Iran. De ce sunt diferite aceste proteste și ce urmează pentru dictatura de la Teheran

În ultimele două săptămâni, Iranul a devenit teatrul celei mai dure campanii de represiune lansată de dictatura teocratică a Ayatollahului Ali Khamenei, clericul șiit conservator care conduce țara din 1989, o longevitate cumpărată cu prețul a zeci de mii de vieți de-a lungul ultimelor patru decenii.

Autoritățile iraniene au admis deja că în jur de 3.000 de persoane “au murit” în timpul protestelor, fără să recunoască că majoritatea sunt civili victimizați de instituțiile de represiune ale regimului, care au primit ordine explicite să folosească forța letală împotriva cetățenilor care au ieșit în stradă după ce rialul iranian s-a prăbușit peste noapte. Cele mai sumbre cifre citate de presa internațională indică un bilanț între 12 și 20 de mii de morți.

În orice caz, răspunsul de până acum al autorităților iraniene a fost deosebit de brutal, chiar și pentru standardele unui regim pentru care masacrarea propriilor cetățeni a devenit un eveniment de rutină și care a executat peste o mie de persoane într-un singur an.

Statele Unite au ajuns practic la un pas de a interveni militar în Iran, dar președintele Donald Trump pare să fi schimbat macazul și afirmă că “surse importante” din guvernul lui Khamenei l-au informat că masacrul a luat sfârșit și că execuțiile cu care au fost amenințați protestatarii nu vor mai avea loc.

Desigur, oricine a aruncat o privire asupra istoriei recente a Iranului știe că masacrul nu poate lua cu adevărat sfârșit câtă vreme Ayatollahul și susținătorii săi sunt la putere.

De ce sunt diferite aceste proteste?

Protestele de anvergură națională și reacția violentă a autorităților au devenit practic o tradiție în Iran în secolul al XXI-lea – în 2009, când milioane de iranieni au ieșit în stradă pentru a protesta față de rezultatul suspect al alegerilor prezidențiale din acel an, răspunsul autorităților a fost să ucidă zeci de protestatari, iar numărul celor torturați și arestați fără temei nu este încă cunoscut.

De atunci, Iranul a avut parte de numeroase episoade de proteste în masă, fie cauzate de creșterea prețurilor și de condițiile economice precare, fie de abuzurile comise de autorități. Protestele naționale care au izbucnit după moartea tinerei de etnie kurdă Mahsa Amini, arestată și ucisă în custodia poliției moravurilor pentru că nu purta corect hijabul, sunt cel mai recent exemplu în acest sens.

Regimul Ayatollahului Khamenei a perfecționat deja răspunsul pentru astfel de situații: în momentul în care manifestanții dau măcar de înțeles că ar vrea o schimbare de regim, accesul la informații este tăiat în toată țara, instituțiile de forță trec la treabă și, până ca lumea să se dezmeticească, câteva sute de protestatari sunt deja morți și alte mii de persoane sunt arestate. 

Controlul regimului asupra informațiilor este suficient de puternic încât nici până în prezent nu cunoaștem numărul exact de persoane ucise în cursul protestelor violente din ultimii ani în Iran, comunitatea internațională trebuie să se bazeze deseori pe estimările organizațiilor independente care nici măcar nu au sedii pe teritoriul iranian, din motive evidente.

În acest context, apare o întrebare simplă: De ce sunt protestele începute în decembrie diferite?

Pentru a înțelege răspunsul la această întrebare, sunt esențiale unele aspecte care contribuie la reziliența dictaturii teocratice a lui Khamenei:

• Conform ultimelor date ale Băncii Mondiale, Iranul este a patra cea mai mare economie din Orientul Mijlociu. Potrivit unei analize a Middle East Economy, are a doua cea mai mare rezervă de gaze naturale și a patra cea mai mare rezervă dovedită de țiței din lume care produc venituri de zeci de miliarde de dolari anual, ceea ce îi permite să subvenționeze produse esențiale pentru populație în situații de criză, până la un anumit punct.

