Cum se formează o comunitate minoritară: Cazul ucrainean/ Asemănări și deosebiri cu armenii și polonezii refugiați în România secolul trecut/ Război, genocid și cel mai scurt drum spre salvare: Dobrogea (analiză)

Comunitățile minoritare se formează, în cele mai multe dintre cazuri, în urma deportărilor, decupărilor de teritorii și alipirii lor la un stat vecin sau al refugierii din calea conflictelor. Masacrele, genocidul și ura de rasă sunt strâns legate de formarea grupurilor minoritare, fie că sunt etnice, religioase sau lingvistice.

În ultimul secol, pe teritoriul României s-au așezat trei popoare care au fugit de pericolul de a fi exterminate și au format aici nuclee inițial compacte, solide, apoi diluate și aproape asimilate de populația autohtonă. Armenii, polonezii și ucrainenii și-au găsit locul în Dobrogea, regiunea cu cele mai multe minorități din România, în timpul unor războaie și a exterminărilor coordonate guvernamental.

De ce au ales să se așeze în această regiune, cu precădere în Constanța? Cât de mult seamănă modurile în care s-au format cele trei comunități? În ce puncte se deosebesc, totuși, acestea și cât de mult a cântărit contextul internațional în evoluția evenimentelor? Vor fi asimilați ucrainenii asemenea armenilor și polonezilor? Vor rămâne ucrainenii în România după ce războiul se va fi încheiat? Și, mai ales, de ce nu trebuie să uităm violurile, tortura și celelalte orori care au bătătorit drumul tuturor spre refugiu.

Cazul armean în Primul Război Mondial (genocidul din 1915, Imperiul Otoman)

Masacrarea armenilor din Imperiul Otoman a început încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, sub domnia sultanului Abdul Hamid, însă cel mai cunoscut episod de exterminare al acestui popor s-a petrecut în timpul Primului Război Mondial, începând cu 24 aprilie 1915, când mai mulți jurnaliști au fost luați pe sus dintr-o redacție din Constantinopol (astăzi Istanbul) și executați. Imediat după, peste 200 de intelectuali armeni au avut aceeași soartă.

La scurtă vreme a început dislocarea familiilor armene din gospodăriile lor, jaful și deportarea în deșertul sirian Deir-es-Zor, în condiții atât de dure, fără apă, mâncare sau medicamente, încât mare parte din ei au murit pe drum. Otomanii îi împușcau pe cei care rămâneau în urmă sau se îmbolnăveau.

Așa a început genocidul armean, un termen care stârnește și astăzi furia Turciei care n-a recunoscut niciodată intenția otomanilor de a elimina complet orice urmă de armean. În plină descompunere a Imperiului Otoman și după 12 războaie cu rușii, Guvernul Junilor Turci îi considerau pe armeni trădători și responsabili pentru succesele înregistrate de Imperiul Rus care își extindea influența în bazinul pontic și i-au acuzat pe armeni de ”diversiune împotriva statului”.

Turcii invocă astăzi acest argument dublat de faptul că moartea armenilor s-a petrecut ”în timpul unui război”, deci au dispărut ”natural”, în timpul unui conflict în care au murit și otomani. Genocidul armean nu este recunoscut de mai multe state, între care și România sau Israel, dar este recunoscut de președinția SUA (Joe Biden a condamnat genocidul armean în ziua comemorării din 2021), Vatican, Parlamentul European și zeci de state.

Tortura, violurile și jaful nu au lipsit în procesul de exterminare și traumatizare a poporului armean. Consemnărilor istoricilor și diplomaților, dar și mărturiile armenilor care au supraviețuit evocă orori greu de imaginat, de la bebeluși scoși pe viu din burțile mamelor care erau tăiate cu iataganele otomanilor la copii care erau cruțați doar ca să vadă decapitarea părinților și să ducă vorba mai departe despre cruzimea otomanilor pentru a teroriza prin frică. Aproximativ 1,5 milioane de armeni au murit în timpul genocidului.

