Lepră. La ce vă gândiți când auziți acest cuvânt? La o boală care smulge bucată cu bucată carnea de pe trupul unui amărât? Lepros? Un bolnav desfigurat de ciuma albă, cu ochii scurși și cu mâinile căzute, neputincios, dar periculos în același timp, cu cratere negre pe corp, duhnind a moarte? Cum ați reacționa dacă ne-am apropia de voi, v-am îmbrățișa, apoi v-am pupa amândoi obrajii și v-am șopti ușor că tocmai ce ne-am întors de la un spital de leproși, unde i-am îmbrățișat și pe ei? Cel mai probabil, autosugestia își va juca rolul meschin și veți simți că vă mănâncă pielea, vă veți scărpina obsesiv, veți face mulți pași înapoi și vă veți răsti la noi, turbați de furie: „Sunteți nebuni?! Ce-ați căutat acolo?! Și de ce-ați venit la noi? Vreți să ne dați și nouă?”. Nu? Nu-i așa că așa ați reacționa? Exact așa, pentru că, din păcate, acesta nu este un simplu scenariu. Acestea sunt, de fapt, reacțiile multor persoane cărora le-am povestit despre vizita noastră la Spitalul Tichilești, singurul din România unde sunt tratați bolnavii de lepră.
Drumul cu un singur sens
Ce ne-a determinat să mergem la Tichilești? Nici noi nu știm: ori miturile auzite despre lepră, ori dorința de a afla cum se termină drumul îngust, parcă având un singur sens, șerpuind prin vegetația proaspăt trezită la viață, sau revolta provocată de o tăbliță albastră și veche care ne indica un spital izolat între dealurile Isaccei, sau poate doar instinctul jurnalistic înfometat de senzațional. Și am avut parte de senzațional, cât cuprinde. Doar că, în curtea leprozeriei de la Tichilești, senzaționalul este reprezentat tocmai de simplitate și normalitate, de rutină și lucruri cotidiene firești, făcute de oameni asemenea nouă, dar etichetați incorect de societatea insuficient informată. Lepra nu ucide! Lepra nu mai e contagioasă!
Personajele de poveste de la Tichilești
Am intrat pe poarta spitalului în jurul orei 11:00. Un sentiment bizar nu ne dădea pace, un mix de emoție, milă și nesiguranță ne pompa sângele în vene tot mai alert. Aveam să ne relaxăm însă când managerul spitalului, doctorul Răsvan Vasiliu, ne-a strâns călduros mâinile. Blândețea din tonul vocii, dar și faptul că era deja obișnuit cu oaspeți temători, ne-au alungat gândurile rele. „Vă spun din capul locului că, dacă ați venit până aici ca să descoperiți ceva specta-culos, senzațional, ați greșit destinația și nu aveți ce căuta aici. Pacienții de la Tichilești sunt oameni normali, la fel ca noi toți, care pot pleca oricând de aici, pot călători, și care pot avea orice activitate. „Acestea au fost cuvintele de bun venit ale doctorului Vasiliu, care a fost de acord să stea de vorbă cu noi, doar după ce îi vom cunoaște pacienții și ne vom forma singuri o părere despre viața acestora la leprozerie.