• Pentru momentele în care propaganda și subvențiile nu mai sunt suficiente, Iranul are pregătită o arhitectură a represiunii extrem de vastă și complexă, care îmbină mai multe instituții cu atribuții oarecum diferite, dar care se intersectează des. 

• Iranul este aproape de vârful majorității clasamentelor care măsoară propaganda: este unul dintre liderii mondiali în domeniul cenzurii, conform Comitetului pentru Protejarea Jurnaliștilor și investește tot mai multe resurse în campanii de dezinformare pe internet, printre altele.

• Regimul lui Khamenei practică războiul prin interpuși peste tot în Orientul Mijlociu: este unul dintre cei mai mari finanțatori ai terorismului din lume. Regimul lui Khamenei vede susținerea pentru grupări precum Hamas în Gaza și Hezbollah drept o problemă existențială, din motive ce țin de propagandă și nu numai.

Este greu de identificat care este cea mai mare problemă pentru regimul lui Khamenei la momentul actual, dar faptul cert este că a suferit înfrângeri semnificative pe aproape toate fronturile în ultimul an.

Problemele economice ale Teheranului

Dintre toate dificultățile regimului de la Teheran, aceasta este probabil cea mai ușor de identificat, pentru că a fost picătura care a umplut paharul pentru cetățenii iranieni. Faptul important de amintit aici este că protestele din decembrie nu au pornit ca o mișcare anti guvernamentală, ci ca o reacție la prăbușirea rialului iranian la o valoare istorică: după luni de zile de inflație care nu a mai scăzut sub 36% și cel mai recent a ajuns la pragul de 42%, moneda iraniană pur și simplu s-a prăbușit: când lumea a ieșit prima oară în stradă, 1,42 de milioane de riali iranieni valorau cât un singur dolar american.

Astfel de situații sunt uzuale în Iran. Cu excepția notabilă a manifestațiilor din 2022, aproape toate protestele în masă din țară în ultimele două decenii au fost direct motivate de condițiile economice precare ale populației. Chiar la începutul lunii decembrie, de pildă, iranienii ieșeau în stradă în câteva orașe din cauza majorării prețurilor la benzină.

Oricât de vaste ar fi resursele țării, escapadele militare și propaganda sunt scumpe, iar regimul lui Khamenei nu pare a fi dispus să renunțe la aceste “proiecte”: deși puterea de cumpărare a populației a scăzut cu 90% în ultimii opt ani și rata șomajului în rândul tinerilor este de aproape 20%, bugetul propus în decembrie de guvernul iranian pentru anul acesta include mai mulți bani pentru instituțiile religioase și bugete mai mari pentru instituțiile de forță, arată o analiză El Pais. În schimb, subvențiile de 7 dolari pe lună pentru cetățeni oferite în urma protestelor nu sunt suficiente pentru a rezolva problemele cu care se confruntă populația iraniană în prezent, conform experților consultați de The New York Times.

Instituțiile de forță

Sunt ultima linie de apărare împotriva revoltei și, în opinia unor experți, singurul motiv pentru care Ali Khamenei nu a fost îndepărtat de la putere.

De exemplu, Karim Sadjadpour, cercetător principal la Carnegie Endowment for International Peace, descrie dictatura teocratică a lui Khamenei drept un „regim zombie”:

• „Legitimitatea, ideologia, economia și conducerea sa sunt moarte sau pe moarte. Ceea ce o menține pe linia de plutire este forța letală. Pentru a supraviețui, ucide; și trăiește pentru a ucide. Violența poate întârzia dispariția sa, dar nu o poate readuce la viață.”

Oricum alegem să descriem regimul de la Teheran, nu poate fi negat faptul că, probabil, niciun alt lider din lume nu înțelege violența politică mai bine decât Ali Khamenei. O exportă în alte țări de zeci de ani sub forma grupărilor teroriste pe care le susține, iar instituțiile sale de forță o practică la o scară aproape inegalabilă împotriva propriei populații. 