Dar o parte din armeni, mai ales cei înstăriți, care apucaseră să-și salveze economiile, de cele mai multe ori între cârpe cusute pe interiorul hainelor, au fugit de război și din calea otomanilor. În mod ironic, de foarte multe ori ei au fost ajutați de familii otomane cu care conviețuiseră până la izbucnirea masacrelor.

Cu ajutorul vapoarelor au traversat Marea Neagră și au ajuns în Constanța, în jur de 10.000, fie că erau orfani, văduve cu copii sau bătrâni. Mai mult de jumătate dintre ei nu a vrut să rămână aici și, de-a lungul anilor, au plecat în București, dar mai ales în Europa Occidentală (cu precădere în Franța) sau SUA, unde aveau rude sau prieteni. Comunități importante de armeni s-au mai format în județele din regiunea Moldovei (așezați pe fondul comunității armene istorice, din perioada medievală), acolo unde a fost înființat și un orfelinat pentru sutele de copii ajunși în Constanța fără părinți.

Armenii, turcii și românii au conviețuit exemplar în Constanța. În ciuda faptului că în Imperiului Otoman erau exterminați, armenii s-au refugiat de multe ori în casele turcilor de la malul mării (La 1915, Constanța era pământ românesc de nici 40 de ani, aparținând Imperiului Otoman jumătate de mileniu). Își lăsau copiii cu familiile turcilor pentru a merge la biserică, mâncau împreună, se ajutau la treburi și se susțineau reciproc. Armenii au găsit refugiu mai ales în casele populației autohtone, care i-au primit și ținut până când aceștia au reușit să-și închirieze sau cumpere propriul spațiu sau au primit un spațiu de la stat.

Armenii s-au integrat rapid în Constanța mai ales pentru că înțelegeau relativ limba turcă, dar și datorită meșteșugurilor de orice fel la care erau pricepuți. Și-au început mici afaceri și, susținuți de Statul român (aveau propria biserică și școală în limba armeană) și vecinii turci, au reușit să devină parte a societății. Astăzi, din cauza formării tot mai multor familii mixte, comunitatea armeană mai numără doar 2-3 sute de suflete.

Cazul polonez în Al Doilea Război Mondial (1939, exterminarea hitleristă)

Invadarea Poloniei de la 1 septembrie 1939 a avut loc în urma unei operațiuni sub ”steag fals” (care ”justifică” invazia atacatorului, permițându-i acestuia să spună că se află în legitimă apărare și se ”apără” după ce a fost atacat). Naziștii conduși de Adolf Hitler au orchestrat, cu o zi înainte să invadeze Polonia, un atac asupra unui post de radio german la graniță cu țara vecină.

Hitler s-a ”apărat” astfel în fața Poloniei invadând-o, după ce, cu un an înainte, anexase Austria și regiunea sudetă a Cehoslovaciei, invocând ”drepturile germanilor” din acea zonă. Puțin peste două săptămâni de la invazia hitleristă, Polonia este atacată și de URSS condusă de Iosif Stalin (aflat în alianță cu Adolf Hitler, în urma Tratatului de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939). Țara este dezmembrată deci de cei doi monștri politici, sovietic și nazist.

Polonezii încep să fugă din calea războiului și a exterminărilor care veneau de ambele părți: naziștii aveau nevoie de Lebensraum (spațiul vital), iar sovieticii urmăreau eliminarea ”elementelor periculoase”.

Astfel, în jur de 6 milioane de polonezi, adică aproximativ 20% din populația totală a țării, au fost uciși de Hitler, din care jumate au murit în lagărele de exterminare, iar sovieticii au ucis sau deportat alte aproape 2 milioane de polonezi, masacrul din Katyn fiind unul dintre episoadele tulburătoare din istoria crimelor comuniste. Atrocitățile staliniste (inclusiv violuri, torturi și jafuri) au continuat și după ”eliberarea” Poloniei de către Armata Roșie în 1944.

