Cine are nevoie de Serbia? Vladimir Putin la Belgrad: alianţă cu miros de gaz, ortodoxie şi istorie slavă

Aleksandar Vučić, președintele Serbiei, decorat de Vladimir Putin, președintele Federației Ruse (foto: www.neweurope.eu)

Înainte de a ajunge la Belgrad, într-o nouă vizită oficială, preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, a semnat la 7 ianuarie un decret istoric.

După fix 105 ani, Ordinul „Aleksandr Nevski”, cel mai important pe care Kremlinul îl poate acorda unui demnitar străin, a fost înmânat unui sârb: preşedintele Aleksandar Vučić.  În istorie, Rusia a mai decorat alţi trei înaintaşi: Regele Serbiei, Milan Obrenovic (1882-1889), Regele Serbiei, apoi al Iugoslaviei, Petru I Karagheorghevici (1903-1921) şi prim-ministrul Serbiei, apoi al Iugoslaviei, Nikola Pašić (1845-1926).

Cârcotaşii spun că medalia, instituită în 1725 de ţarina Ecaterina cea Mare, a fost trimisă şi altor lideri apropiaţi de Rusia, cu aceleaşi onoruri. Cotidianul „Telegraf” din Belgrad a şi enumerat câţiva: Gurbangulî Berdimuhamedov, preşedintele Turkmenistanului, Emomali Rahmon, preşedintele Tadjikistanului şi Aleksandr Lukaşenko, preşedintele Belarusului.


Cât de „putinizată” este Serbia?


În momentele în care ministrul de Externe al României, Teodor Meleşcanu, afirma la Belgrad, la 26 decembrie 2018, în faţa preşedintelui Aleksandar Vučić, că Bucureştii vor sprijini integrarea europeană a Serbiei, în mandatul de preşedinte al Consiliului Uniunii Europene, agenţiile naţionale rusă TASS şi  sârbă Tanjug dădeau publicităţii comunicatul purtătorului de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov: preşedintele Vladimir Putin soseşte la Belgrad, la 17 ianuarie 2019.

Este a treia întâlnire Vučić-Putin în ultimele nouă luni.

Contextul este neschimbat: Serbia este scena unor manifestaţii de amploare anti-prezidenţiale, care cer liberalizarea regimului politic şi a deciziei publice iar Federaţia Rusă cunoaşte mai departe regimul sancţiunilor impus de comunitatea internaţională după ocuparea teritoriilor ucrainene în 2014. În plus, încet dar sigur, s-a instalat deriva încrederii societăţii ruse în Vladimir Putin, toate sondajele de opinie înregistrând procentaje reduse de încredere. Totul pe fondul a ceea ce Rusia nu poate gestiona, în ciuda discursului: finanţarea acţiunilor mondiale şi a războaielor în care este implicată, pe fondul lipsei de investiţii şi a preţurilor modeste la carburanţi pe pieţele lumii.

Chiar dacă Belgradul face eforturi consistente de a fi acceptat ca partener credibil la negocierile pentru aderarea la UE iar Rusia beneficiază de retragerea trupelor americane din Siria, cele două ţări rămân izolate în comunitatea internaţională şi surse de neîncredere pentru toţi vecinii din Balcani.

Preşedintele Vučić este acuzat că a introdus în Serbia un regim politic asemănător celui al lui Vladimir Putin.

Opoziţia de la Belgrad, o parte a mediei şi a opiniei publice reclamă o tot mai mare restrângere a drepturilor constituţionale şi a transparenţei. De altfel, Serbia a fost ultimul stat european din afara URSS care a renunţat la dictatură, preşedintele Slobodan Milošević fiind înlăturat abia în 2000 de la putere şi doar în urma unui război purtat de NATO împotriva Iugoslaviei, la sfârşitul anilor 1990. De atunci, o democraţie măcar asemănătoare celei din statele foste comuniste din Europa a rămas un vis pentru Serbia.

După căderea dictaturii lui Milošević la Belgrad şi venirea la putere a lui Vladimir Putin la Moscova, clasa politică sârbă a descoperit miasmele unei „democraţii originale”, scrise cu texte ruseşti, având drept bază un parteneriat strategic sârbo-rus, influenţele puternice ale Bisericii Ortodoxe, miturile fondatoare ale slavofiliei şi, de câţiva ani, proiectele energetice ale Gazprom care nu vor să ocolească Serbia în drumul conductelor spre Europa.

