„Canalul morții”. Din amintirile deținuților închiși la Canalul Dunăre-Marea Neagră (II)

DETALII ȘOCANTE DESPRE „HRANA“ DEȚINUȚILOR: CÂINI, PISICI, ȘOBOLANI ȘI RESTURI DIN W.C.!

Continuăm seria mărturiilor oferite de deținuții de la Canalul Dunăre-Marea Neagră cu un aspect care a lăsat cele mai adânci urme nu doar în memoria acestora, dar chiar sechele fizice și psihice pentru cei care au reușit să scape de coșmar și să îl relateze peste ani. Prezentăm, prin urmare, amintirile unor deținuți despre regimul alimentar din lagărele de muncă forțată și, preventiv, facem precizarea că unele amănunte sunt de-a dreptul tulburătoare, șocante.
A existat printre deținuți, majoritatea aduși de la alte închisori, unde suferiseră crunt de foame, convingerea aproape generală că la Canal vor primi hrană mai consistentă pentru a-și reface forțele. Timpul le-a arătat că se înșelaseră cumplit.
De pildă, la Costa Gale, în toamna anului 1952, în lipsa apei, deținuții au mâncat numai hrană rece, după cum își amintea Ioan Dunca, constând „în brânză atât de sărată că noi suspectam că era mai multă sare în conţinut (…) oleacă de marmeladă provenită din cine ştie ce fructe suspecte, noi învinovăţeam bostanii porceşti, completa meniul şi pâinea cea de toate zilele, dacă nu era mămăligă (…) Cert era doar faptul că făina era bine mucegăită, dându-i aroma specifică.” Mai târziu, când mâncarea se gătea la cantină, „varza curgea în gamele cu săptămânile. Când au dat-o pe ceapă, idem. Culmea rafinamentului a fost când au dat-o pe mazăre. (…) Numai că mazărea aceasta era ceva special (…) când polonicul s-a golit în prima gamelă, la suprafaţa acesteia a apărut instantaneu un strat de ceva negru. (…) Enigma a fost dezlegată imediat: stratul suspect era constituit din gărgăriţe, bine fierte. (…)Am dat cu lingura de-oparte pelicula suspectă, sperând că boabele sunt serioase (…) Nu erau. Fiecare bob de mazăre avea în proprietate gărgăriţa personală. În cele din urmă, cu ochii închişi, prefăcându-ne că nu ştim ce-i în gamelă, am înghiţit conţinutul.”
De altfel, toate ingredientele și legumele erau de mult expirate și stricate, așa cum mărturisesc cei care, în contul corvezilor din lagăr, făceau de serviciu la cantină. Dumitru Nicodim arăta că „…varza era clocită toată, cartofii împuţiţi, morcovii putregai, spanacul doar tulpini (…) În ce priveşte morcovii, pentru diversificarea hranei, aveam diferite sortimente: morcovi autohtoni, morcovi furajeri bulgăreşti, uriaşi, morcovi raşi şi conservaţi la borcan, jumătate morcovi, jumătate viermi – proteine!” Cu toate acestea, oamenii nu aveau altă alternativă decât să mănânce ceea ce li se oferea. Cu asemenea ingrediente „viermii ieşeau la suprafaţă, dar nu-i îndepărta nimeni; norocul celui ce primea polonicul de deasupra.”
Alteori, alimentația era formată dintr-un singur fel de mâncare pentru săptămâni întregi, după mărturia lui Teohar Mihadaș: „…nu ne-au dat altceva decât ciorbă de murături – prânz şi cină – iar după asta – probabil ca să ne refacem – ne-au dat, prânz şi seară, ciorbă de spanac. Îl aduceau în căruţe şi din căruţe îl descărcau cu furcile direct în cazane, unde, după ce fierbea (…) îi puneau sare şi ni-l serveau cu polonicul. Primii douăzeci, să zicem, ce-şi primeau porţia, nimereau în gamelă nişte frunze de spanac, următorii însă nu nimereau nimic altceva decât un polonic de lichid verzui cu un pumn de ţărână la fund. Murăturile erau conservate în nişte bazine de beton. Peste zarzavaturi şi legumele de tot felul, aruncate-n bazin cu furcile, se turnau nişte saci cu sare, iar după ce se murau bine (…) erau scoase cu găleţile, pe nişte scripeţi, din bazin şi vărsate-n cazanele de la bucătărie.”