Cei care reușesc să supraviețuiască se refugiază în România, intrând mai ales prin zona de nord a țării, prin Bucovina, și coborând apoi în Dobrogea, căutând să se îndepărteze cât mai mult de amenințările sovietică și nazistă. Primele tabere de refugiați se așează în Tulcea, Babadag și Constanța.

Polonezii nu s-au așezat în Basarabia (care era românească la acea vreme) de teamă că regiunea este la granița cu URSS și riscă să fie ”înghițiți” rapid în caz de expansiune a invaziei. Un alt argument pentru care s-au așezat în Dobrogea este pentru a putea să plece mai ușor prin porturi în cazul unei eventuale invazii sovietice. 

Comunitatea istorică poloneză i-a ajutat pe refugiați, iar Guvernul României a instituționalizat ajutorul pentru refugiații polonezi: copiii au fost integrați în școli, cei care au rămas au primit diurne pentru locuințe și hrană, au apărut publicații de refugiați polonezi etc. 

În jur de 100.000 de polonezi s-au refugiat astfel în România, dar doar câteva mii au ales să rămână aici. În primă fază, aceștia s-au așezat în hoteluri sau au fost repartizați în garnizoane, internate și școli. Polonezii s-au aflat întotdeauna în relații bune cu gazdele românești, iar Biserica a fost puternic implicată în integrarea acestora. 

Cazul ucrainean în Războiul Rusiei (2022, ”denazificarea” putinistă) 

Invazia Rusiei de la 24 februarie 2022 și tot ce a urmat în primul an al acestui război amintește la dungă de atacurile și modul în care se raportau atacatorii la armenii și polonezii din secolul al XX-lea. În creierii dimineții, tancurile rusești au intrat în Ucraina și ceea ce Vladimir Putin credea că o să fie un război fulger (termenul german ”blitzkrieg”) a ajuns un război de uzură de manual, în care zeci de mii de ruși și ucraineni au murit. Pretextul autocratului de la Kremlin: ”denazificarea” Ucrainei (condusă, culmea, de un președinte evreu) prin metode și pe căi putiniste care amintesc izbitor de Adolf Hitler.

Invazia Rusiei cu certitudinea că Ucraina va capitula rapid s-a petrecut după ce Vladimir Putin a anexat fluierând Peninsula Crimeei, fără opoziție și dificultate, în 2014. Rupând cu ușurință această felie din Ucraina, Putin a crezut că la fel se va întâmpla și în regiunile din estul țării, apoi va avea cale liberă spre Kiev unde cel mai probabil ar fi urmat să-și instaleze un guvern marionetă.

Lucrurile nu au mers deloc conform planurilor de la Kremlin și, după aproape un an de război, Ucraina nu numai că a reușit să recucerească teritorii pierdute la începutul războiului, dar armata rusă a suferit pierderi semnificative de militari, infrastructură și resurse. Putin le-a livrat ceva rușilor, regiunile Doneţk, Lugansk, Herson şi Zaporojie pe care le-a anexat după ce a preluat controlul asupra lor.

Aproape complet izolat pe plan extern, Putin conduce un război din ce în ce mai violent, cu atrocități greu de imaginat, cu violuri, jafuri și torturi îngrozitoare, reflectate atât în rapoartele ONU, cât și în gropile comune descoperite în Irpin sau Bucea. Orașele unde au avut loc episoade macabre de ”denazificare” a populației ucrainene au devenit loc de pelerinaj pentru liderii europeni. Un raport ONU și mai mulți lideri politici de pe scena internațională au condamnat public Rusia pentru crime de război, iar Tribunalul de la Haga a cerut Rusiei să oprească invazia. De asemenea, Curtea Penală Internațională de la Haga a anunțat că începe audierile în dosarul deschis de Ucraina împotriva Rusiei pentru acuzații de genocid.