Iranul a efectuat 972 de execuții doar în 2024, conform Statista: singura țară care depășește Teheranul la această categorie este China, cu o populație de aproximativ 15 ori mai mare și 1000 de execuții în același an. Pe deasupra, conform Amnesty International, Iranul a depășit pragul de 1000 de execuții în 2025 – de peste trei ori mai multe execuții decât în 2020 (246).

În ceea ce privește protestele, oficialii iranieni au admis deja că în jur de 3.000 de persoane au fost ucise de la izbucnirea protestelor actuale, deja mult peste bilanțul estimat de peste 500 de morți, însă unele estimări citate de presa internațională plasează numărul de morți între 12.000 și 20.000 în ultimele săptămâni, scrie CBS News.

În spatele cifrelor macabre în continuă creștere se află o caracatiță de instituții cu sute de mii de angajați al căror scop principal este ținerea populației iraniene sub control, pe lângă forțele de poliție obișnuite și poliția moralității: 

Garda Revoluționară Islamică, cea mai importantă organizație de securitate din țară de la preluarea puterii în 1979, Forța de rezistență Basij, o organizație paramilitară alcătuită din voluntari care susțin Garda Revoluționară,  o duzină de agenții de informații diferite care se ocupă cu supravegherea internă și externă și Artesh, forța militară convențională a țării, mai numeroasă, dar mai slab finanțată decât Garda Revoluționară.

Dintre toate aceste organizații, Artesh este cea mai puțin folosită împotriva protestatarilor, însă regimul a apelat în ultimele săptămâni la soldații iranieni pentru a păzi locații cheie din țară, cel mai probabil pentru că forțele de securitate obișnuite erau ocupate cu protestatarii, conform unei analize a Institutului pentru Studiul Războiului din SUA.

În general, brutalitatea extremă de care au dat dovadă instituțiile de forță în aceste săptămâni sunt, paradoxal, un semn de slăbiciune a regimului iranian, pentru că indică o teamă că ar fi putut pierde controlul asupra situației, concluzionează institutul.

Propaganda și rețeaua terorii

Aceste două elemente merg mână în mână: înfrângerile repetate suferite în ultimul an de cei mai importanți aliați ai regimului pe plan extern, în combinație cu pierderile suferite pe teren propriu în ultimii doi ani au slăbit, într-o oarecare măsură, “legitimitatea” pe care sistemul de iranian o menține pe bani grei dați pe propagandă și pe susținerea membrilor așa-numitei “Axe a rezistenței”, coaliția informală de grupuri teroriste aliate cu Teheranul. 

Dintre acestea:

• Teroriștii Hamas în Gaza și Hezbollah în Liban au suferit pierderi materiale și umane semnificative în fața Israelului. Evaluarea realizată în 2025 de Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale notează faptul că uciderea miilor de militanți și a multora dintre membri de rang înalt ai organizațiilor teroriste „le-a degradat capacitățile”, deși trebuie consemnat faptul că ambele organizații rămân încă active.

• Odată cu fuga dictatorului Sirian Bashar al-Assad din Siria, Teheranul și-a pierdut unul dintre cei mai importanți aliați și investiția de miliarde de dolari în Războiul Civil Sirian cu scopul de a-și impune propriul “plan Marshall” în Siria după încheierea ostilităților, arată o investigație Reuters. Plecarea lui Assad și venirea la putere a lui Ahmed al-Sharaa, un președinte care s-a dovedit surprinzător de deschis față de Occident în defavoarea Iranului și a Rusiei, aliații tradiționali ai Siriei, a spulberat acest plan.

Pentru mai multe detalii, citește și “Terorist, rebel, președinte: Marile întrebări despre Ahmed al-Sharaa, liderul sirian cu o mie de fețe”.

• Până și rebelii Houthi din Yemen, care nu au suferit înfrângeri la fel de grave precum Hamas sau Hezbollah, și-au redus semnificativ operațiunile după campania de bombardare efectuată de SUA în 2025, în urma căreia cele două tabere au semnat un armistițiu.

