DECONTURILE. Cum a devenit PSD cel mai important partid politic din Istoria României

Alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016 au dat rezultatele finale: o victorie a Partidului Social Democrat, cu peste 45% dintre opţiuni şi un rezultat modest al Partidului Naţional Liberal, cu 20% din voturi. O incursiune în istorie spune că, în vremuri calme şi lipsite de criză, şi într-un context lipsit de fraude electorale, aceasta este cea mai mare victorie a unui partid politic în alegerile parlamentare din România din ultimii 90 de ani, după aceea obţinută de Partidul Naţional Ţărănesc, în 1928.

Campania electorală a fost lipsită de culoare, de rigoare şi de lideri. Nuanţele terne instalate în actul de guvernare de preşedintele Klaus Iohannis şi de prim ministrul Dacian Cioloş au fost considerate de o parte a mass- media şi a societăţii cu opinii drept un început de normalizare. Figurile de plastic, lipsite de orice emoţie, ale Uniunii Salvaţi România, au contribuit şi ele îndeajuns la conturarea unui scenariu potrivit căruia electoratul românesc a devenit, şi el, apropiat de tendinţele tehnocrate.

Nimic mai fals. România a votat, în orice scrutin, cu emoţie şi mai puţin după o sinteză a programelor electorale. Aşa a câştigat Traian Băsescu două mandate prezidenţiale, aşa a ieşit din urne monstrul electoral denumit Uniunea Social Liberală, în decembrie 2012. Acum, la 16 ani de la ultima victorie în alegeri, a venit rândul Partidului Social Democrat şi a lui Liviu Dragnea. Când, acum un an, după demiterea guvernului Ponta în urma unei alte emoţii, care a durat trei seri în Piaţa Universităţii din Bucureşti şi la care au participat câteva mii de oameni, a venit de la Cotroceni soluţia Dacian Cioloş, puţini au crezut în şansele lui Liviu Dragnea de a recalibra un partid aflat în derivă şi plecat de la guvernare. La doar câteva luni, în alegerile locale, PSD revenea principalul partid al ţării iar pe 11 decembrie 2016 a devenit stăpânul absolut al politicii din România, lipsit fiind de o opoziţie rezonabilă în Parlament. Pentru prima dată, PSD nu a mai împărţit societatea în mod antagonic şi ireconciliabil şi, tot pentru prima dată, proiectele propuse, cu iz electoral şi social, desigur, nu au fost neapărat populiste ci au ţinut cont de o realitate evidentă. De ceva timp, România are cea mai importantă creştere economică din Uniunea Europeană şi, au spus câştigătorii, a venit vremea ca această situaţie să se regăsească prin buzunare. Tot aşa, PSD s-a raportat puţin la figura lui Klaus Iohannis şi mai mult la nereuşitele şi slăbiciunile- şi au fost destule!- din interiorul guvernului condus de Dacian Cioloş. Mai clar: PSD a avut leadership, PNL a mers în derivă după examenul penibil de la alegerile locale din vara anului 2016.

Desigur, deratizarea încercată de unii reprezentanţi ai acestui Executiv a fost salutată dar, la fel de mult, accesele de personalitate fără impact pozitiv în rândul societăţii au fost, şi ele, la fel de importante. Campania pentru statuia lui Brâncuşi, inflexibilitatea doamnei Corina Şuteu de a vorbi despre cultură doar prin cheia unei legi a cinematografiei, ieşirile publice nefericite ale titularului de la Justiţie, doamna Raluca Prună, venite după un alt episod scandalos, numit Cristina Guseth, de la audierea din Parlament, lipsa oricăror rezultate din partea unui alt activist civic, devenit ministru, Cristian Ghinea, scandalurile de plagiat din jurul unui alt ministru, Petre Tobă, afilierea necondiţionată a unui ministru al Educaţiei, Adrian Curaj, în jurul unei instituţii de învăţământ contestate, cenuşiul ministrului de Externe, câte or mai fi fost, toate au împins balanţa, în percepţia electoratului, mai degrabă spre nemulţumire.

Cum s-a ajuns aici?

