Erau 10 când s-au înghesuit într-o bojdeucă dărăpănată și tot 10 erau gradele din ea. Nu se compara însă cu iadul din care scăpaseră, când, la 5 dimineața, au fost treziți de explozii. Rușii le invadaseră țara, căminul și sufletele.
Anna și-a luat copiii, pe Mark de 8 ani și Elyzaveta de 20 de ani, și pe mama de 79 de ani și au fugit în Bulgaria. Le era mai ușor să înțeleagă ce scrie pe afișe, instituții, magazine, pe orice. Bulgaria, Ucraina și Rusia folosesc încă alfabetul chirilic în timp ce România și cea mai mare parte din Europa citesc și scriu în alfabetul latin.
Soțul ei a rămas în război.
În Ucraina aveau un mic business în turism, ultimul domeniu în care ai vrea să fii astăzi afacerist acolo. Au trăit în condiții decente până la 31 mai când bulgarii au decis că nu e sustenabilă formula de calcul pe care o aleseseră pentru refugiații ucraineni (plata chiriei și a meselor de la stat).
Anna și familia s-au întors în Ucraina pentru că nu aveau din ce să își plătească acoperișul deasupra capului și nici mâncarea. Spun că nu și-au găsit de muncă.
Poveștile războiului continuă
În Ucraina lucrurile au mers relativ bine până în octombrie, când rachetele au început să bombardeze masiv Kievul care, fulgerător, a devenit foarte nesigur.
N-au mai avut electricitate, apă și nici încălzire: ”A fost înfricoșător”, spune Anna care povestește cum au plecat din nou, în căutarea siguranței undeva aproape:
”Pentru că eu am handicap și am un fiu mic și pe mama mea care are 79 de ani, am decis să nu mergem prea departe. Am ales România pentru că am găsit un autobuz care să ne ducă direct la hotelul unde urma să fim cazați”, explică femeia.
Au ajuns într-un hotel neîncălzit din Constanța (cum sunt 90% din ele la început de decembrie) și, spune ea, și murdar.
”Ne-am speriat din nou, ne era frică să nu ne îmbolnăvim. Câteva zile mai târziu am fost transferați la un alt hotel, unde stăm și acum”, explică Anna.
De ce Constanța? Explicația e cât se poate de simplă și se regăsește inclusiv în cărțile antropologilor care asociază caracterul omului cu locurile unde se naște și copilărește:
”Constanța este un oraș foarte frumos, îmi amintește de Odesa. Aici sunt oameni foarte drăguți, mulți vorbesc engleza și sunt dispuși să ne ajute. Dar mulți refugiați o iau ca pe un lucru de la sine înțeles, care li se cuvine, ceea ce nu e ok”, subliniază Anna.
Întrebată de job, Anna povestește cum principalul obstacol este faptul că nici măcar alfabetul nu este același. Să o iei de la zero la 40 și puțin de ani, să înveți un alt alfabet și o limbă nouă nu pare foarte simplu:
”Cel mai dificil este să găsesc un loc de muncă aici. În Ucraina lucram ca director financiar și aveam afacerea mea, acum merg la cursuri în România și învăț limba română”, arată femeia.
Copiii însă sunt cei mai afectați. Dacă Anna ca adult s-a adaptat situației, băiatul cel mai mic nu a reușit încă. La fel ca alți mii de puști refugiați și Mark a devenit foarte introvert și deprimat. Îl ajută că urmează cursurile online în ucraineană, se simte acasă, dar nu a legat nicio prietenie. Cauza? Barajul lingvistic:
”Fiul meu merge la o școală ucraineană online. El nu are prieteni aici și este foarte trist. A fost înscris la o școală românească, dar cum noi locuim în Mamaia, durează o oră să ajungem acolo și este foarte greu pentru un copil de clasa întâi, pentru că nimeni nu vorbește ucraineană la școală. Cel mai mult, fiului meu îi lipsesc jucăriile din Ucraina, pentru că atunci când călătoream, nu am avut ocazia să le luăm cu noi. El s-a jucat întotdeauna cu constructorul Lego, dar acum nu avem ocazia să îl cumpărăm aici”, explică Anna.
Dincolo de toate însă, e recunoscătoare României pentru legislația care i-a permis să primească mâncare și cazare gratuită într-o anumită marjă (50 de lei cazare și 20 lei mâncare/zi, dar prevederile s-au schimbat, n.red.)
Fiica Annei a împlinit între timp 21 de ani. Venind dintr-o familie cu condiție financiară prosperă, Elyzaveta și-a văzut viața întoarsă pe dos când a ajuns într-o cameră cu mai multe persoane, pentru a supraviețui bombardamentelor.
Tot timpul se gândește la tatăl ei, care este în război. Ce face? Unde merge? Cum rezistă?
Elyzaveta voia să fie medic, a venit războiul dar nu a împiedicat-o să urmeze cursurile. Între timp, de la invazie, a terminat anul al treilea de facultate. Continuă să învețe cum se salvează oameni, doar că online.
E cu mult mai mare decât fratele ei așa că îl protejează ca pe propriul copil: îl ajută la teme, îi citește cărți sau, când puștiul e într-o dispoziție bună citesc împreună, îl plimbă și îi reamintește că nu e singur.