Totuși, probabil cea mai grea înfrângere a fost suferită chiar de către Iran. Războiul de 12 zile împotriva Israelului din iunie, apogeul ostilităților dintre cele două țări din ultimele decenii, nu a pictat o imagine prea bună a forțelor armate cărora propaganda iraniană le-a conferit o imagine aproape mitică: valul de drone și rachete lansate împotriva Israelului a ucis câteva zeci de civili și au provocat daune materiale de aproximativ 3 miliarde de dolari, potrivit Bloomberg.

Atacurile forțelor israeliene, pe de cealaltă parte, au ucis peste 1.100 de oameni, dintre care aproape jumătate erau civili și în jur de 30 erau comandanți de rang înalt ai forțelor militare iraniene, în vreme ce 11 erau oameni de știință din domeniul nuclear, conform unei analize ACLED. Iar aceste atacuri au venit înainte de bombardamentele SUA care, deși nu au adus “distrugerea totală” promisă de președintele Donald Trump, au produs daune considerabile infrastructurii nucleare a țării.

În septembrie 2025, The Group for Analyzing and Attitudes in Iran (GAMAAN), un ONG cu sediul în Țările de Jos, a efectuat un sondaj de opinie în rândul populației iraniene față de războiul de 12 zile. 

Este important de notat că rezultatele se bazează pe un eșantion de 30.372 de respondenți din Iran și reflectă opiniile rezidenților iranieni alfabetizați cu vârsta de peste 15 ani, dar cel puțin acest segment al populației pare a fi de acord că războiul a fost un eșec pentru regimul lui Khamenei.

Majoritatea respondenților au afirmat că Israelul și-a atins mai multe din obiective, că autoritățile iraniene au eșuat în apărarea populației și, în mod notabil, cea mai frecventă emoție raportată a fost „furia față de Republica Islamică” (42%), urmată de „furia față de Israel” (30%), arată rezultatele sondajului.

Totuși, ce urmează?

Iranul a trecut în ultimul an printr-o serie de crize de amploare – doar rata inflației sau rezultatul războiului cu Israelul ar fi fost, probabil, suficiente pentru a determina schimbarea guvernului aproape oriunde în lume. Cu toate acestea, Khamenei se află încă pe tronul construit din barili de petrol și cartușe pe care s-a instalat acum aproape patru decenii, iar președintele american Donald Trump a declarat joi că a primit informații din „surse foarte importante din partea cealaltă” potrivit cărora Iranul a încetat uciderea protestatarilor și nu va mai continua execuțiile, conform The New York Times.

Cu retorica SUA ușor diminuată și cu liniștea de până acum a vecinilor Iranului, pare, cel puțin pentru moment, că rezultatul protestelor nu ar depinde neapărat de intervenția externă. În fapt, arată o analiză a L’Orient Le Jour, țările din Golf, în frunte cu Arabia Saudită, au făcut toate eforturile diplomatice posibile pentru a-l descuraja pe Donald Trump din a interveni în Iran în ultimele zile.

Este ușor de înțeles că regimurile autocratice din Orientul Mijlociu au și motive cinice pentru care nu ar vrea să vadă o revoluție de succes în Iran la un deceniu și jumătate după Primăvara Arabă, dar până și state democratice precum Israelul privesc situația cu îngrijorare, arată o analiză a Council of Foreign Relations. La urma urmei, chiar dacă ayatollahul este îndepărtat în urma protestelor, este greu de prezis cine i-ar putea lua locul sau în ce circumstanțe. Un scenariu sumbru precum izbucnirea unui război civil ar putea avea consecințe dezastruoase pentru întreaga regiune, dacă nu pentru întreaga lume. 

În acest sens, posibilitatea ca un lider al opoziției să preia puterea în Iran se lovește de un obstacol greu de depășit: După cum au explicat experți consultați recent de Politico și ABC, printre altele, opoziția din interiorul țării este profund fragmentată, iar mare parte din liderii locali, cei rămași în viață, sunt încă în închisoare.