1. Nea` Vasile, omul care lucra la vilele lui Ceaușescu
Ghid ne-a fost Mihaela Trandafir, asistentă la Tichilești de ani buni, care ne-a îndrumat către cei mai vorbăreți oameni ai locului. Prima dată i-am trecut pragul casei lui Vasile Olescu. Deși doctorul Vasiliu ne-a atenționat că nu vom găsi nimic senzațional, ce aveam să vedem aici este cu adevărat senzațional, dacă ne raportăm la opinia publică. Nea` Vasile nu era nici pe departe neputincios, nu zăcea în pat, și nici nu era desfi-gurat de lepră. Nea` Vasile ascuțea de zor o drujbă. S-a oprit din muncă, ne-a zâmbit, ne-a strâns puternic mâinile și ne-a povestit cum „a ajuns“ la Tichilești: „Mama mea a venit la Tichilești când avea 14 ani, iar tata la 19, când era militar. Aici s-au cunoscut, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și apoi m-am născut eu. Am o viață absolut normală. Tichilești e casa mea. Cadrele me-dicale nu ne fac să ne simțim ca la spital, sunt foarte apropiate de noi. Toată lumea ne ajută aici. Eu am făcut și școală, am și lucrat în construcții. Multă vreme am făcut parte dintr-o echipă care se ocupa cu întreținerea vilelor lui Ceaușescu. Aici, la Tichilești, eu mă ocup de grădină, plantăm legume, fructe, avem și o vie. Suntem ca o mare familie“. Am plecat de la Nea` Vasile plăcut surprinși și liniștiți. Sentimentele de milă și nesiguranță dispăruseră…
2. „Florarul“ de la Tichilești și amorurile secrete
Aveam să trecem de la o fire serioasă și dedicată muncii, la o fire artistică, visătoare și melancolică: Mihai Dinescu, din Constanța. La 64 de ani, Nea` Mișu, căci așa îl alintă toată lumea în Tichilești, e îndrăgostit lulea, ca pe vremea când era flăcău. Sau, cel puțin, așa chicotesc prietenii săi pe la colțuri. Aflăm că al nostru cavaler iubește cel mai mult florile și „pe doamnele asistente“: „Eu am luat tratament de când eram copil, dar, aici, la spital, am venit abia prin anii 2000. De fapt, aici m-am și născut, dar am putut studia și munci, până când am fost nevoit să mă întorc. Am și familie, o fată și un băiat, care mă mai vizitează când au timp, dar mai am o familie cu care stau tot timpul: colegii mei de suferință, infirmierele și cadrele medicale. Ei toți au grijă ca nouă să nu ne lipsească nimic, iar mie îmi place să le ajut pe fete dimineața, la treburi. Preferata mea e doamna Mihaela (asistenta Mihaela Trandafir, n.red.), care e o femeie de nota 10“. Nea` Mișu ne-a invitat și în „camera lui de spital“, care de fapt este o căsuță cochetă și curată, la fel ca toate celelalte căsuțe, parcă rupte din poveste. Apoi, acesta a insistat să ne prezinte un bun prieten de-al lui: ucraineanul (hahol) Grigore Grigorov.
3. Grișa cel Voinic și glumele de aur
Nea` Mișu încearcă să ne facă prezentările, dar Grișa îl întrerupe brusc și își face intrarea singur: „Mă numesc Grigore Grigorov, mi se spune Grișa. Sunt cel mai tânăr din Tichilești și eu sunt șeful aici. În limita bunului simț…“, completează Grișa râzând. Acesta ne prezintă locul său preferat din lepro-zerie: clubul! „Aici ne strângem să jucăm table, să ne uităm la televizor, să mai bârfim, să ne cinstim, să sărbătorim diverse evenimente. Avem și o bibliotecă. Eu citesc multe romane polițiste. Mai ales iarna, când noi nu avem voie să stăm în ger, deci nu facem nimic, nici ziua, nici noaptea. Doar stăm la căldurică!“ Amuzați și încântați să cunoaștem un adevărat personaj, ne despărțim cu greu de Grișa și ne îndreptăm către casa doamnei Hima, care ne aștepta cu nerăbdare, auzind că va avea musafiri.