În ultimul secol, Rusia a fost aliata Serbiei în toate războaiele. În 1914, ţarul Nicolae al II-lea a intrat în război pentru că Austro-Ungaria îi atacase aliatul slav. În 1941, Stalin nu a reacţionat imediat împotriva dezmembrării Iugoslaviei de către Germania nazistă (aprilie 1941) pentru că la acel moment era aliatul lui Hitler dar a sprijinit, mai apoi, pe Tito şi mişcarea comunistă de rezistenţă din Balcani. Iar în anii 1990, în timpul războiului civil din Iugoslavia, Rusia a rămas principalul aliat al dictaturii de la Belgrad. După proclamarea independenţei Kosovo, în 2008, regiune cu memorie istorică sârbească dar locuită în procentaj de peste 90% de albanezi, Rusia nu a recunoscut secesiunea iar în jurul ei s-au adunat inclusiv state din Uniunea Europeană (România, între ele). Sprijinul rus pentru Kosovo şi pentru identitatea Republicii sârbe Srpska, parte a statului Bosnia-Herţegovina, sunt puncte cheie pentru ajutorul dat Belgradului în Balcani şi în Europa.

Chiar şi preşedintele Aleksandar Vučić recunoaşte influenţa Rusiei asupra politicilor actuale de la Belgrad. În mai 2018, aflat în vizită oficială în Azerbaidjan, preşedintele sârb a declarat agenţiei naţionale ruse de presă TASS că „Politicile noastre sunt concentrate asupra Uniunii Europene dar în acelaşi timp vom întări şi dezvolta relaţiile noastre frăţeşti cu aliaţii noştri tradiţionali, Rusia şi China. Nu mă interesează să îi ascult pe europeni şi pe americani când îmi vorbesc despre impunerea de sancţiuni faţă de Rusia”.

Aşa este.

Serbia a anunţat public mereu că nu poate renunţa la Rusia. Recent, într-un mesaj de Anul Nou, ambasadorul Rusiei la Belgrad, Aleksandr Cepurin, preluat de postul naţional de televiziune sârb RTS şi agenţia Tanjug, transmitea că „cele două state trebuie să-şi protejeze interesele naţionale, fără să facă pe placul intereselor Occidentului”. Anterior, la 3 octombrie 2018, preşedintele Vučić anunţa, din coloanele cotidianului democrat „Washington Post”, că Serbia „nu este interesată de o aderare la NATO”.

Lipsa dezbaterilor publice şi politice libere la Belgrad a indus, de multă vreme, cu sprijinul clasei decidente, că Rusia este nu doar un sprijinitor geopolitic dar şi cel mai important donator financiar al economiei sârbe. 75% din piaţa gazelor din Serbia este afacere rusească iar compania naţională de gaz a fost cumpărată de Gazprom încă din 2008. Decidenţii de la Kremlin s-au oferit să refacă reţeaua de autostrăzi a ţării, să construiască infrastructura de transport a gazului, prin proiectul TurkStream, şi să refacă centrala hidroelectrică de la Djerdap. În plus, ministrul Energiei şi Minelor, Aleksandar Antić, şi preşedintele Vladimir Putin anunţau că schimburile comerciale dintre Serbia şi Rusia se ridicau în 2018 la aproximativ 2 miliarde euro.  

Cam puţin.

Schimburile comerciale dintre România şi Serbia au atins, în 2018, aproape 1,5 miliarde euro. Iar în octombrie 2017, ministrul de Externe al Ungariei, Peter Szijjarto, anunţa că relaţia comercială bilaterală cu Serbia depăşea deja 2 miliarde euro.

Un sondaj de opinie comandat de Ministerul sârb al Integrării Europene, şi publicat în iulie 2018, relata că cetăţenii Serbiei sunt convinşi că, după 2000, cei mai importanţi donatori financiari ar fi Uniunea Europeană (24% dintre voci), Rusia – 21%, R.P. Chineză – 17% şi SUA – 6%.

