Croaţia a virat spre stânga. De ce au câştigat social-democrații alegerile prezidenţiale?

Chiar dacă nu îi reţineţi numele şi este greu de pronunţat, pe Kolinda Grabar-Kitarović, preşedintele Croaţiei, o ştiţi sigur. A stat alături de şeful statului francez, Emmanuel Macron, la finala Cupei Mondiale de fotbal, din 2018, şi a rămas pe o ploaie torenţială alături de fabuloasa echipă a ţării sale, în tricoul alb-roşu al naţionalei. Nici măcar Vladimir Putin nu i-a oferit o umbrelă. Cu toate acestea, liderul de la Zagreb nu a renunţat şi a sărbătorit performanţa istorică a Croaţiei.

Acum, la începutul anului 2020, Kolinda Grabar-Kitarović a pierdut şi al doilea tur al alegerilor prezidenţiale şi nu va mai conduce Croaţia pentru încă un mandat de cinci ani.

Fostul premier al Partidului Social Democrat, Zoran Milanović, care a condus guvernul de la Zagreb între 2011 şi 2016, a preluat conducerea ţării şi va da un suflu nou curentului de stânga din Uniunea Europeană. Este un mare cadou politic: prim-ministrul PSD, Zoran Milanović, conducea Croaţia când ţara a aderat la Uniunea Europeană. Tot lui îi revine misiunea de a conduce Consiliul UE în cele şase luni în care Croaţia va sta la butoanele Uniunii Europene.

Croaţia: tot mai la dreapta în campania electorală

„În loc să vorbească despre locul Croaţiei în Europa, despre schimbările climatice, care afectează şi litoralul Mării Adriatice, despre noile tehnologii sau despre relaţiile cu vecinii, candidaţii la alegerile prezidenţiale s-au certat între ei pentru a stabili care este mai croat”, scria „Jutarnji list”, cel mai important cotidian de la Zagreb înaintea primului tur al prezidenţialelor, la 22 decembrie 2019. „O campanie extrem de personalizată”, concluziona şi „Novi list”.

Reforma constituţională din 28 februarie 2001 din Croaţia a sporit semnificativ prevederile parlamentului (Sabor), a desfiinţat Camera Superioară (camera comitatelor) şi a redus considerabil prerogativele şefului statului. Preşedintele Croaţiei are firave puteri de a interveni în disputele politice sau instituţionale şi, ca garant al unităţii, girează politica externă şi de apărare. În realitate, obţinerea mandatului prin vot universal îi acordă puteri semnificative în orice criză internă şi deţine pârghii importante în relaţia cu opinia publică.

Campania electorală a privit cu precădere spre reglarea memoriei, mai degrabă decât scrierea proiectelor de viitor. Unii dintre candidaţi, proveniţi dinspre dreapta naţionalistă, nu s-au sfiit să aducă în spaţiul public memoria Statului Independent Croat, care a funcţionat între 1941 şi 1945 sub tutela Italiei fasciste şi a Germaniei naziste. Din toate punctele de vedere, acest regim, condus de Ante Pavelić, a fost unul totalitar, xenofob şi antisemit. De asemenea, invocarea primului preşedinte al Croaţiei, naţionalistul Franjo Tudjman, care a condus autoritar ţara între 1990 şi 1999, a mers până acolo încât Kolinda Grabar-Kitarović a început turneul electoral în oraşul natal al acestuia, Veliko Trgoviste. Încercarea de a recupera un electorat radical şi de a aduna puncte în jurul candidatului Kolinda Grabar-Kitarović s-a dovedit un eşec. Societatea croată vrea mai mult decât să asculte istoria statului ustaş din 1941-1945 sau a războaielor cu Serbia, din anii 1990.

De la 1 ianuarie 2020, Croația a preluat preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, pentru 6 luni, şi va gestiona ieşirea Marii Britanii din blocul comunitar. Aderarea la moneda euro, cerere remisă oficialităţilor de la Bruxelles, aşteaptă un răspuns în acest an. Membru al UE din 2013, Zagrebul se aştepta la o evoluţie mult mai benefică pentru societate, instituţii şi economie. Nu s-a întâmplat aşa. În ultimii ani, în aproape toate clasamentele economice şi financiare, România a devansat Croaţia, aceasta din urmă devenind, alături de Bulgaria, cea mai săracă din blocul comunitar.

