Israel și Turcia. Cuplul lupilor singuratici ai Orientului Mijlociu

Nu apare nicăieri astăzi dar îşi arată semnele.

Curând se va închega, şi va funcţiona ca o axă strategică fundamentală, o nouă alianţă. Pentru că, în definitiv, Israelul şi Turcia au mult mai multe obiective comune în regiune iar asperităţile, survenite după incidentul naval din 2010, par a rămâne în sarcina analizei istoricilor relaţiilor bilaterale.

“Un dezgheţ discret”, cum titra postul public francez de radio la sfârşitul anului 2015, are drept pretext o bună afacere. Statul Israel caută parteneri comerciali pentru exportul de gaze naturale iar Turcia nu poate fi decât partida cea mai fericită cu putinţă. Aceasta pentru că, din momentul în care armata turcă a doborât un avion militar rusesc ce participa la acţiuni pe teritoriul Siriei, la 24 noiembrie 2015, relaţiile dintre Ankara şi Moscova au intrat într-un declin accelerat. Comerţul bilateral, turismul, furnizarea de petrol şi gaz din Rusia, toate au avut puternic de suferit iar Turcia a fost obligată să-şi reconsidere o bună parte dintre strategiile regionale, îndeosebi cele legate de Siria şi Iran, aliatele Kremlinului în Orientul Mijlociu. Idealul actualului prim-ministru Ahmet Davutoglu, “zero probleme cu vecinii”, a fost serios zguduit de acest incident şi nu puţine au fost temerile că preşedintele Recep Tayyip Erdogan ar fi pierdut în faţa multiplelor provocări la care ţara sa este supusă de câţiva ani.

Îngheţarea relaţiilor dintre Rusia şi Turcia nu este decât unul dintre episoadele conflictului care macină Orientul Mijlociu din momentul “Primăverii Arabe” din 2011, când liderii autoritari din Tunisia, Egipt, Libia, Yemen au pierdut puterea şi în Siria a început un devastator război civil. Erdogan a devenit un adversar făţiş al preşedintelui de la Damasc, Başar al- Assad, cu relaţii tensionate cu toţi aceia care au manifestat sprijin diplomatic, militar şi financiar pentru acesta. Rusia şi Iran, în primul rând. Cum nici relaţiile cu alte state arabe nu sunt tocmai strălucite în ultima vreme, iar Uniunea Europeană şi SUA revendică tot mai des şi mai public situaţia drepturilor omului în Turcia, preşedintelui Erdogan îi rămân puţine variante pentru a veni, în fine, cu veşti bune în diplomaţie.

Israelul se simte izolat de când Administraţia Barack Obama a asamblat o altă construcţie în Orientul Mijlociu, în special prin susţinerea deschiderii faţă de Iran. Temerile şi protestele oficialilor de la Ierusalim nu au afectat agenda Casei Albe în a promova regimul de la Teheran ca pe un nou vector de putere, destul de opus Arabiei Saudite şi monarhiilor petroliere ale Golfului. La rândul ei, Uniunea Europeană ţine să îşi afirme o distanţare faţă de aliatul cel mai fidel din regiune, situaţie adusă în discuţie, nu o dată, de prim-ministrul Benjamin Netanyahu. A fost nevoie de reunirea unor voci în interiorul acestei Uniuni- un cor format de România, Bulgaria, Ungaria, Grecia şi Cipru – pentru ca politicile israeliene să nu fie detaşate de obiectivele majore ale instituţiilor de la Bruxelles.

Povestea relaţiei dintre Israel şi Turcia a început devreme, când guvernul de la Ankara a recunoscut statul evreu în 1949, în primele luni de la fondarea lui. Nu a fost o dragoste la prima vedere deşi ambele state făceau parte din grupul de aliaţi fideli ai SUA în regiune, în dispute cu regimurile baasiste şi panarabe sprijinite de sovietici (Egipt, Yemen, Siria, Irak, Libia). Părintelui-fondator al Statului Israel, David Ben-Gurion, îi plăcea să spună o butadă care sună cam aşa: “Turcia ne tratează ca pe una dintre amantele ei. Dar noi, între timp, ne-am măritat şi ne-am făcut casă. Iar Turcia refuză să accepte lucrul ăsta”.