4. La 85 de ani, urcă 300 de scări zilnic și croșetează fără ochelari!
Drumul spre casa bătrânei a fost anevoios. Nu înțelegeam cum o bătrână, la 85 de ani, poate urca 100 de scări, ca să ajungă acasă, pe deal. Asistenta avea să ne uimească și mai mult: „Oho! Tanti Hima face drumul acesta de 2-3 ori pe zi.“ Pe numele ei Dumitra Eufinia, bătrânica este preferata jurnaliștilor. Memoria de invidiat și viața plină de peripeții au transformat-o pe Tanti Hima într-o enciclopedie mobilă: „Eu am venit aici în 1946, atunci când în spital erau 180 de persoane. Așa a îngăduit Dumnezeu. Nu am ales eu Tichileștiul. Din cei 180 am mai rămas doar eu și Larcic. Restul s-au prăpădit, că nu au vrut să ia tratamentul, sau de bătrânețe. Trei ani m-am tratat, așteptând în speranța că mă voi vindeca și nu voi mai depinde de tratament. Într-o zi, am primit răspunsul: Rămân aici pe viață. Atunci m-am căsătorit și fiecare zi pentru mine este o sărbătoare, pentru că, deși am trupul bolnav, sufletul îmi este curățat de când l-am primit pe Iisus în mine. Abia aștept să mă întâlnesc cu Dumnezeu și să mă ia Acasă“.
Slujbele nu au fost interzise în bisericile de la Tichilești, pe vremea comuniștilor
Tanti Hima este baptistă, la fel ca alți colegi de suferință de la Tichilești. Au și o biserică a lor, construită în 1939. Un lucru interesant este că Ceaușescu nu le-a interzis să meargă la biserică sau să participe la slujbele religioase, în vremea comunismului. Poate pentru că Ceaușescu nu vorbea niciodată de bolnavii de lepră, ca și când aceștia nici nu existau. Culmea e că pe toți cei în putere i-a pus la muncă, în încercarea de a-i integra în societate, alături de oamenii „normali“. Dintr-un anumit punct de vedere era mai bine așa, pentru că, așa cum ați citit și voi, bolnavii de lepră sunt oameni normali, la fel ca noi! Abia la sfârșitul documentării, am stat de vorbă cu dr. Răsvan Vasiliu, care ne aștepta cu zâmbetul pe buze, convins că acum am înțeles spusele lui de la început. Despre el nu a vrut să vorbească prea mult, însă, „Ordinul Național Serviciul Credincios, în grad de Cavaler“, oferit de Traian Băsescu, în 2011, vorbește de la sine.
Tablourile unui fost pacient, expuse post-mortem la Casa Avramide, din Tulcea
„Vă rog să-i amintiți în articol și pe cei trecuți în neființă!“
Istoricul Spitalului din Tichilești
Evoluția leprei de-a lungul secolelor
- Ping-pong între autorități, în controversa Bîstroe: Ministerul Mediului și Institutul de Cercetare din Deltă contrazic Rezervația Biosferei - 28 februarie 2023
- DOCUMENT Cazul Bîstroe: Un singur studiu de impact al dragărilor pe canal, făcut de Ministerul Mediului în 2005/ ”Nu se poate face o evaluare fundamentată a impactului asupra mediului”, susține ARBDD - 23 februarie 2023
- VIDEO Cutremur de 7,8 grade pe scara Richter în Turcia, cel mai puternic din ultimul secol/ Peste 2.300 de morți în Turcia și Siria/ Replică extrem de puternică, de 7,5 - 6 februarie 2023
Foarte interesant articolul. Felicitari jurnalistilor!
felicitari personalului care se ingrijeste de acesti oameni,caci la urma urmei defapt sunt oameni.
Aici mi-am început anii de preoție-5 martie 1977-mulțumesc Domnului încă trăiesc ;acolo am învățat înțelegerea durerii în extremis.mulțumesc pentru articol!
Subiectul este interesant si trist.Fatalitatea ii osandeste pe acesti semeni ai nostri la izolarea pe viata a Tichilestilor…O viata cu un orizont de asteptare minimal.Ce aspiratii,ce schimb de fiinta,ce scoli,ce locuri de munca,ce omenire?Pentru ei,cat de departe sunt toate!Si medicul Vasiliu-numai gandurile acestui om ar umple biblioteci. Da, adevarat erou!Oameni buni,de acolo,suntem ca voi,in aceasta Vale a Plangerii si Dumnezeu sa ne aiba in paza pe toti!