trebuit calibrată cu măsură, pentru a nu provoca o ruptură şi mai mare între acest electorat captiv al ayatollahilor şi regimul islamic. Liderul suprem religios, Ali Khamenei, a acuzat agenturile străine americane şi israeliene că ar fi la originea demonstraţiilor. Ayatollahul a explicat opiniei publice, într-un text publicat de toată presa de la Teheran la 5 ianuarie 2018, că în „democraţia religioasă” a Iranului toţi cetăţenii se bucură de drepturi şi libertăţi, ei fiind mai liberi decât în America. Ca represalii, Khamenei a interzis studiul limbii engleze în toate şcolile de stat şi private din Iran. În mod oficial, cultura naţională şi valorile islamice nu ar mai suporta să fie pervertite. Generalul Ali Jafari, comandantul Gardienilor Revoluţiei, a avansat opţiunea ideologică a Republicii Islamice despre ieşirile recente în stradă: „în această răzvrătire au existat adunări de maximum 1.500 de persoane, iar numărul scandalagiilor nu a depăşit 15.000 de persoane în întrega ţară”.

Dacă replicile lui Ali Khamenei şi ale generalului său nu vă spun nimic, încercaţi să vă amintiţi de ultimele discursuri ale lui Nicolae Ceauşescu. De altfel, între România şi Iran coincidenţele deloc fericite nu sunt puţine: Ceauşescu a construit rafinăria de la Midia, una dintre cele mai mari din Europa la vremea ei, pentru a aduce şi rafina petrolul din Iran. Doar că, în 1979, când obiectivul economic de la malul Mării Negre era gata, şahul Iranului părăsise puterea de câteva luni, la Teheran au preluat puterea liderii religioşi şi vreme de decenii rafinăria a fost mai degrabă o corvoadă. Iar ultimele solemnităţi oficiale din viaţa lui Nicolae Ceauşescu s-au petrecut la Teheran, în vizita oficială efectuată cu doar o săptămână înainte de a fi executat.

Despre ce viitor va fi vorba în Iran? Nu vă aşteptaţi la căderea rapidă a regimului islamic, nici societatea, nici susţinătorii nu sunt pregătiţi pentru un deces. Inflamarea Orientului Mijlociu şi turbulenţele interne din statele care au cunoscut contestaţiile „Primăverii Arabe” (Tunisia, Yemen, Libia, Egipt) i-au făcut sceptici pe o parte dintre iranieni. Pe de altă parte, ideologia regimului islamic are partea ei de atracţie, nu sunt majoritare segmentele care ar dori libertate, transparenţă, democratizare şi funcţionarea statului de drept. Deşi pe străzile Teheranului s-au făcut auzite lozinci în favoarea restaurării monarhiei, o revenire în ţară a familiei imperiale este puţin probabilă. Imaginea lui Mohammed Reza Pahlavi şi a împărătesei Farah, foarte caldă în Occident, este una împărţită în Iran din motive legate de propaganda de patru decenii a Islamului: o foarte mare asemănare cu figura Regelui Mihai şi a familiei regale în mentalul colectiv românesc al anului 1990 când preşedintele Ion Iliescu a interzis monarhului revenirea în ţara natală.

O slăbire a funcţiilor de lider regional se va observa, însă, mai rapid decât vă aşteptaţi. Banii Iranului nu se vor mai putea scurge cu atâta largheţe spre menţinerea unor regimuri şi autorităţi, precum cele din Siria şi Yemen, nici să finanţeze Autoritatea Palestiniană sau Fâşia Gaza, ultima neproducând mai mult decât terorism.

Preşedintele Hassan Rohani şi grupul său politic ar prefera, mai degrabă, o deschidere limitată a ţării, după modelul chinez: o dezvoltare economică, cu investiţii străine, o politică externă amabilă dar un sistem politic şi ideologic opus ideilor Occidentului. Asta, desigur, este o proiecţie pentru că nici măcar R.P. Chineză şi comunismul ei nu mai pot păstra puritatea regimului. Ayatollahul Ali Khamenei şi liderii religioşi islamici nu pot accepta nici un fel de compromis de la liniile directoare conservatoare ale Republicii instaurate în 1979. Cine, astăzi, ar milita pentru repunerea Coranului ca lege fundamentală a unui stat şi pentru instalarea mollahilor ca şefi ai industriei şi infrastructurii?

Moartea lui Khamenei – un deces care va veni poate mai curând decât îl aşteaptă lumea politică – ar putea marca şi refluxul acestei tabere conservatoare. Sau, şi mai grav, o luptă fără principii în interiorul taberei religioase, fapt care ar contura şi mai mult criza de sistem iraniană. Fără ca acest lucru să însemne pericolul prăbuşirii Republicii Islamice. Încă.