Uniunea Europeană se pregăteşte în 2017 pentru cele mai puternice demonstraţii de forţă electorală după ce, anul trecut, populaţia Marii Britanii a decis să urmeze lozincile lui Nigel Farage şi Boris Johnson. În luna mai vor fi alegerile prezidenţiale din Franţa, acolo unde, doar în primul tur, Marine Le Pen se anunţă imbatabilă iar în toamnă se reîmprospătează Bundestagul de la Berlin. Candidatul social-democrat Martin Schultz, carismatic şi pro-european fără rezerve, pare să fie concurentul cel mai zdravăn al Angelei Merkel din ultimul deceniu. În doar câteva zile, însă, pe 15 martie, Olanda a programat alegeri parlamentare. Şi, ca de obicei, în campanii, au apărut şi salvatorii. Numele lui, de data aceasta este Geert Wilders, care conduce de un deceniu Partidul Libertăţii.
Cel mai probabil campania electorală din Olanda nu va cunoaşte o dezbatere de proiecte ci va fi o dispută retorică între prim-ministrul Mark Rutte, lider al Partidului Popular al Libertăţii şi Democraţiei (de orientare conservatoare), la conducerea unui guvern de coaliţie între creştini-democraţi şi liberali din 2010, şi exoticul şef al eurofobilor şi islamofobilor olandezi, Geert Wilders. Discuţia despre imigrare şi Islam este deja atotcuprinzătoare în Olanda, o ţară mai puţin obişnuită cu politicieni ieşiţi din tabloide. Ei bine, de data aceasta, după Brexit şi instalarea lui Donald Trump la Casa Albă, este altfel. În campania electorală din Olanda până şi marile multinaţionale au simţit nevoia să-şi expună un punct public de vedere: Shell, Unilever, Philips şi Ahold Delhaize au semnalat pericolul creşterii în importanţă a partidelor populiste, un fenomen care ar afecta bunăstarea, siguranţa şi afacerile profitabile ale statului.
Toate sondajele de opinie spun că există doi competitori care îşi dispută primul loc în Parlamentul cu 150 de mandate: Mark Rutte şi Geert Wilders. Partidele lor sunt creditate cu prima şansă: dacă până acum câteva zile avansul Partidului Libertăţii al lui Wilders era de necontestat (până la 30 de mandate, faţă de cele 26 prognozate pentru Rutter), se pare că s-a instalat de curând egalitatea. Regatul Ţărilor de Jos, denumirea oficială a Olandei, este o monarhie constituţională, unde puterea efectivă în stat este exercitată de şeful guvernului. După 123 de ani de domnie a reginelor (din 1890 suverane au fost, pe rând, Wilhelmina, Juliana şi Beatrix), din 2013 pe tronul de la Haga s-a aşezat un rege, Willem Alexander. Dar, poate, nu este chiar singura schimbare majoră la faţă pe care Olanda de astăzi o aşteaptă.
Geert Wilders şi-a început cariera politică în 1997 când a fost ales în consiliul municipal din Utrecht, pe listele Partidului Poporului pentru Libertate şi Democraţie (condus acum de prim ministrul Mark Rutte). Un an mai târziu a obţinut primul său mandat de parlamentar iar în 2004 a părăsit partidul, invocând susţinerea acordată de liderii săi pentru integrarea Turciei în Uniunea Europeană. În 2006 a înfiinţat Partidul Libertăţii iar la alegerile parlamentare din acelaşi an, cu un discurs deja eurofob, a obţinut 9 mandate. La precedentul scrutin, din 2012, partidul său era deja a treia forţă politică a Olandei, cu 24 de mandate.