Mai mult, nici pâinea, care era speranța fiecărui deținut, nu era suficientă. Bucur Brașoveanu menționa că „Opt inşi primeam o pâine – chipurile – de un kg. În rea-litate nu a avut niciodată mai mult de 900 grame. Pâinişoara aceea mică trebuia să o împărţim noi în opt părţi egale. Aici era arta cea mai deplină să o împărţi cât mai egal. Arhitectul Puşchilă a făcut un tipar care se aşeza pe pâine însemnând-o pe unde trebuia tăiată. Apoi se tăia cu sfinţenie nepermiţându-se nicio pierdere, nici măcar o fărâmitură fie cât de mică. Am stabilit o ordine; cu rândul, odată la opt zile, fiecare era primul la ales porţia. „Dar se putea și mai răi, ca la Capul Midia, unde, deținuții care stăteau într-un țarc special amenajat pentru cei mai recalcitranți, „nu primeau acea bucăţică mică de pâine care constituia singura scânteie de viaţă. La prânz şi seara li se pregătea un fel de lături din varză împuţită sau murături pe care alte cantine trebuiau să le arunce la gunoi. Din când în când, mai primeau şi aceştia câte o porţie de turtoi din mălai alterat. În timpul verii le pregăteau un fel de ciorbă rară din fel de fel de buruieni în care predominau frunzele de mărar sau pătrunjel.” Despre carne nici nu putea fi vorba, iar atunci când o primeau ea consta din cap, copite şi burta de vită, după mărturia lui Gheorghe Stănescu.
Ca şi cum toate acestea nu erau suficiente, masa se servea în condiţii total improprii. Ion Cârjă amintea că masa de prânz se lua pe şantiere, iar pentru aceasta fiecare deţinut primea la sosirea în colonie o gamelă cu smalţul căzut de la armată. „Unii o purtau legată la cingătoare, iar alţii, care apucaseră să afle vreo pânză prisoselnică, îşi confecţionaseră un fel de trăistioare mizerabile, pe care, fie le ţineau în mână, fie le purtau atârnate ca nişte clopote la gât… „Pe şantiere mâncarea era adusă de la bucătăria lagărelor cu căruţele în jurul cărora se adunau deţinuţii. „Pentru masă ni-i aprobată jumătate de oră. În această jumătate de ceas trebuia să-ţi faci şi nevoile chiar dacă nu ai unde. Te deplasezi cumva mai «de-oparte» şi sub privirile tuturor îţi faci ce ai de făcut, timp în care alţii, ceva mai «domoli», încă mai mănâncă.”
În aceste condiţii, cel puţin dramatice, deţinuţii căutau cu orice preţ să găsească alte posibilităţi şi alternative de a scăpa de foamea care devenise cronică. Cel mai la îndemână le era ca în contul corvezilor din interiorul coloniei să lucreze la cantină, la bucătărie, unde curăţau cartofi, ceapă, morcovi, şi mai apucau să mănânce din acestea, crude. De exemplu, Ion Prodan lucra ca voluntar, noaptea, dar dimineaţa trebuia să meargă şi la munca de pe şantier, şi astfel se acumulau cel puţin 36 de ore de nesomn şi stat în picioare.
Alte mărturii sunt șocante, dar în situaţia acestor oameni nimic nu mai părea imposibil. Deţinuţii de drept comun aveau drept la pachet de acasă şi cum temperaturile de vară erau foarte ridicate, multe alimente s-au stricat şi au fost aruncate la W.C. „Au fost deţinuţi – amintea Gheorghe Bâgu – care îşi confecţionaseră un fel de scăriţe, intrau în gropile de la closete şi alegeau alimentele: fripturi cu viermi, caşcaval împuţit, ouă stricate, salamuri cleioase… tot ce li se părea că poate fi spălat, curăţat şi mâncat.”
Există mărturii că la Peninsula -Valea Neagră, dar nu numai, se mâncau șerpi prinși în timpul zilei pe șantier. „Seara, după număr, simulând că fierbeam în gamelă apă pentru a spăla vreo batistă ori vreo cămaşă, noi fierbeam şerpii – fără cap – şi-i serveam cu sare, adică rasol. Erau delicioşi şi foarte hrănitori. Unsoarea care rămânea pe fundul gamelei o ungeam dimineaţa la cafeaua neagră peste sfertul de pâine.”
Dar nu numai şerpii erau hrănitori şi delicioşi. Înnebuniți, deținuții „mâncau iarbă, mâncau câini, pisici vânate de pe cuprinsul Canalului sau din comuna învecinată, Năvodari. S-au mâncat şi larve de cărăbuşi şi tot felul de plante şi vietăţi care erau socotite nutritive pentru salvarea vieţii sau pentru prelungirea agoniei. „Tot la Capul Midia, în „ţarcul morţii”, pământul era gol, ca pârjolit. Oamenii au mâncat toată iarba, orice buruiană (…) Chiar şi pământul fu-sese răscolit căutând rădăcini (…) Numai existau nici insecte, nici şoareci, nici râme, nici şerpi sau broaşte. Vai de steaua acelui câine sau pisici care trecând printre sârme ar fi dorit să fie mângâiate de acei nenorociţi.”
Cert este că foamea îndelungată avea efecte psihologice printre aceşti oameni. Chiar şi în momentele când aveau stomacul plin, deţinuţii erau flămânzi. „Cei care primeau pachete mâncau până li se umfla stomacul şi trebuiau operaţi. Chiar şi aşa tot flămânzi erau. „Din cauza foamei, unii începeau să delireze. Bucur Brașoveanu credea că are „un şobolan în burtă. Se învârte când în dreapta, când în stânga. Dacă nu-i dau ceva, mă rupe pur şi simplu pe dinlăuntru.”