Victoria Partidului Social Democrat este suma rezultatelor conducerii lui Liviu Dragnea asupra organizaţiilor, după debarcarea lui Victor Ponta, şi a deconturilor câtorva persoane şi instituţii, implicate în cursul acestui partid.

Imediat după victoria în alegerile prezidenţiale, Klaus Iohannis a reprezentat o bună speranţă de a aduce un suflu nou în politică. Ardelean, sas, nevorbăreţ, fără idei multe, puţin implicat în treburile celor două-trei partide care contează în România, destul de provincial pentru a nu rivaliza cu liderii naţionali consacraţi. Cu aceste atuuri, Partidul Naţional Liberal a devenit, repede, cel mai important din ţară, urcând spre 40% din opţiuni. La doi ani de la instalarea preşedintelui Iohannis la Cotroceni, Partidul Naţional Liberal a ajuns la jumătatea potenţialelor şanse din noiembrie 2014. Mai exact, s-au pierdut câte 10 procente pe an: o erodare masivă, demnă de măsurile anti-populare luate de Traian Băsescu înaintea celei de-a doua suspendări. Inactivitatea preşedintelui Iohannis în spaţiul public, admirată iniţial drept un alt fel de a face politică, a costat masiv Partidul Naţional Liberal. El, preşedintele României, împreună cu Alina Gorghiu, pot fi consideraţi agenţi electorali importanţi ai PSD.

Trecutul de colaborare a Partidului Naţional Liberal cu Partidul Social Democrat a avut rezultate electorale. Între cele două partide, în ultimele decenii, a existat mai degrabă o colaborare, inclusiv la guvernare, decât o competiţie. Un alegător de dreapta nu are multe motive de încredere într-un partid care, s-a dovedit, oricând bate palma cu stânga. Apoi, niciodată vreunul dintre autorii conceptului Uniunea Social Liberală nu a cerut scuze propriului electorat vreodată: dimpotrivă, au mers mai departe încercând un exerciţiu de admiraţie pentru o soluţie tipic comunistă, de unificare a întregului spectru politic împotriva unui duşman instituţional. Căci, Uniunea Social Liberală a avut toate atributele unei organizaţii lipsite de filon democratic, cu opţiunea clară de a organiza lovitura de stat împotriva preşedintelui Băsescu şi de a-şi instala guvernarea. De ce nu au putut liderii PNL să se rupă de trecut? Pentru că, în definitiv, actuala gardă de conducere a PNL este legată politic, emoţional şi structural de PSD şi de stânga pe care acesta o reprezintă. În acelaşi timp, afacerile sunt transpartinice iar presa a relatat cotidian despre aleşi liberali care au acumulat, cot la cot cu social- democraţii, averi necuvenite.

Apariţia unei formaţiuni numite Uniunea Salvaţi România a reprezentat o mare provocare pentru Partidul Naţional Liberal. Activişti lipsiţi de experienţă politică, ambiţioşi, experimentaţi profesional, lipsiţi de trecut, au scos procentaje substanţiale din electoratul de dreapta, fost liberal. De pildă, în Bucureşti, Partidul Naţional Liberal a devenit o organizaţie eşuată. Desigur, partizanatul ambelor partide pentru persoana lui Dacian Cioloş, lipsit de carismă şi fără impact electoral, au condus spre o confuzie şi mai mare în cele câteva centre urbane unde USR a obţinut voturi. Pe viitor, fără o viziune clară şi un proiect asumat, USR va ieşi din politică şi se va rândui alături de alte minuni ale ţării, precum acel Partid al Poporului Dan Diaconescu, care a obţinut peste 17% dintre opţiuni la alegerile parlamentare din 2012. Singură lozinca luptei anticorupţie şi opoziţia la tot ce provine dinspre spectru politic nu este îndeajuns pentru viitorul USR.

