„Eu nu mai fac planuri. Am în plan doar să trăiesc”: Povestea Evei, tânăra refugiată din Odesa a cărei “plecare de trei zile” în România s-a transformat într-o nouă viață

„Eu nu mai fac planuri. Am plan doar să trăiesc”. Așa descrie Eva, o tânără ucraineancă stabilită la Tulcea de aproape patru ani, felul în care războiul i-a schimbat complet modul de a privi viața. Avea 22 de ani când Rusia a invadat Ucraina, tocmai se mutase în primul ei apartament, în Odesa. Patru zile mai târziu, bombardamentele au început, iar toate planurile ei au dispărut ca prin magie într-o dimineață de februarie.

Astăzi lucrează la Fundația Județeană pentru Tineret Tulcea, unde ajută copii și adolescenți să se dezvolte și să găsească stabilitatea pe care ea însăși a pierdut-o atunci când a fost nevoită să fugă din Ucraina împreună cu mama, fratele și bunica ei.

Descrie vizitele în Ucraina ca pe niște mici vacanțe lipsite de somn și preferă să se concentreze aproape exclusiv pe noua sa viață în România. Nu știe când sau dacă va reveni vreodată acasă, dar se declară recunoscătoare că trăiește fără grija dronelor și a rachetelor.

• Vezi și alte cinci povești aici: Patru ani de război în Ucraina. Șase vieți reconstruite în România

“Nu este liniște în inima mea”

Născută în Reni, un oraș aflat la granița cu România, la doar 20 de kilometri distanță de Galați, Eva s-a mutat în adolescență la Odesa, unde a trăit până în 2022. Cu trei ani înainte să înceapă războiul, și-a deschis propriul salon de frumusețe la doar 19 ani, cu mult ajutor de la tatăl ei antreprenor, care i-a oferit spațiul necesar pentru a-și desfășura activitățile.

Mama ei, în schimb, era expertă în redactarea de proiecte europene, pentru care a colaborat cu diverse companii și instituții publice. 

După spusele Evei, deși părinții ei erau despărțiți, ducea o viață liniștită și prosperă din toate punctele de vedere, ceea ce a făcut trecerea la viața de refugiat cu atât mai grea. 

• “Era foarte bine și frumos în sensul că aveam… era calmă familia, în fiecare săptămână mergem undeva în weekend cu cei dragi (…) Acum, eu pot să spun și mulțumesc foarte mult că stau… nu-mi vin drone în cap și e liniște. Dar nu este liniște în inima mea. Nu pot să compar viața de acolo și viața de aici”.

Iar trecerea dintre cele două lumi a fost, în cuvintele tinerei în vârstă de 26 ani, practic instantă: o explozie, un apel telefonic scurt și un drum cu mașina spre graniță alături de bunica, mama și fratele ei mai mic, cu bagajele abia făcute și fără niciun plan. Tatăl Evei, pentru care trecerea graniței ar fi fost oricum mult mai dificilă, a decis să rămână în Ucraina.

• “Am plecat cu mașina spre Reni, cum v-am spus, orașul mai mic care se află aici la graniță de Galați, Giurgiu și am stat acolo noapte, dar am înțeles că în orașe mici nu există ajutor monetar, nu există medicină, nu există subsol făcut. 

Ideea de a veni în România i-a aparținut mătușii Evei, cu care s-au întâlnit la Reni:  Totul a pornit cu îndemnul “hai să vedem, mergem în România, facem o deplasare de trei zile”, își amintește tânăra.

Decizia a fost oarecum naturală, deoarece întreaga familie avea legături strânse cu România: străbunica Evei era născută în Brăila, aveau prieteni în țară, iar mama și mătușa ei vorbeau deja limba română. Ea nu învățase româna în copilărie, pentru că a crezut mereu că ucraineana și engleza sunt mai mult decât suficiente, dar a înțeles rapid că nu va putea rămâne în România fără să știe și limba. 

