Florica Bagdasar: malaria din Dobrogea şi comunismul. Prima femeie ministru din România a fost deputat de Tulcea

Saul Bellow a scris romanul „December’s Dean” în 1982 (tradus în românește – „Iarna Decanului” – în 2005) şi descrie lugubra sa vizită într-un Bucureşti îngheţat, în iarna după devastatorul cutremur din 1977. Alexandra, soţia laureatului Nobel, venise să vegheze agonia mamei sale, Florica Bagdasar. Femeia aceasta, care la 19 decembrie 1978 înceta din viaţă, este prima din istoria României care a intrat în Guvernul României. Cariera politică şi-a început-o în primii ani după al Doilea Război Mondial, ca deputat de Tulcea.

Florica Bagdasar s-a născut în 1901, la Bitolia, în Macedonia otomană, ca fiică a lui Sterie Ciumetti, viitor inspector general de poduri şi şosele al judeţului Constanţa între cele Două Războaie Mondiale, şi a Anastasiei Papahagi, sora lingvistului Pericle Papahagi. Este primul român care a studiat la Harvard, în S.U.A., între 1927 şi 1929, ea şi soţul ei, Dumitru Bagdasar, alegând neurochirurgia pentru a completa Facultatea de Medicină şi doctoratul obţinut la Universitatea din Bucureşti. Tot în experienţa americană, Florica Bagdasar a beneficiat de o bursă Rockefeller la Universitatea din Boston, primul român în această listă extrem de scurtă. Când au revenit în ţară, ca singuri specialişti în acest domeniu, desigur că nu au găsit un loc la vreunul din marile spitale ale ţării şi au ales oraşul Jimbolia, la frontiera cu Serbia, pentru a-şi începe cariera. Abia în 1933, după obţinerea unei notorieţăţi naţionale, ca primii chirurgi pe creier, la spitalul municipal din Cernăuţi, soţii Bagdasar au reuşit să se stabilească la Bucureşti.

Nu este foarte clar de ce Dumitru şi Florica Bagdasar au ales să fie comunişti. Cel mai probabil, poate fi vorba despre simpli exponenţi ai stângii naive, aşa cum au mai fost şi alţii în perioada interbelică. Aduceţi-vă aminte de brăileanul Panait Istrati, fost portar la hotelul „Regina” din Constanţa şi cu lucrări tipărite în Europa. În orice caz, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în vila conjugală din Cotroceni, de pe strada Djuvara 30, soţii Bagdasar au făcut servicii politice Partidului Comunist din România şi activiştilor săi antrenaţi şi plătiţi de Uniunea Sovietică. Drept recompensă, după instaurarea, la 6 martie 1945, a guvernului condus de Petru Groza, doctorul Dumitru Bagdasar a primit portofoliul Ministerului Sănătăţii.

Florica Bagdasar a primit şi ea recompense politice rapide şi consistente: în 1946 a înfiinţat Centrul de Igienă Mintală din Bucureşti şi a devenit primul lui director, apoi, în vara anului 1946 a plecat la Paris, ca membru al Delegaţiei oficiale a României la Conferinţa de Pace. Singura femeie de acolo.

Acolo, la Paris, a aflat că este văduvă, soţul său, ministrul Bagdasar suferind de un cancer galopant şi murind înainte de a pleca la Washington, spre noul său post de şef al Legaţiei Regale a României în S.U.A.

Cum a devenit ministru? Povesteşte chiar ea, ani mai târziu: „spre finele lunii iulie 1946 am primit vizita câtorva personalităţi din lumea politică: Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, care au venit să-mi comunice ca eu să-i succed soţului meu ca ministru al Sănătăţii. Luată prin surprindere, prima mea reacţie a fost să refuz propunerea”. De ce? Motivele par la fel de actuale ca astăzi: „spitalele erau dezorganizate, bolnavii lipsiţi de hrana necesară, de medicamente şi de asistenţa medicală adecvată”.

Refuzul nu a mers mai departe pentru că angajamentul politic al soţilor Bagdasar era clar în sensul comunismului. La mijlocul lunii ianuarie 1946, într-o sală de cinema de pe Bulevardul Elisabeta din Bucureşti, lua fiinţă un aşa numit Partid Naţional Popular, condus de economistul Mitiţă Constantinescu, apoi de Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, ca anexă electorală a Partidului Comunist. La aceşti naţional-populari s-au înscris intelectualii care nu acceptau să fie etichetaţi de-a dreptul comunişti deşi pactizau cu ocupaţia sovietică şi cu regimul totalitar: soţii Dumitru şi Florica Bagdasar, istoricii Petre Constantinescu-Iaşi, Dumitru Almaş şi Andrei Oţetea, scriitorul şi criticul George Călinescu.

Şi, cum obligaţiile sunt obligaţii, Florica Bagdasar a fost învestită ca ministru al Sănătăţii la 27 septembrie 1946, depunând jurământul la Palatul Elisabeta, în faţa Regelui Mihai. Pentru prima dată în istoria României o femeie ocupa un fotoliu ministerial.

Alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946 au condus, prin fraudă şi lipsa oricărei transparenţe organizatorice, la victoria unei coaliţii conduse de Partidul Comunist, din care mai făceau parte Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Popular, Frontul Plugarilor (al prim-ministrului în funcţie, Petru Groza), grupări disidente din Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc. Acest Bloc al Partidelor Democratice (conceput la Moscova), împreună cu aliaţii din Uniunea Populară Maghiară (MADOSZ), au obţinut oficial 378 de mandate de deputaţi din cele 414 ale Parlamentului unicameral. Din ele, Partidul Naţional Popular a obţinut 26 de locuri.

Florica Bagdasar a devenit deputat de Tulcea, prima femeie deputat din istoria ţării care reprezenta judeţul dobrogean.
Mandatul ei parlamentar a continuat şi după abolirea monarhiei şi alungarea Regelui Mihai I (30 decembrie 1947) şi proclamarea Republicii Populare. În regim totalitar şi sub ocupaţie sovietică, la alegerile din martie 1948, Partidul Naţional Popular (parte a alianţei electorale comuniste) a obţinut fără efort 43 de mandate din cele 414.

Florica Bagdasar şi-a menţinut locul de deputat de Tulcea.

Ca ministru al Sănătăţii, dar mai ales ca specialist, deputatul de Tulcea a declanşat o amplă campanie în judeţ menită să combată malaria, într-un proiect unic la nivel naţional şi european. Satele de la marginea lacurilor vecine Mării Negre, litoralul Dunării în aval de Tulcea, localităţile izolate din Delta Dunării dar şi stabilimentele sanitare din oraşul capitală de judeţ au fost bătute la pas, s-au stabilit proceduri de igienă primară, de tratament de bază şi, prin intermediul a diferite fundaţii şi asociaţii din Suedia, au început să sosească primele echipamente medicale şi medicamente destinate spitalelor din Tulcea, Babadag şi Sulina.

Pentru asistenţa medicală din judeţul Tulcea, ministrul Florica Bagdasar s-a străduit să facă tot ceea ce omeneşte era posibil într-o ţară ocupată şi jefuită de trupele sovietice, cu resurse materiale insignifiante, într-o parte a ţării unde, nici înainte de 1940, nu existase o infrastructură rezonabilă. Judeţul avea patru mici spitale de stat (Tulcea, Babadag, Isaccea şi Horia) şi unul la Sulina, aflat în administrarea Comisiei Europene a Dunării până la război, apoi, după 1944, distrus şi jefuit de Armata Roşie. Lor li se adăugau, pentru o populaţie puţin peste 200.000 de locuitori, încă 14 dispensare urbane şi rurale de stat (Tulcea, Măcin, Sulina, Sf. Gheorghe, Topolog, Cataloi, Casimcea, Cerna, Jurilovca, Nicolae Bălcescu, Mahmudia, Luncaviţa, Nufăru, Chilia Veche). Inutil de semnalat precaritatea resurselor medicale, a personalului sanitar şi a unora dintre clădiri, jefuite sau distruse de sovietici (precum cele din Sulina, de pildă).

Nimic nu a fost, deci, simplu.

În august 1948, pe când se afla pe drumurile care leagă localităţile dintre Babadag, Tulcea şi Deltă, Florica Bagdasar a aflat că este destituită din funcţia de ministru (la 28 august 1948). Desigur, educaţia americană, notorietatea mondială, relaţiile excelente cu lumea diplomatică britanică şi americană, rezervor de informaţii deloc plăcute despre liderii comunişti proptiţi în funcţii prin decizia Moscovei au contat enorm în eliminarea ei. Apoi, în 1951, şi-a pierdut şi locul de deputat de Tulcea din Marea Adunare Naţională, în urma unei demisii forţate. După ce Stalin a declanşat, la începutul anului 1953, campania de lichidare fizică a medicilor cu notorietate din U.R.S.S., la Bucureşti începea mimetic „vânătoarea de vrăjitoare”.

La 18 ianuarie 1953 cotidianul Partidului Muncitoresc român, „Scânteia”, publica în interiorul său (pe paginile 2-3) un amplu act acuzator intitulat „Pentru lichidarea deformărilor antiştiinţifice în domeniul pedagogiei”, în care Florica Bagdasar era inculpată pentru activitatea ei ştiinţifică şi politică, ca ministru şi deputat de Tulcea. „Cosmopolitismul” şi „ploconirea în faţa ideologiei şi ştiinţei burgheze”, aşa cum sună acuzarea din ziar, în mod normal i-ar fi adus fie detenţia pe viaţă, fie execuţia.

Doar moartea lui Stalin, la începutul lunii martie 1953, a salvat-o de la moarte. Dar nu şi de la excluderea din viaţa publică.

Deşi reabilitată în 1956, Florica Bagdasar nu a mai dorit să reintre în Partidul Comunist şi, cu excepţia unei scurte experienţe la conducerea Crucii Roşii (1957- 1961), nu a mai ocupat nicio funcţie publică.

Acţiunea ei energică, vreme de doi ani (1946-1948), în calitate de ministru al Sănătăţii şi de deputat a lăsat un rezultat valabil şi astăzi: eliminarea malariei în judeţul Tulcea.