Emmanuel Macron En Marche! Scoruri sovietice pentru parlamentul francez

Este vreo legătură între două legende ale fotbalului mondial, Laurent Blanc şi Fabien Barthez, alegerile parlamentare abia încheiate şi preşedintele Franţei? Da. 

Cu aura unui John F. Kennedy din America, Emmanuel Macron a declanşat un val de voturi, simpatii, dezbateri, prognoze, la nici două luni de când a primit cheile Palatului Elysée de la predecesorul său, François Hollande, probabil cel mai penibil şi slab lider din istoria republicanismului francez. Ideea unei alte Franţe, care trebuie să se recupereze în interior şi care să redevină un motor real al continentului, a fost mesajul central al disputelor electorale din ultima vreme.

La Touquet, unde a votat la 11 iunie, Macron s-a oprit vizibil încântat în mijlocul unei mulţimi entuziaste şi a repetat un gest istoric. Pe Stade de France, în 1998, la Cupa Mondială la fotbal, „cocoşii” din Hexagon au executat Brazilia cu un sec 3-0. Aşa cum Blanc l-a sărutat pe Barthez, tot aşa Macron a repetat gestul faţă de alegători, într-un mesaj fără echivoc: Franţa, înainte de toate. Sau, aşa cum spune chiar titulatura partidului care a apărut de nicăieri în primăvara anului trecut şi care astăzi controlează Adunarea Naţională: La République En Marche!

Pentru Camera Deputaţilor din Parlamentul de la Paris, cu 577 de locuri, au candidat 7882 de persoane desemnate de principalele forţe politice ale ţării, la o lună de la alegerile prezidenţiale. Formaţiunea politică a preşedintelui Emmanuel Macron a participat pentru prima dată la un scrutin şi a reuşit, cu toate acestea, să trimită în derizoriu partidele tradiţionale – Republicanii (de dreapta) şi socialiştii – şi chiar pe cei anti-sistem: Frontul Naţional şi Franţa nesupusă (comuniştii radicali). Până acum, fiecare nou preşedinte francez obţinea şi o configuraţie parlamentară favorabilă (în 2002, Jacques Chirac, în 2007, Nicolas Sarkozy, în 2012, François Hollande) dar astăzi este vorba despre ceva mai mult. La République En Marche nu este un partid tradiţional şi, în general, nici nu este foarte limpede încă ce fel de politică face. Cu toate acestea, a obţinut ceea ce aproape toată lumea care face politică la Paris a desemnat drept o „dominaţie excesivă” în parlament. Preşedintele Macron a ţinut să explice, la o şedinţă a guvernului său, că „nu există niciun risc de absolutism” după victoria în alegerile parlamentare.

Aceasta după ce chiar şi postul naţional de radio a remarcat „scorul aproape sovietic” cu care En Marche va controla Adunarea Deputaţilor.

Rezultatele alegerilor, soldate cu pulverizarea Stângii şi reducerea la ridicol a Dreptei tradiţionale, l-au făcut pe editorialistul cotidianului „Le Figaro”, Paul Henri de Limbert, să noteze: „Cine l-ar fi luat în seamă pe Macron acum puţin timp? Cine l-ar fi crezut? O formaţiune politică inexistentă acum doi ani este în curs de a obţine o majoritate insolentă, bulversând un peisaj politic pe care l-am gândit multă vreme ca imposibil de schimbat”. Imediat după „lovitura de maestru” a lui Macron, cum titra „Le Parisien”, au apărut şi rumorile publice şi politice privind efectele unei puteri atât de mari obţinute de preşedinte şi de formaţiunea lui.

Practic, o Franţă fără opoziţie. Este bine?

„Dreapta lansează operaţiunea supravieţuirii”, scria cotidianul „Le Monde” iar „Le Point” menţiona că întreaga construcţie a lui François Fillon este „în moarte clinică”. Dar nici la Stânga nu este mai bine, dezastrul de nici 10% obţinut fiind catalogat de cotidianul canadian „Le Dévoir” drept „hecatomba Partidului Socialist”. Spre exemplu, în Bretania, acolo unde François Mitterand, preşedintele Republicii între 1981 şi 1995, a descris drept „Pământ al Făgăduinţei” pentru socialişti s-a consemnat cel mai mai mare dezastru electoral din istoria partidului. Sau, cum nota „Le Point”: pur şi simplu „Partidul Socialist nu mai există”. Frontul Naţional al Marinei Le Pen a ajuns la limitele politice de acum aproape un deceniu, înainte de expansiunea care a adus-o pe lideră în al doilea tur de scrutin prezidenţial, în luna mai, şi de rezultatele constant bune în alegerile europarlamentare şi regionale. Înfrângerea din alegerile prezidenţiale, acuzele de colaborare cu regimul rusesc al lui Vladimir Putin şi incapacitatea de a proba în practică mare parte a discursului public, au evaporat multe puncte procentuale ale formaţiunii naţionaliste ale lui Le Pen. Acum, în Adunarea Naţională, purtătorul de mesaj al luptei împotriva Uniunii Europene, Frontul Naţional, nu mai îndeplineşte numărul de deputaţi pentru a constitui un grup de sine stătător. O veste proastă, desigur, pentru acest curent pentru că, la legislativele anticipate britanice, Partidul Independenţei al lui Nigel Farage nu a mai reuşit să intre în Camera Comunelor.