Așa se face că cele mai vehiculate nume în această conversație aparțin unor lideri care nu au mai pus piciorul în Iran de zeci de ani:

Prințul exilat

Reza Pahlavi, fostul prinț moștenitor al Iranului, în vârstă de 65 de ani, era doar un adolescent când tatăl său, ultimul șah, susținut de SUA, a fost detronat în urma revoluției din 1979. De atunci, el trăiește în exil.

Potrivit lui Kylie Moore-Gilbert, specialistă în Orientul Mijlociu citată de ABC, există o „cohortă influentă de iranieni” în diaspora și unii din interiorul Iranului, care îl consideră pe Pahlavi un potențial viitor lider al Iranului.

Pahlavi însuși s-a oferit pentru acest rol încă din primele zile de proteste, când scandările pentru întoarcerea la monarhie au început să se audă pe străzile orașelor iraniene, și a afirmat într-un articol de opinie pentru The Washington Post că ar vrea să revină în țara sa “nu ca un viitor conducător, ci ca un administrator al tranziției naționale către democrație”.

Foștii teroriști marxiști

Condusă de Maryam Rajavi, Organizația Mojahedinilor Poporului (OMP) este considerată de unii analiști drept unul dintre cele mai controversate grupuri de opoziție care ar putea ajunge la putere în Iran, scrie ABC.

Dr. Ali Mamouri de la Deakin University, din Australia, descrie grupul de extremă stânga ca fiind o forță „mult mai periculoasă” în peisajul fragmentat al opoziției iraniene.

OMP a fost cândva inclusă pe lista organizațiilor teroriste de către SUA, fiind acuzată de uciderea personalului american în Iran în anii ’70 și de colaborarea cu Saddam Hussein în timpul războiului dintre Iran și Irak. 

Grupul a participat inițial la revoluția din 1979 care a răsturnat monarhia susținută de Occident, dar ulterior a rupt violent legăturile cu conducătorii clericali ai Iranului.

SUA au eliminat grupul, care are acum sediul în Europa, de pe lista terorismului în 2012, invocând renunțarea acestuia la violență, deși autoritățile americane au continuat să-și exprime îngrijorarea cu privire la practicile interne ale organizației și la tratamentul aplicat membrilor săi.

În orice caz, într-un editorial recent publicat în ziarul britanic The Telegraph, Rajavi a respins ideea că schimbarea în Iran ar putea veni din partea puterilor străine.

O schimbare din interior

Există întotdeauna posibilitatea ca poporul iranian să nu-și dorească revenirea unor politicieni pe care nu îi mai cunosc de jumătate de secol. În această situație, există câteva opțiuni și în interiorul statului. 

În final, Ayatollahul Khamenei a ajuns la vârsta de 86 de ani. Chiar dacă trece cu bine și de această criză, societatea iraniană va trebui să facă o alegere mai devreme sau mai târziu, iar dacă înlocuitorul său nu va veni din afara Iranului, viitorul țării ar putea fi decis de facțiunea guvernului iranian care va câștiga cursa pentru putere. 

Spre exemplu, după cum arată o analiză a Foreign Affairs, există întotdeauna posibilitatea ca liderii Gărzii Revoluționare, reprezentanți ai ramurii conservatoare care îl susține pe Khamenei să intervină și să adauge o notă militară dictaturii teocratice de până acum, dacă protestatarii nu reușesc să copleșească forțele de securitate locale și naționale și să îndepărteze cu forța liderii pro-regim.

Un scenariu mai optimist în acest caz este reprezentat de liderii așa-numitei Mișcări Verzi, care au fost aproape să răstoarne guvernul lui Khamenei în timpul valului de proteste din 2009-2010. Ei sunt acum în vârstă și rămân în detenție guvernamentală. Dacă ar fi eliberați, ar putea juca un rol în tranziția Iranului către un guvern mai secular și mai reprezentativ. Același lucru ar putea fi valabil și pentru foștii președinți iranieni Mohammad Khatami și Hassan Rouhani, care au încercat să realizeze reforme în timpul mandatelor lor, respectiv între 1997 și 2005 și între 2013 și 2021 și au fost marginalizați ulterior de extremiștii lui Khamenei.