Relaţiile foarte proaste cu vecinii, în special cu Serbia şi Bosnia-Herţegovina, declinul demografic accentuat, naţionalismul afişat de mare parte a clasei politice şi a vocilor societăţii civile au limitat mult succesele şi au anulat în bună măsură poveştile de succes despre Croaţia. În cei şapte ani de la aderarea la Uniunea Europeană, mai bine de 300.000 de croaţi, din cei 4,2 milioane înregistraţi oficial, au plecat din ţară. Iar perspectivele spun că vor pleca şi mai mulţi, în special tineri.

Practic, din 2013, de la aderarea la Uniunea Europeană, evoluţia economică şi financiară a Croaţiei a încetinit şi arată semnele unei crize sistemice prelungite şi fără prea multe soluţii, Acesta este motivul pentru care, în 2015, la alegerile prezidenţiale a câştigat Kolinda Grabar-Kitarović, în timpul mandatului guvernului PSD. Acesta este şi motivul pentru care, la 5 ianuarie 2020, acelaşi preşedinte al ţării a pierdut alegerile.

Ce va fi Croaţia în viitorii cinci ani?

La începutul primului mandat de preşedinte al ţării, în ianuarie 2015, Kolinda Grabar-Kitarović a făcut mai întâi curăţenie generală în palatul prezidenţial Pantovčak din Zagreb. A dispus aruncarea la coşul de gunoi a tuturor portretelor şi busturilor lui Iosip Broz Tito, dictatorul comunist croat care a condus Iugoslavia comunistă între 1945 şi 1980. A anunţat, în felul acesta, că nu va milita doar pentru naţionalism ci şi împotriva memoriei edulcorate a comunismului. Mai ales că, pentru o bună parte a locuitorilor fostei Iugoslavii, Tito încă mai reprezintă o legendă. Tot ce a aruncat Kolinda Grabar-Kitarović este de aşteptat să fie repus de noul preşedinte, Zoran Milanović, un admirator al liderului comunist şi a Iugoslaviei.

Ambiţiile noului locatar din Palatul Prezidenţial din Zagreb vor fi cele legate de anunţata „Croaţie normală”, o ţară pentru care „războiul s-a încheiat”, care are nevoie de un „loc bine stabilit” în cadrul Uniunii Europene. Zoran Milanović preia însă şi o istorie extrem de contondentă cu vecinii din fosta Iugoslavie despre care mass-media susţine că nu are o părere întocmai pozitivă. Un scandal de presă, din vara anului 2016, ajuns în paginile câtorva cotidiane din Croaţia, menţiona opiniile actualului preşedinte: Bosnia-Herţegovina „nu este stat” iar conducerea politică a Serbiei este „prea arogantă şi naţionalistă” pentru ca cineva din Zagreb să negocieze cu ea.

Pe noul preşedinte al ţării îl aşteaptă în câteva zile cea mai mare provocare diplomatică a continentului din ultimele decenii. Cel mai tânăr locatar al blocului Uniunii Europene, Croaţia, va gestiona prima ieşire din istorie a unui membru. Marea Britanie, cel mai probabil, va spune „la revedere” la sfârşitul acestei luni.

Dar nu acesta va fi principalul punct de pe agenda noului preşedinte.

Stagnarea economică, rezultatele modeste financiare şi transformarea Croaţiei într-un dormitor turistic estival, cu peste 20 milioane vizitatori străini anual, sunt cele mai importante aspecte pe care Zoran Milanović, împreună cu guvernul de dreapta, al Uniunii Democrate Croate, va trebui să le respecte. Turismul, singur, nu poate acoperi nici dezvoltare economică durabilă şi nici performanţe instituţionale.

În acelaşi timp, prim-ministrul Andrej Plenković, şi el un adversar al fostei preşedinte, va face opoziţie puternică noului ales, în perspectiva scrutinului parlamentar din toamnă, pe care Uniunea Democrată Croată şi-a propus să îl câştige. Cum rezultatele guvernului nu sunt tocmai cele aşteptate, lupta cu PSD se anunţă de pe acum extrem de acerbă.

Înfrângerea Kolindei Grabar-Kitarović, mai apropiată de guvernările de la Budapesta şi Varşovia, va putea afecta şansele în alegerile parlamentare din această toamnă ale prim-ministrului Andrej Plenković, care  susţine cu tărie o alianţă cu Berlinul şi cu tehnocraţia de la Bruxelles. Cum problemele corupţiei, stagnării economice şi declinului demografic sunt permanent prezente în dezbaterea publică, nu sunt excluse replieri politice până în toamnă, când croaţii vor fi din nou în faţa urnelor.