Victoria formaţiunii politice a lui Emmanuel Macron este responsabilitatea vechilor partide şi a eternilor lideri, incapabili să găsească soluţii care să convingă electoratul. O societate care, până la urmă, a respins structurile, ideile şi figurile care populează Republica a V-a de aproape şase decenii. La République En Marche nu este neapărat antisistem ci reprezintă un răspuns dat politicii şi politicienilor de până acum, marea majoritate a electoratului francez contând pe o altă agendă decât aceea a decidenţilor predecesori lui Macron. Un alt răspuns al electoratului este absenteismul masiv, mai puţin de jumătate dintre francezi prezentându-se la urne la cele două tururi parlamentare, convocate la o lună după prezidenţiale.

Ceea ce acum doi ani în urmă părea o adevărată revoluţie ideologică şi politică în Europa şi America de Nord – insurgenţa naţionalismului şi a revendicărilor eurofobe şi antisistem – şi-a dat obştescul sfârşit o dată cu alegerile prezidenţiale şi parlamentare din Franţa. Nici Brexit, nici alegerea lui Donald Trump nu au avut urmări politice şi electorale pe continent, deocamdată. Şi nici mult mediatizatele „ştiri false” concepute de oficinele de propagandă ale Rusiei nu au reuşit să modifice ceva în peisajul politic din această jumătate de an în toate alegerile desfăşurate pe continent. De altminteri, nu mai departe de sfârşitul lunii mai, în somptuoasele saloane ale Palatului Versailles, noul şef al Franţei, Emmanuel Macron, îi nominaliza public preşedintelui rus, Vladimir Putin, „Sputnik” şi „Russia Today” ca fiind motoarele de ştiri finanţate de Kremlin pentru a obţine avantaje în competiţiile politice. Dincolo de ridicolul la care a fost supus eternul şef al Rusiei, s-a mai devoalat o linie directoare a politicii franceze, destul de nouă faţă de predecesoarele ei: o relaţie de dialog între Paris şi Moscova dar nicidecum una de colaborare. După ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană şi accesele antiamericane recente ale cancelarului german Angela Merkel, Franţa poate să obţină postul de lider al politicilor ferme faţă de Rusia, extrem de apreciate de statele din Răsăritul şi Centrul Europei.

Ce vrea Emmanuel Macron să facă cu această bună majoritate parlamentară, obţinută de o formaţiune politică înfiinţată de un an?

O reformă fără precedent a legislaţiei muncii, de pildă. Solicitată de antreprenori, de firmele mari şi mici, de un mediu de afaceri consemnat la tăcere de decenii de sindicate şi de politici sociale de stânga fără reţinere. Mai puţină bogăţie, poate, dar mai multă dezvoltare în ansamblu pentru întreaga economie franceză, obligată să rămână motorul funcţionării Europei şi a monedei unice. Apoi, o reclădire a relaţiilor dintre mediul naţional, francez, şi instituţiile Uniunii Europene, în sensul unei corelări mai vizibile a intereselor, aşteptărilor şi agendei publice.

Cum La République En Marche nu vrea să fie nici la stânga, nici la dreapta, cu lideri aduşi în bună măsură din societatea civilă şi cu angajamente scrise de virginitate publică depuse la sediul central, noul ministru al Justiţiei, François Bayrou, a lansat în şedinţa de guvern din 14 iunie chiar şi un proiect de lege privind moralizarea vieţii publice. Conform textului, ce ar urma să treacă de votul Parlamentului în septembrie, niciun ales din Franţa nu mai poate spera la mai mult de trei mandate identice şi succesive iar finanţarea vieţii politice se va face nu doar mai transparent dar şi mai riguros, prin intermediul unui organism bancar special înfiinţat. Curtea de Justiţie a Republicii, care are atribuţia de a ancheta şi judeca pe membrii guvernului şi ai Parlamentului, este propusă spre desfiinţare, cazurile urmând a fi preluate de procurori şi magistraţi obişnuiţi. Dacă Bayrou va reuşi să îi fie votat proiectul, drag şi preşedintelui Macron, Franţa promite o reformă importantă a vieţii politice, absolut necesară într-o Republică vârstnică deja de aproape şase decenii şi care nu s-a igienizat niciodată cum se cuvine. Totuşi, o dezbatere publică îl priveşte direct pe ministrul Justiţiei şi pare a fi o meteahnă a întregii politici franceze: un săptămânal satiric a dezvăluit că o parte dintre colaboratorii apropiaţi ai lui François Bayrou, şi lideri ai Mouvement Démocrate, formaţiunea aliată preşedintelui Macron, ar fi fost plătiţi fictiv de Parlamentul European, pe post de funcţionari. Rămâne de văzut când se va confirma acest nou exerciţiu de cheltuire a bugetelor europene: candidatul Dreptei, François Fillon, a pierdut prezidenţialele şi a ieşit din viaţa politică tocmai pentru că virtuoasa lui soţie a încasat sute de mii de euro, de la acelaşi Parlament European, fără să fi prestat vreodată vreo activitate, alta decât aceea de consoartă.

Victoria masivă a formaţiunii politice En Marche în alegerile parlamentare conduce la aşteptări pe măsură. Nici un preşedinte francez, după Jacques Chirac, din 2007, nu a mai reuşit să-şi reînnoiască mandatul. Iar partide solide, precum cel Socialist, au fost trimise aproape la gunoiul Istoriei după un sejur atât de nefericit, de cinci ani, la guvernare. Nici pe En Marche nu o aşteaptă un viitor prea luminos: promisiunile dar, mai ales, presiunile electoratului pentru o altă Franţă politică, economică şi socială sunt imense. Iar preşedintele Emmanuel Macron, la fel ca şi noua sa echipă guvernamentală şi parlamentară, au nevoie de soluţii şi timp pentru a renova Republica a V-a. Or, ca în orice casă nouă, cheltuielile sunt mari iar gusturile divergente.