Preşedintele Klaus Iohannis are o slăbiciune: Alina Gorghiu. Ei i-a fost înmânată preşedinţia celui mai vechi partid al României, cu scopul de a prelua puterea. O fată blondă, din Tecuci, măritată deja după câteva episoade prin partid, lucru care a făcut-o destul de remarcată şi importantă, Alina Gorghiu nu s-a putut lupta cu PSD, nici cu Liviu Dragnea şi nici nu a avut, măcar, idei. Stabilirea candidatului PNL pentru Primăria Generală a Bucureştilor, în vara anului 2016, este reprezentativă pentru proiectele politice ale doamnei Gorghiu. Un discurs plat, refuzul de a se detaşa de preşedintele Iohannis- deşi acesta este departe de a reprezenta o formulă de a aduce voturi-, lipsa de soluţii la strategiile PSD, aplicarea dogmatică a lozincilor principale care desemnau lupta anticorupţie şi curăţarea clasei politice au transformat PNL într-o anexă a politicilor lui Liviu Dragnea şi într-un monument dedicat penibilului în lumea parlamentară. Ruperea de trecutul cu PSD nu a fost posibilă: alegătorul de dreapta aştepta măcar o scuză pentru USL. Nu a fost să fie. În schimb, PSD a idealizat alianţa USL şi, mai mult, i-a transformat pe Călin Popescu Tăriceanu şi formaţiunea sa, ALDE, în eroi mitici în lupta pentru păstrarea demnităţii Parlamentului şi a clasei politice.

Demonizarea Parlamentului, a partidelor politice şi a liderilor lor a condus la refuzul societăţii de a mai legitima cea mai importantă instituţie a statului. De aici, cea mai scăzută prezenţă la vot din istoria ţării. Când auzi zilnic, din toate părţile, că Parlamentul şi oamenii politici sunt, toţi, fără excepţie, nişte puşcăriaşi nedovediţi cum ai putea mobliza spiritul civic al societăţii? Căci, de când Justiţia din România, şi presa afiliată ei, a stabilit că întreaga clasă politică este răspunzătoare pentru situaţia de acum, societatea nu a mai găsit tăria de caracter să dozeze: anumiţi parlamentari, poate cei mai mulţi, au făcut acte de corupţie, anumiţi lideri politici sunt în contradicţie cu legea. În România, însă, au fost, sunt şi vor fi parlamentari şi oameni politici de bună credinţă, necorupţi şi incoruptibili şi fără scopuri meschine, strict electorale. Iar construcţia generală a acestora este vizibilă, chiar dacă aşteptările sunt altele. Efortul unor instituţii ale statului, în speţă D.N.A., de a convinge de contrar a dus la un efect advers: la alegerile locale din vara anului 2016 a fost dat semnalul iar acum procesul s-a desăvârşit. Electoratul nu a mai ţinut cont de revoluţia emoţională televizată a cătuşelor din faţa D.N.A., declanşată acum trei ani, şi a votat masiv, aşa cum nu a făcut-o niciodată în istoria recentă, pentru partidul cel mai demonizat în această veşnică poveste a luptei anticorupţie. Ruperea echilibrului normal într-un stat de drept, între instituţiile statului, am mai scris acum aproape doi ani, a condus la reflexul electoratului şi unei părţi a lumii politice de rezistenţă şi chiar ignorare a demersurilor Justiţiei. Şi aceasta pentru că, de multe ori, Justiţia nu a înţeles că este nimic altceva decât o instituţie a statului, care trebuie să se supună rigorilor minimale de transparenţă, corectitudine, eficienţă. De câte ori a planat suspiciunea unui dosar politic, replica DNA a fost palidă şi exclusiv conturată într-un limbaj neconvingător. Intervenţiile publice ale conducerii DNA, cel puţin cele din ultima vreme, nu au făcut decât să sporească simpatia populară pentru partidele care nu de puţine ori au acuzat interferenţe grave ale Justiţiei în actul administrativ: PSD şi, în special, ALDE şi PMP. PNL nu a înţeles că lupta anticorupţie nu poate fi un mesaj electoral ci o obligaţie a instituţiilor statului de a acţiona legal şi normal. Atât! Iar decontul a venit, nu putea să nu vină.

România a dovedit, însă, la alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016 că este un stat imun la lideri şi formaţiuni politice ieşite din tipar, violent anti-sistem. Este cea mai bună veste pe care românii au putut să o dea într-o lume care îşi caută, de ceva vreme, alte resurse umane decizionale. Rămâne de văzut cine va fi la putere şi cine în opoziţie: aici, deja, aceeaşi Românie are o tradiţie inconfundabilă.