Fals şi aici.

În 2018, comerţul exterior al Serbiei s-a derulat, procentual, la 65% cu statele Uniunii Europene şi doar 6,7% cu Rusia. În afară de acest lucru, datele oficiale ale Organizaţiei Economice pentru Cooperare şi Dezvoltare (OECD) susţin că în perioada 2010-2016, sponsorii financiari ai Serbiei au fost Uniunea Europeană (aproximativ 4 miliarde euro), SUA – 200 milioane euro, Emiratele Arabe Unite – 170 milioane euro, Elveţia – 100 milioane euro. Rusia a contribuit cu ceva mai mult de 70 milioane euro, cam cât Norvegia, iar R.P. Chineză nu reprezintă un donator cu sume mai mari de 10 milioane euro.

Serbia are un regim politic „putinizat” şi o relaţie comercială şi investiţională majoritar orientată spre Occident. Discursurile interne insistă pe „frăţia slavă” iar Patriarhia Ortodoxă a Rusiei contribuie la construcţia de biserici. Chiar în septembrie 2018, miniştrii de Externe ai Serbiei, Ivica Dacić, şi ai Rusiei, Serghei Lavrov, au mai pus piatra inaugurală la un alt locaş: o biserică sârbo-rusă la Banja Luka.

Şi totuşi, la acest moment, Serbia a rămas la o răscruce dureroasă: cine are nevoie de ea?

Din cei opt vecini ai Serbiei, cinci sunt deja membri NATO iar patru sunt membri în Uniunea Europeană. Ceilalţi vecini duc negocieri şi dezbateri pentru aderare. Serbia nu are o susţinere reală, clară, nici pentru aderarea în NATO, nici pentru cea în Uniunea Europeană, deşi ministrul Teodor Meleşcanu a încercat să reducă mult din asperităţile dosarelor fierbinţi.


Vladimir Putin la Belgrad. Are Serbia nevoie de Rusia pentru viitor?


A fost a 12-a întâlnire directă dintre Vladimir Putin şi Aleksandar Vučić. Un record.

De data aceasta, îndatoritoarele gazde sârbe au organizat un emoţionant spectacol al mulţimii entuziaste, în momentul ieşirii celor doi preşedinţi din Catedrala Sf. Sava, imagini care cu siguranţă provin din memoria trecutului comunist niciodată condamnat la Moscova şi Belgrad.

Noi suntem un partener de încredere al Rusiei. Când îi spun preşedintelui Putin „da”, înseamnă că aşa vom şi face”, a explicat liderul de la Belgrad pentru agenţia naţională rusă de presă TASS, preluat de toate media sârbe. „Putin respectă independenţa Serbiei şi noi ţinem să îi mulţumim pentru acest lucru”, a continuat Vučić.

Vizita la Belgrad a liderului de la Kremlin a reiterat această susţinere puternică, legată în special de nerecunoaşterea independenţei Kosovo. În timpul întâlnirii fără translatori, care a durat 15 minute, cei doi preşedinţi au stabilit şi obiectivele clare ale acestei susţineri diplomatice internaţionale. Eforturile Serbiei de aderare la Uniunea Europeană nu vor exclude deloc o alianţă strategică cu Moscova dar rămâne de văzut cine, la Bruxelles, ar accepta un astfel de compromis.

21 de contracte şi parteneriate au fost semnate la Belgrad, cea mai importantă desfăşurare de forţe a Rusiei în ultimii ani în Europa. Doar acordurile privind refacerea şi modernizarea căilor ferate sârbeşti însumează 230 milioane euro. Totodată, Rusia s-a angajat să ajute şi să investească în domeniile tehnologiei de vârf, a energiei atomice, a exploatărilor miniere, transportului de gaz natural, universitar, cultural şi religios. Cotidianul belgrădean „Nezavisme novine” scrie că firma rusă „Silovia” s-a angajat să colaboreze cu compania sârbă „Elektroprivreda Srbije” pentru retehnologizarea hidrocentralei Djerdap 2. Rămâne de văzut, desigur, ce finalitate vor avea aceste înţelegeri  în condiţiile în care cele mai multe presupun investiţii financiare consistente şi, nu mai este un lucru de nebănuit, Federaţia Rusă a început să resimtă din ce în ce mai serios costurile sancţiunilor internaţionale şi ale întârzierii tehnologice din propria economie.