Încă din februarie 2014, „Washington Post” scria că este posibilă o alianţă europeană între Marine Le Pen şi Geert Wilders. Iar la întrunirea de la Koblenz a partidelor naţionaliste, din ianuarie 2017, această percepţie a devenit şi mai colorată după incendiarul discurs al liderului olandez, în care se lansa apelul „istoria ne cheamă să salvăm Europa!”. Marine Le Pen a vorbit, mai modestă, doar despre o „primăvară patriotică” pe continent, o aluzie la momentul revoluţionar din 1848 şi a sa „primăvară a naţiunilor”. Totuşi, diferenţele sunt vizibile, dacă vrei să le accepţi. Nu doar discursul îi separă pe cei doi lideri. Spre deosebire de conducătoarea Frontului Naţional din Franţa, programul politic al lui Geert Wilders este mult mai substanţial, implicând atât măsuri legislative interne cât şi pe cele care privesc „relele” sistemului social şi politic olandez. Partidul Libertăţii din Olanda susţine funcţionarea „Statului providenţă”, cum a fost valabil în deceniile postbelice, doar pentru nativi: revenirea cotei de pensionare la 65 de ani şi creşterea pensiilor, ameliorarea sistemului public de sănătate, încurajarea producţiei naţionale, fără costuri suplimentare, retragerea din Uniunea Europeană şi din zona euro, introducerea controlului la frontiere. Cele mai gustate puncte din program sunt acelea referitoare la imigraţie: oprirea totală a dreptului de azil în Olanda, oprirea totală a imigrării musulmane, interzicerea Coranului. Într-un interviu acordat televiziunii publice, WNL, şi preluat şi de cel mai popular cotidian olandez, „De Telegraaf”, la 12 februarie 2017, Wilders arată că moscheile sunt, de fapt, „temple naziste” şi că Islamul are destule legături cu ideologia nazistă. Totodată, el a militat pentru interzicerea „oricărei forme de expresie islamică” în public. L-a ajutat, în această discuţie, şi un exploziv articol tipărit la 13 februarie 2017 în „Algemeen Dagblad” (un cotidian care apare la Rotterdam, difuzat în peste 500.000 de copii zilnic, şi cu o redacţie de peste 500 de ziarişti şi corespondenţi), sub semnătura cunoscutului profesor Ruud Koopmans, care atrăgea atenţia tuturor factorilor de decizie din Europa că ar exista peste 50 de milioane de musulmani în întreaga lume care ar fi gata să accepte violenţa pentru a-şi apăra religia.
Geert Wilders vorbeşte de mai mult timp despre pericolul islamizării Europei. Într-o scrisoare deschisă adresată Senatului S.U.A., la începutul anului 2016, şi puţin mediatizată, liderul Partidului Libertăţii s-a transformat într-un teribil profet, creionând un viitor destul de sumbru pentru continent. „Islamul este o ideologie politică”, scria Wilders. „Este un sistem care stabileşte reguli precise pentru societate şi pentru viaţa fiecărei persoane. Islamul nu este compatibil cu libertatea sau cu democraţia. O Europă islamică înseamnă o Europă fără libertate şi fără democraţie, un deşert economic, un coşmar intelectual şi o pierdere de putere militară pentru America, deoarece aliaţii săi se vor transforma în duşmani. Cu o Europă islamică, America va trebui să apere moştenirea Romei, a Atenei şi a Ierusalimului”. Discursurile sale l-au transformat în cel mai popular politician al Olandei: este un titlu pe care l-a câştigat, în urma unor ample sondaje de opinie din media olandeze, în 2010, 2013, 2015 şi 2016. Retorica sa, nu doar islamofobă dar şi opusă instituţiilor Uniunii Europene, a fost unul dintre factorii majori ai rezultatului referendumului organizat de prim ministrul Mark Rutte, în primăvara anului 2016, pe tema Tratatului de asociere dintre U.E. şi Olanda, când majoritatea a decis că nu este de acord. „Olandezii au spus NU elitei europene şi nu tratatului cu Ucraina”, a explicat Wilders. Apoi, a urmat şi o altă profeţie: „Acesta este începutul sfârşitului pentru Uniunea Europeană”.
Mark Rutte, liderul cabinetului de coaliţie de la Haga de mai bine de şase ani, nu a rezistat nici el tentaţiei de a vorbi despre Islam ca temă de campanie electorală. A doua zi după instalarea lui Donald Trump ca preşedinte, şi în contextul tuturor sondajelor care îl dădeau favorit pe Geert Wilders, prim ministrul a trimis o scrisoare deschisă intitulată „Către toţi olandezii”, în care a adresat ameninţări la adresa acelora care nu se pot integra: „faceţi ceea ce este normal în ţara noastră. Dacă nu vă place, plecaţi”. Abia din acest moment, punctele procentuale pentru Rutte au început să sporească în încrederea electoratului.
În replică, lansarea campaniei electorale a Partidului Libertăţii a coincis cu un atac fără precedent la adresa comunităţii musulmane din Olanda, tema principală la conferinţa de presă fiind „gunoaiele marocane” care „ne fac periculoase străzile”. Apelurile au vizat „recâştigarea ţării” şi transformarea Olandei într-o „ţară pentru olandezi, din nou casa voastră” precum şi oprirea trimiterii banilor olandezi „în Africa şi la Bruxelles”. Deislamizarea Olandei ar putea să plece, în opinia lui Geert Wilders, de la restrângerea numărului marocanilor din stat.