Cel mai greu i-a fost când a rămas singură în Bulgaria. Ai ei se întorseseră în Ucraina, dar ea avea un job și nu putea pleca. Sau nu voia. Cel mai mult i-a lipsit fratele mai mic pentru că îi era greu să trăiască relația lor printr-o conexiune rece și seacă de internet.
”Ne spuneam mai degrabă acțiunile, faptele din ziua respectivă, decât sentimentele”, povestește Elyzaveta.
Și mai frică decât să rămână singură în Bulgaria i-a fost că atunci când îi va revedea relația lor se va fi pierdut, la fel și conexiunea cu familia extinsă:
”Când m-am întors și eu acasă, eram îngrijorată că nu vom mai avea aceeași conexiune deoarece nu ne văzusem de mult timp. Dar totul a fost bine. În Ucraina, m-am întors la studii la universitate. Dar când au început iar bombardamentele, în 10 octombrie, eram în drum spre cursuri, la o maternitate”.
A stat patru ore într-un subsol, în timp ce auzea și simțea cum orașul îi este făcut zob de rachete. Trei zile nu a avut apă, lumină și nici încălzire.
”Și am decis să căutăm salvarea în România. Aici, în România, locuim într-un hotel. Mi-am găsit un loc de muncă într-o organizație de voluntariat unde ajut la educația copiilor din Ucraina. Sunt foarte recunoscătoare acestei țări pentru oportunitățile pe care mi le-a oferit. Pot să petrec mai mult timp cu familia mea. Fratele meu nu are posibilitatea de a comunica cu colegii lui, din cauza barajului lingvistic. Așa că încerc să fiu eu prietena lui”, încheie Elyzaveta.
Alexandra și cei trei copii
Pe Alexandra a ajutat-o limba engleză. Și-a găsit de muncă într-un atelier de artă din Constanța datorită faptului că s-a putut înțelege cu angajatorul și poate vorbi cu clienții. Are trei copii, două fete de 7 și 8 ani și un băiețel de 3 ani.
Este în Constanța din 2 martie, a ajuns la scurt timp după invazia rusă. Băiatul deja nu-și mai amintește cum era acasă, avea doar doi ani când a plecat.
”Pe fete încerc să le fac fericite cum pot. Războiul nu e pentru copii”, spune Alexandra cu un nod în gât cât un cataroi.
”Încerc să le spun ceva diferit despre situație, dar ele înțeleg de fapt despre ce este vorba. Ele știu că nu sunt acasă, că nu ne putem întoarce, dar tot vor să se întoarcă în apartamentul nostru, să se joace cu vechile lor jucării. Suntem din Odesa, deci nu e posibil să ne întoarcem. Dar asta nu e o viață normală pentru copii”, explică Alexandra care spune că nu știe cum dar vrea să se întoarcă cât de curând posibil acasă. Nici ea nu mai rezistă mult.
Alexandra este recunoscătoare autorităților din România pentru modul în care au înțeles să-i ajute pe refugiați, dar crede că principala problemă în adaptarea lor este bariera lingvistică:
”Simțim dar nu vorbim la fel. Prietena mea a mers și ea să caute un job, dar nu vorbește engleza atât de bine. Acum trebuie să ia cursuri, pentru că altfel nu se poate descurca”.
Cât despre copii și integrarea lor în școlile românești, băiatul merge la grădiniță, printr-un proiect al UNICEF pentru copiii ucraineni, dar fetele urmează cursuri online, în Ucraina. Alexandra încearcă pe cât posibil să nu le spună nimic de război, dar vorba ei ”sunt mai deștepți decât am crede despre copii”.
”Copiii ar trebui să aibă o viață fără drame, așa că încerc să fac în așa fel încât să nu știe nimic despre război. Ei știu, însă, ce se întâmplă. Își amintesc primele zile, înainte de a părăsi Ucraina, ce ni s-a întâmplat. Li s-a schimbat comportamentul, poate fix pentru că a trebuit să ne mutăm într-o cu totul altă țară, poate din cauza războiului. Desigur, dacă nu ar fi început războiul… ”, cade pe gânduri Alexandra.
Alexandra le-a dat fetelor multe activități, între care și cursuri de dans sau pictură oferite în Constanța într-un centru de ajutor pentru refugiații ucraineni. Fetele merg și la psiholog, practic mama lor încearcă să exploateze spre binele copiilor toate resursele oferite de statul român și voluntari.
Fetele au reușit să își facă prieteni pentru că, spune Alexandra, ”copiii români sunt foarte prietenoși”, dar și pentru că ”fetele știu engleză cât de cât”. Ce le lipsește însă?
”Viața lor”.
- FOTO Mamaia revine din hibernare, în mini-vacanța de Rusalii: Stațiunea „luată cu asalt” la televizor face de fapt turism de weekend pentru clubberi și sezon de două luni pentru restul turiștilor/ Cât costă parcarea anul acesta - 2 iunie 2023
- Povestea Lisei, fetița de 3 ani din Odesa care va rămâne în România/ Părinții: ”Ca oaspeți, ucrainenii ar trebui să învețe limba, pentru integrare. Noi am început”/ Copiii ucraineni, în statisticile României (document) - 26 mai 2023
- FOTOREPORTAJ Cum arată unul din refugiile copiilor ucraineni din Constanța/ Joacă și educație sub supravegherea unui psiholog care încearcă să identifice posibile traume - 23 mai 2023