Vladimir Putin a promis extinderea conductei TurkStream prin Bulgaria, Serbia şi Ungaria, spre Europa Centrală, dar numai cu garanţii politice ferme din partea Uniunii Europene că investiţia rusească va beneficia de un „tratament corect” concurenţial şi că instituţiile de la Bruxelles nu vor pune piedici strategice, aspecte care au anulat mai multe proiecte regionale ale Moscovei. Într-un interviu acordat celui mai vechi şi important cotidian sârb, „Politika”, preşedintele Putin a promis totodată şi că asocierea dintre Gazprom şi compania naţională sârbă poate deveni cel mai important actor energetic din Balcani dacă transportul gazului rusesc spre Austria va putea să înceapă la sfârşitul anului 2019.


La Belgrad s-a întrunit şi frontul politic anti-NATO din Balcani


Preşedintele Serbiei a organizat în onoarea omologului rus şi o rundă de întâlniri cu lideri din statele balcanice care se opun ferm deschiderii de relaţii cu Occidentul şi procesului de aderare la NATO. Cel mai cunoscut, dar şi cel mai radical, este liderul Republicii sârbe Srpska, parte componentă a Bosniei-Herţegovina. Milorad Dodik a instaurat în regiunea locuită de sârbi o copie fidelă a regimului Putin din Rusia, inclusiv prin angajarea de experţi şi militari ruşi care au fost pe fronturile de luptă sau care au lucrat în alte „state”, precum Osetia de Sud sau Abhazia, regiuni ale Georgiei ocupate de Rusia în 2008. Ministrul de Externe de la Moscova, Serghei Lavrov, l-a asigurat din nou pe liderul sârbilor bosniaci că Rusia se opune ferm integrării Bosniei-Herţegovina în NATO, lucru sprijinit şi acceptat şi de Serbia.

La întâlnirea cu preşedintele Vladimir Putin şi la invitaţia şefului statului sârb au mai sosit la Belgrad şi cei doi lideri ai Frontului Democratic din Muntenegru, Andrija Mandić şi Milan Knezević. Cei doi au organizat, în 2016, o încercare de lovitură de stat în Muntenegru, cu agenţi trimişi din Rusia, şi cel mai probabil şi cu bani ruseşti. Muntenegru, cea mai mică republică din Balcani, a aderat la NATO în iunie 2017 iar opoziţia de la Podgorica s-a opus din răsputeri acestui demers. Relaţiile dintre Rusia şi Muntenegru, cândva extrem de solide, bazate pe investiţii masive în proprietăţile imobiliare din bani şi conturi ruseşti, au devenit acum mai degrabă reci. Iar prezenţa liderilor opoziţiei politice la Belgrad, la chemarea preşedintelui Serbiei, pentru discuţii cu Vladimir Putin, nu va detensiona deloc relaţiile bilaterale.

Regimul politic al Serbiei, apropiat de cel al preşedintelui Putin, s-a legitimat intern dar mai ales internaţional prin prezenţa preşedintelui Rusiei la Belgrad. Într-o capitală mediocră ca poziţie în ansamblul relaţiilor internaţionale cum este aceea a Serbiei nu sosesc prea des personalităţi. Iar liderul rus chiar este simpatizat de sârbi, aspect care poate ajuta la stingerea nemulţumirilor politice vehemente la adresa preşedintelui Vučić. Rusia a făcut la Belgrad un exerciţiu extraordinar de imagine şi de desfăşurare logistică, în special în ceea ce priveşte acordurile şi parteneriatele semnate.

Serbia îşi doreşte să rămână o aliată necondiţionată a Rusiei, să primească investiţii europene şi capital din Occident şi, pe cât posibil, să fie ajutată de vecinii ei care, toţi, fie sunt membri deja, fie abia aşteaptă să fie primiţi în Uniunea Europeană şi NATO.

Cel puţin până la reglementarea retragerii ruse din Ucraina, o alianţă a Serbiei cu Moscova şi un statut de membru UE pentru Belgrad reprezintă o opţiune lipsită de realism.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.