În primele 10 luni de război, aproape 8 milioane de ucraineni au fugit din țară și alte 10 milioane au migrat în interiorul Ucrainei, conform unhcr.org. Statele prin care și-au părăsit cel mai adesea țara au fost Polonia și România (2,6 milioane de ucraineni ne-au tranzitat țara și aproape 90.000 au rămas aici).

În România, a doua cea mai mare comunitate de ucraineni s-a format tot la Constanța (după București), după ce au intrat în majoritatea lor prin punctul de trecere Isaccea, din Tulcea. În total, din perioada pre-conflict până la începutul lunii decembrie, aproape 240.000 au intrat în România, prin Tulcea, conform Poliției de Frontieră. Un sfert dintre ei sunt copii și adolescenți. În jur de 11.000 s-au stabilit la Constanța, conform voluntarilor din ONG-urile care îi ajută.

Mariupol, Zaporojie, Nikolaev, Herson, Harkov și Odesa sunt regiunile de unde vin în proporții covârșitoare. Cei mai mulți dintre cei rămași aici s-au așezat de-a lungul litoralului. Ucrainenii, la fel ca armenii și polonezii, au fost primiți mai întâi în corturile amenajate de autorități, în casele românilor, cu ajutorul voluntarilor, în internate, școli, garnizoane și în hotelurile și pensiunile puse la dispoziție de unii operatori din turism. Ulterior Statul român și Uniunea Europeană au alocat fonduri pentru plata chiriei acestora și pentru hrană. Ucrainenii dispun pentru copii de clase cu predare în limba natală, pot alege învățământul online și pot accesa cursuri de limbă română sau diferite alte activități care să îi ajute la integrarea în societate. Cu toate acestea, doar 10% din copiii ucraineni aflați în România merg la școală și sub 5.000 de adulți au un loc de muncă, explicațiile fiind mai ales de natură emoțională și lingvistică:

• Ucrainenii sunt victimele propagandei propriei țări care transmite că situația pe front este dură, dar războiul se va finaliza, iar ei se vor putea întoarce acasă, lăsând impresia că acest lucru va avea loc curând, mai ales pentru a nu demobiliza armata.
• Ucrainenii nu cunosc deloc limba română și mare parte dintre ei are dificultăți majore în a comunica fie și în limba engleză sau altă limbă occidentală. Acest lucru este dublat de alfabetele diferite (ucrainenii îl folosesc pe cel chiric, iar românii și majoritatea covârșitoare din UE pe cel latin, cu excepția Greciei și Bulgariei), fapt care transformă comunicarea într-un obstacol aproape imposibil de depășit în integrarea lor.

Asemănările

Atât contextul istoric, politic și refugierea populației în cele trei episoade prezintă câteva aspecte foarte similare, la fel și modul în care se formează comunitățile minoritare pe care aceștia le reprezintă. De subliniat este că, deși sunt foarte mici ca număr raportat la populația României, comunitățile armeană, poloneză și ucraineană sunt marcante în spațiul în care coexistă cu populația autohtonă datorită elementelor puternic distinctive (limbă, scriere, cultură, obiceiuri religioase, gastronomie etc):