Când 26 de ore trec ca o săptămână, iar zilele devin ani

Eva și familia ei au așteptat 26 de ore la vamă înainte de a intra în România. Războiul abia începuse, deși “părea că a trecut deja o săptămână”. În acest timp, a devenit evident pentru Eva faptul că majoritatea celorlalți refugiați nu puteau trece peste bariera lingvistică, așa că ea și restul familiei au început să-și ofere ajutorul unde au putut, cu traduceri, indicații, haine – practic, cu “orice”.

Această primă experiență de “voluntariat” a Evei a continuat și pe partea românească a graniței, la Isaccea, care a devenit un punct vital de trecere pentru ajutorul umanitar către Ucraina încă din primele zile ale războiului.

• ”Cam așa a fost tot timpul. Adică n-am stat niciodată, pentru că dacă stăteam o zi fără treabă sau fără…fără altceva, îmi veneau tot timpul gânduri rele. Tot timpul voiam să plâng, așa că mă ocupam cu ceva”.

După timpul petrecut la graniță, familia a ales să meargă direct spre Tulcea, un loc pe care mama Evei, Liliana, îl vizitase cu ani în urmă și unde știa că pot găsi cazare, cel puțin temporar.

Tânăra nu descrie, însă, niciun moment de realizare sau o hotărâre clară de a rămâne în Tulcea. Soluțiile temporare au venit doar una după alta, timpul a trecut, iar “deplasarea de trei zile” s-a transformat, subtil, într-una de patru ani, care par că nu se vor încheia prea curând. 

Însă Eva nu mai îndrăznește să facă nicio predicție de ceva vreme. Ea afirmă că, în ciuda faptului că și-a lăsat în urmă întreaga viață atunci când a plecat din Ucraina, cea mai mare schimbare a fost, de fapt, de mentalitate: Ziua de mâine aproape că nu mai există nici pentru ea, nici pentru restul refugiaților, în special pentru cei mai tineri. 

• “Adică, nu avem cum să trăim altfel. Eu nu știu, momentan ce o să fie cu mine mâine sau ce o să fie poimâine. Și de asta am ales: <<Mai bine o să trăiesc cu ziua de astăzi. Măcar sunt sigură că ziua de astăzi o să meargă ok>>, decât să stau să fac planuri… Că eu n-am niciun plan. Eu am plan să trăiesc (…) Cred că războiul ăsta ne-a învățat pe noi să nu facem planuri, căci toate planurile pe care le-am avut noi până la 24 februarie 2022… s-a dus”.

În ciuda lipsei unor planuri clare și a faptului că “fiecare pas era ca o provocare”, Eva este mândră de ce a construit în ultimii patru ani: a trecut de la doar câteva cuvinte la a vorbi româna la nivel conversațional, și-a găsit un loc de muncă stabil și închiriază singură un apartament în Tulcea. 

Mama și mătușa ei au obținut un grant oferit de Organizația Internațională pentru Migrație din cadrul ONU și au deschis o mică tipografie în oraș, iar fratele ei, care a împlinit 18 ani între timp, studiază IT la București.

O ultimă problemă este că îi este greu să-și imagineze un viitor după război sau revenirea în Ucraina. Întrebată de mai multe ori despre aceste subiecte, tânăra a reușit să întotdeauna să aducă discuția înapoi la prezent. Noul apartament din Tulcea a luat locul celui din Odesa, majoritatea familiei este acum în România, iar vizitele în Ucraina, la tatăl ei, devin tot mai dificile. 

Deși tânăra admite că nu cunoaște mulți oameni care au pierdut persoane dragi în război, pentru ea simpla “normalizare” a violenței ajunge să devină insuportabilă.

• “Da, oamenii, din păcate deja s-au obișnuit cu tot ce se întâmplă și asta este cel mai mare…cea mai mare frică și cea mai mare durere a mea, cum poți să te obișnuiești cu așa ceva, cum pot copiii ăștia să crească în așa ceva, când tot timpul îți vine alarma, îți cade o rachetă și așa mai departe? Mi se pare că și după 60 de ani, când o să am…când o să fiu bătrână, tot o să mă gândesc la chestia asta. Că n-ai cum, n-ai cum să ștergi tot ce s-a întâmplat”.

Editare: Andreea Pavel