Conform recensământului general, din 2012, în Regatul Ţărilor de Jos procentajul celor care se declară olandezi trece de 79% (13,3 milioane locuitori din cei 16,6 milioane locuitori în total). Turcii reprezintă 2,3 % (390.000), indonezienii – 2,3% (380.000), marocanii – 360.000 (2,1%), surinamezii – 340.000 (2,06%), alţii (est europeni, expaţi din Uniunea Europeană, africani, americani) – 1,4 milioane (8,6%). Imigranţii din Indonezia şi Surinam s-au stabilit în Olanda după ce aceste două foste colonii olandeze şi-au cucerit independenţa (Indonezia, imediat după al Doilea Război Mondial, Surinam în 1975), în vreme ce comunităţile din Turcia şi Maroc au deja o vechime de trei generaţii, cei mai mulţi provenind din rândul muncitorilor necalificaţi pe care Olanda i-a acceptat din anii 1950-1960. Chiar dacă, procentual, comunitatea musulmană din Olanda nu depăşeşte 10%, tema este extrem de sensibilă în spaţiul public. Motivele sunt atât legate de percepţiile venite din statele vecine (în Belgia şi în Franţa autorităţile au eşuat în integrarea acestor comunităţi, Bruxelles-ul devenind, practic, principala rampă de lansare a Islamului radical din Europa) cât şi electorale: primarul celui mai mare oraş din Olanda, Rotterdam, este de origine marocană. Ahmed Aboulateb a fost ales în 2009 iar la începutul anului 2015, în cadrul unei intervenţii la cea mai urmărită emisiune politică a televiziunii naţionale olandeze, „Nieuwsuur”, a cerut măsuri radicale împotriva coreligionarilor radicali şi extremişti, condamnând fără rezerve atentatele teroriste din Europa. „Este de neînţeles să te întorci împotriva libertăţii”, spunea atunci primarul din Rotterdam. „dacă nu îţi place libertatea, fă-ţi bagajele şi pleacă”, mai continua el. Ahmed Aboulateb a câştigat mai multă încredere publică prin această intervenţie decât Geert Wilders şi Mark Rutte prin campaniile lor.
Ahmed Aboulateb este primarul celui mai mare port din Europa şi acela care a venit, degeaba, în aprilie 2013, şi la Constanţa, în speranţa găsirii unei căi de colaborare între cele două oraşe înfrăţite. Discuţiile purtate atunci cu Radu Mazăre au fost mai degrabă exploratorii, de vreme ce primarul Rotterdamului ţinea să precizeze, la conferinţa de presă: „costumul meu este foarte ieftin comparativ cu cel al domnului Mazăre, maşina mea, de asemenea, este foarte ieftină comparativ cu cea a domnului Mazăre”. O ieşire elegantă în comparaţie cu discursul isteric anti-românesc al celui care conduce în sondajele de opinie din Olanda pentru alegerile din 15 martie.
În vara anului 2009, într-o ieşire publică, Geert Wilders menţiona către mass- media că susţine excluderea României şi Bulgariei din Uniunea Europeană deoarece „aceste două ţări nu sunt pregătite deloc. Nu sunt pregătite şi sunt extrem de corupte”. Mai bine de doi ani după aceea, în Parlamentul olandez, în decembrie 2011, un deputat al Partidului Libertăţii, Ino van den Besselaar, susţinea că „aderarea României şi Bulgariei nu ar fi trebuit să aibă loc niciodată” iar liderul său, Geert Wilders, a avut izbucniri periodice negative la adresa intenţiilor de a se admite România în aşa-numitul spaţiu Schengen şi de a se deschide piaţa olandeză a forţei de muncă pentru cetăţenii români. Olanda este una dintre primele state din lume cu care România a stabilit relaţii diplomatice (în februarie 1880) după obţinerea Independenţei, iar în 2016 investiţiile directe olandeze în economia românească însumau peste 16 miliarde de euro (25% din total), la mare distanţă de locul al doilea, ocupat de Austria, cu doar 9 miliarde de euro (14% din total).
Alegerile parlamentare din 15 martie din Olanda au un câştigător sigur şi un altul care va forma guvernul. Pentru că Geert Wilders şi al său Partid al Libertăţii cel mai probabil vor deveni una dintre cele două forţe importante ale ţării şi vor impulsiona campania Marinei Le Pen pentru prezidenţialele din Franţa. La fel de probabil, însă, „sanitarul” Europei, care a promis curăţarea de „gunoaiele marocane”, nu va găsi parteneri politici cu care să alcătuiască viitorul guvern.
Semnalul tras, însă, de electoratul olandez trebuie clar tradus în limba specifică a clădirilor aseptice din sticlă, de la Bruxelles. Pentru că, dacă strigătul nu va fi înţeles în limba olandeză, se va auzi şi mai clar în limba franceză.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