• În primele valuri din cele trei episoade s-a refugiat îndeosebi populația înstărită sau în orice caz cu venituri peste medii, astfel încât plecarea a fost mai ușoară, mai rapidă, pentru că refugiații nu erau nevoiți să își facă prea multe griji despre cum se vor descurca într-o țară străină. Deplasarea propriu-zisă, de asemenea, presupunea cheltuieli semnificative pe care oamenii de rând nu și le permiteau;
• Înainte de invazia Poloniei și Ucrainei, agresorii, Adolf Hitler și Vladimir Putin, au anexat alte teritorii fapt care prevestea ambiții viitoare mai puternice ale acestora. În ambele cazuri, teoretic, legile internaționale nu permiteau aceste anexări. În practică însă, Hilter a cunoscut doar lipsa de reacție a marilor puteri după ce a anexat Austria (1937) și apoi o bucată din Cehoslovacia (în 1938 regiunea sudetă, iar un an mai târziu întreaga Cehie, în timp ce Slovacia devenea independentă), iar Rusia lui Vladimir Putin a fost supusă unor sancțiuni și unor condamnări verbale publice ale liderilor internaționali;
• Măcelul armean a început brusc, iar episodul polonez și cel ucrainean se voiau a fi ”războaie fulger”, cu o durată mică și pagube minime pentru agresor. Lui Hitler i-a ieșit planul în Polonia (ajutat de Stalin), însă Putin întâmpină obstacole majore și o rezistență feroce a ucrainenilor (ajutați logistic și economic de UE, SUA, Marea Britanie etc);
• Și armenii, și ucrainenii, și polonezii au venit în România pe urmele unor comunități vechi, istorice, reprezentând al doilea ”strat” al nucleelor formate aici;
• Și pentru armeni, și pentru ucraineni, și pentru polonezi drumul spre Dobrogea a fost cel mai scurt și cel mai sigur pentru salvarea lor (otomanii dominau bazinul Mării Negre și România era singura țară neutră la vremea respectivă, iar Basarabia nu era sigură pentru polonezi din cauza apropierii prea mari de URSS, care era de asemenea stat agresor, alături de Germania nazistă a lui Hitler);
• Populația refugiată din toate cele trei episoade a fost primită în primă fază în casele românilor. Niciuna dintre comunități nu s-a lovit de respingerea populației autohtone, nu a înregistrat conflicte cu aceasta sau episoade de încleștare emoțională, socială, culturală ori religioasă, deși cutumele și religiile diferite puteau conlucra, alături de bariera lingvistică, la tensiuni interetnice;
• Toate cele trei populații s-au refugiat în urma unor războaie în care unul dintre actorii principali este Rusia (fie că era Imperiul Rus sau URSS);
• Varșovia a fost distrusă definitiv și a fost nevoie de reconstrucția acesteia din temelii, la fel ca în cazurile orașelor ucrainene Harkov sau Mariupol;
• Atât armenii, cât și polonezii și ucrainenii au fost alungați de pe teritoriile lor pe fondul încercărilor genocidare, de exterminare a celor trei popoare considerate ”periculoase” și demonizate de către agresori și propaganda acestora.

Diferențele

Câteva diferențe se disting totuși în contextul internațional în care au avut loc agresiunile asupra celor trei popoare sau în relațiile pe care aceștia le-au avut anterior cu agresorii:

• În momentul în care a început exterminarea din regiunile otomane Erzerum, Van, Adana, Kars ș.a., armenii nu aveau un stat, deși aveau cel mai vechi alfabet, erau primul popor creștinat și, cu secole înaintea genocidului, aveau un imperiu uriaș condus de Tigran. Spre deosebire de ei, polonezii și ucrainenii aveau un stat în momentul agresiunii, chiar dacă Polonia a fost dezmembrată de trei ori în istorie, iar Ucraina a suferit mai multe schimbări teritoriale, inclusiv anexările cele mai recente (Crimeea în 2014, Donețk, Lugansk, Herson și Zaporojie în 2022); 
• Ucraina a fost de-a lungul secolelor foarte apropiată de Rusia și a făcut parte din Imperiul Rus și URSS, iar armenii sunt și astăzi un popor fidel rușilor, legătura consolidându-se în urmă cu secole, pe filieră religioasă, într-o epocă în care argumentul creștinismului contra islam a folosit drept pretext pentru războaie sângeroase ”antipăgâne” în întreaga Europă și spațiul pontic. Spre deosebire de ele, Polonia este legată de Rusia doar de o ură istorică. Țara a fost dezmembrată de două ori de ruși și chiar dacă provin din fondul istoric comun slav, aproape că nu există niciun moment istoric de apropiere, de înțelegere și de colaborare între cele două spații și țări. Istoria a separat Polonia de Rusia încă din Evul Mediu, iar fondul despărțirii nu are legătură doar cu diferența confesională, între catolicism și ortodoxie, iar ciocnirile dintre Polonia și Rusia nu au fost doar de natură militară, politică sau diplomatică.
• O diferență majoră între cele trei episoade este că acestea au avut loc în contexte internaționale aproape complet diferite, cu realități cotidiene care nu au mai nimic în comun, cu diferențe majore în tot ce înseamnă infrastructură, priorități ale societăților occidentale, în modul în care se poartă un război, cu balanțe de putere diferite și, în general, cu o arhitectură politico-diplomatică internațională care a suferit modificări majore de la un episod la altul;
• O altă diferență constă în reacțiile foarte diferite ale scenei internaționale în cele trei episoade: În cazul armenilor, întreaga Europă era cuprinsă de febra ”războiului cel mare”, prima conflagrație de proporții cu care se confrunta lumea la scară largă. Masacrarea armenilor într-un imperiu în dezintegrare, care era parte beligerantă, a trecut deci în plan secund sau, și mai aproape de adevăr, în ultimele planuri. Genocidul armean a fost un subiect de neatins pentru lumea interbelică preocupată să se dezmeticească dintr-un război cu 10 milioane de morți și dublu răniți. Despre masacrarea armenilor cu intenție (genocidară) s-a vorbit, în mod ironic, după genocidul polonezilor și Holocaustul evreilor, atunci când Raphael Lemkin (cel care a introdus cuvântul ”genocid” pentru a descrie uciderea cu intenție a unui popor, pe motive rasiale, culturale, religioase etc) a vorbit despre ”primul genocid al secolului al XX-lea” referindu-se la cel armean. În cazul masacrelor civililor ucraineni, a torturii și violurilor raportate, liderii internaționali au reacționat rapid, vehement și dur acuzând Rusia de crime de război și numindu-l pe Vladimir Putin ”criminal”. Unii dintre cei mai vocali și duri lideri la adresa Kremlinului sunt chiar polonezii.
• Nu în ultimul rând, Europa și Occidentul sunt astăzi incomparabil mai unite în fața agresiunii comparativ cu secvențele din 1915 și 1939 când continentul european era fărâmițat sub greutatea prăbușirii imperiilor, ori a revizionismului, frustrărilor perdanților și dorinței de expansiune într-o lume multipolară, dezbinată și eterogenă;
• Poate cea mai importantă diferență este aceea că, spre deosebire de prima jumătate a secolului trecut, astăzi conflictul din Ucraina se desfășoară sub amenințarea nucleară care răzbate nu doar din Rusia, ci și din Iran sau Coreea de Nord, conduse de lideri fanatici, iraționali sau greu controlabili. O escaladare a conflictului sub spectrul nuclear ar însemna un război total și, mai mult ca sigur, o reacție fermă din partea NATO, ceea ce ar deschide calea celui de-Al Treilea Război Mondial;
• În loc de concluzie, comparativ cu celelalte două episoade analizate, agresorul de astăzi, Vladimir Putin, este aproape singur împotriva tuturor (față de alianțele în care funcționau Imperiul Otoman/Turcia sau URSS). Un dictator izolat, ținut la distanță inclusiv de parteneri tradiționali, și care, mai devreme sau mai târziu, va avea soarta celorlalți dictatori dinaintea lui, pentru că, oricât de diferită ar părea, istoria se repetă de fapt cu scrupulozitate. Rămâne de văzut doar dacă Putin va dispărea în timpul unui război mondial sau nu va fi atât de puternic?

Material realizat cu o bursă din programul „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial”, derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a celor două organizații.