Astăzi, o relaţie apropiată între cele două state ar fi configurat în mod diferit situaţia Orientului Mijlociu în condiţiile în care Israel şi Turcia sunt singurele democraţii funcţionale acolo, chiar şi în condiţiile în care Ankara primeşte destule observaţii în legătură cu derapajele sale. În primul rând, războiul civil din Siria ar fi avut o altă coloratură: regimul Başar al- Assad nu reprezintă o formulă de viitor nici pentru Netanyahu, nici pentru Erdogan. Un regim laic şi liberal la Damasc poate fi susţinut şi încurajat atât de Turcia, cât şi de Israel, aşa cum ar putea fi acceptate şi la Bagdad sau la Cairo. În al doilea rând, o alianţă turco-israeliană ar fi pus destule probleme activării şi funcţionării mişcărilor radicale islamiste, Daesh (Statul Islamic), Hamas şi Hezbollah mai întâi de toate. Este greu de crezut că ar fi existat explozia de energie a Statului Islamic în Orientul Mijlociu şi în Europa dacă resursele umane şi economice turce şi israeliene ar fi fost îndreptate, în comun, împotriva radicalismului religios. În ultima vreme, Turcia cunoaşte în mod dramatic şi sângeros efectele atentatelor teroriste, acţiuni care pot conduce la prăbuşirea sectorului turistic, a încrederii în stabilitatea instituţiilor statului şi la slăbirea puterii politice. Israelul trăieşte drama teroristă din chiar primele momente ale existenţei sale iar experienţa sa în combaterea criminalităţii fundamentaliste are, poate, cea mai ridicată expertiză din lume.

A fost pierdut, după incidentul bilateral din 2010, destul timp şi, în doar cinci ani, cele două state s-au trezit excluse sau tratate marginal în şantierul de construcţie geopolitică a noului Orient Mijlociu. Pentru că state precum Iran sau Arabia Saudită au devenit din ce în ce mai importante în decizii. Şi, în plus, rolul SUA, prin politica promovată de Barack Obama, a devenit destul de diferit faţă de ceea ce s-a derulat în istoria recentă. Turcia şi Israel nu se află, în momentul de faţă, într-o competiţie regională. O victorie nu poate fi obţinută decât în urma unui antrenament care să se reflecte într-un parteneriat de încredere.

Încă din vara anului 2015 cotidianul israelian “Haaretz” titra că “Turcia a început reconcilierea cu Israel”. Iar ministrul de Externe de la Ankara, Mevlut Cavusoglu, confirma: “mingea este acum în terenul Israelului”.

Cât de greu ar fi să se închege o relaţie nouă între cele două state?

În primul rând, schimburile comerciale turco-israeliene nu au ţinut cont de îngheţarea relaţiilor diplomatice. Institutul turc de Statistică a evaluat la cinci miliarde de euro valoarea importurilor şi exporturilor bilaterale. A spus-o, foarte clar, chiar preşedintele Erdogan, la începutul anului 2016: “Israelul este în căutarea unui stat ca Turcia în regiune. Iar Turcia, la rândul ei, are nevoie de Israel”. Nimic mai simplu.

Premierul Netanyahu invocă drept cel mai important “litigiu” bilateral pe acela al faptului că organizaţia Hamas acţionează şi pe teritoriul Turciei, de unde “incită şi conduce într-o manieră activă atentate teroriste împotriva Israelului”. Confirmarea nu s-a lăsat aşteptată şi a venit din partea omologului Ahmet Davutoglu, prilejuită de ridicarea drapelului palestinian la Organizaţia Naţiunilor Unite. “Inshallah- invoca şeful Executivului de la Ankara la o reuniune politică restrânsă- ca acest steag să fluture cândva şi în Ierusalim. Ceea ce nu este bine pentru Palestina, nu este bine pentru noi toţi”.

Guvernele de la Ankara şi Ierusalim îşi propun să participe la reconfigurarea Orientului Mijlociu, aşa cum au făcut mereu după al Doilea Război Mondial. Singurele democraţii regionale au propriile viziuni şi aşteptări în această privinţă şi urmăresc cu prudenţă şi răbdare soluţiile conferinţei de pace privind Siria şi interesele europene şi americane în regiune. La Washington, anul acesta, Administraţia Barack Obama îşi va închide obloanele: politica ei externă a fost destul de prudentă în susţinerea celor doi aliaţi fideli. Hillary Clinton sau Donald Trump, cei mai avizaţi competitori ai cursei electorale prezidenţiale americane, susţin o implicare mai activă şi un sprijin mai substanțial, pentru Israel cel puţin. Ceea ce ar readuce Ierusalimul şi, cel mai probabil, şi Ankara în rolul de protagoniste. În plus, redeschiderea dosarului de aderare a Turciei la Uniunea Europeană are avantaje majore pentru Ankara. Intrarea Turciei în clubul european ar restructura relaţiile acesteia cu Orientul Mijlociu, şi cu Israelul în primul rând, ar elimina accesele oficiale anti-Semite şi anti-israeliene şi, pe de altă parte, ar reconfigura structura democratică a Republicii moştenite de la Ataturk.

Recep Tayyip Erdogan a jucat un poker decisiv cu europenii: cartea milioanelor de refugiaţi. Ministrul israelian al Apărării, Moshe Yaalon, vorbea despre preşedintele turc ca despre “un jucător imprevizibil”. Aproape sigur este vorba despre simpatie. Din această forţare a destinului poate să se nască o nouă realitate geopolitică a Orientului Mijlociu.

Care ar fi viitorul cuplului Israel- Turcia? O alianţă, bunăoară.