Pentru că vreme de aproape opt secole, între 711 şi 1492, Spania a fost teritoriu arab, Al Andalus, jihadiştii de astăzi consideră că a venit timpul recuperării pământurilor pierdute. Iar atentatul recent de la Barcelona, pe principala arteră a oraşului, La Rambla, soldat cu 14 morţi şi peste o sută de răniţi, face parte din acest război sângeros, fără prejudecăţi.
De ce a fost aleasă tocmai Barcelona, una dintre cele mai cosmopolite, mai bogate şi mai turistice zone ale Europei şi ale lumii?
Simplu. De două decenii, Catalonia şi Barcelona reprezintă un rezervor de tineri gata să lupte împotriva statului care le acordă cetăţenie şi o viaţă financiară fără cusur.
Despre cartierul El Raval din Barcelona cotidianul spaniol „El Razon” scria că este un alt Moelenbeek, celebra comunitate fundamentalist islamică din Bruxelles. Aici, în cea mai centrală zonă a capitalei Cataloniei, s-a creat în timp o comunitate urbană care funcţionează ca o societate paralelă, cu norme distincte, radicalizată prin intermediul cursurilor ideologice din moschei şi discursurilor liderilor islamici fanatici. Până cu doar un deceniu în urmă un cartier cu prostituate, traficanţi de droguri şi persoane cu destule probleme judiciare, El Raval este astăzi locuit în proporţie de mai bine de 50% de oameni veniţi din ţările musulmane ale Asiei şi Africii, de ruşi şi est-europeni. Case islamice de rugăciune, legale sau nu, există la tot pasul iar regulile cotidiene nu le face justiţia spaniolă ci legile pământului din Bangladesh, Pakistan sau Maroc. În luna martie, unul dintre cei mai influenţi mollahi din El Raval al Barcelonei a emis un decret, afişat în tot cartierul, potrivit căruia fiecare tânăr bărbat musulman are obligaţia de a converti o tânără femeie creştină, spaniolă, la „adevărata religie, Islamul”. Nici poliţia, nici autorităţile catalane, mai preocupate de independenţa provinciei decât de slăbiciunile letale ale societăţii, nu au reacţionat. Ar trebui remarcată, totuşi, o diferenţă: anul trecut, în iulie, pe Promenades des Anglais, la Nisa, a fost un carnagiu cu aproape o sută de victime. Pe La Rambla, numărul morţilor a fost de câteva ori mai mic.
Cam aşa arată şi distanţa dintre comunităţile islamice neintegrate din Franţa şi Belgia, respectiv Spania. Dacă la Paris şi Bruxelles clasa politică şi liderii de opinie au militat agresiv pentru menţinerea segregaţiei, pentru promovarea agresivă a formelor exterioare ale Islamului, în detrimentul Bisericii creştine, prin asistenţă socială, care mai apoi însuma capital politic, guvernele de la Madrid au adoptat măsuri mai benefice în sensul asimilării sociale şi profesionale a sutelor de mii de imigranţi din statele arabe şi majoritar musulmane. În multe regiuni spaniole au existat forţe politice, mass-media, Biserica Catolică, formatori de opinie care au atras atenţia asupra unor derapaje. Pentru că, până la urmă, Spania este poarta de intrare în Europa.
Dar nu a fost de ajuns.
4% din populaţia Spaniei este astăzi de confesiune islamică, cei mai mulţi provenind din Maroc, Pakistan, Bangladesh, Nigeria şi Senegal. Din cei 1,8 milioane de suflete ale acestei religii, mai bine de 500.ooo locuiesc în Catalonia, mai exact în Barcelona.
Practic, 10% din populaţia provinciei şi aproape 20% din cea a oraşului este formată din oameni veniţi din lumea islamică, la prima generaţie pe pământ spaniol. Cei mai mulţi dintre ei s-au naturalizat în Spania în ultimul deceniu, după 2007: între 1968 şi 1997 doar 30.000 de marocani şi turci, între 1998 şi 2007, în jur de 61.000.
De ce aşa mulţi în Catalonia? Pentru că s-a dovedit, în ultimii zece ani, că este provincia cea mai deschisă emigraţiei venite din Africa şi Orientul Mijlociu. Investiţiile masive făcute în Barcelona, mai ales pentru pregătirea Jocurilor Olimpice din 1992 dar, mai ales, după aceea, în servicii, turism şi industrie, precum şi atitudinea extrem de tolerantă a locuitorilor oraşului şi a autorităţilor provinciei faţă de străini, în comparaţie cu alte regiuni spaniole, au favorizat o aşezare masivă, legală sau nu, de străini. Dar şi pentru că tânăra generaţie spaniolă refuză intrarea pe piaţa forţei de muncă de fiecare dată când consideră că nu are competenţe sau nu are dispoziţia necesară: politicile sociale îndelungate, promovate din anii 1980, culeg acum roadele.
O serie de proteste masive, în primăvara acestui an, cu aproape 150.000 de manifestanţi de fiecare dată în centrul Barcelonei, solicita guvernului de la Madrid să liberalizeze politica de primire a cât mai mulţi emigranţi din statele arabe. Nu este foarte limpede dacă această fractură între guvernul central de la Madrid şi cel provincial de la Barcelona, alta într-o înşiruire ilogic de mare, ţine doar de apetenţa proverbială a Cataloniei de a se opune instituţiilor centrale sau dacă este vorba, pur şi simplu, despre o necesitate a pieţei forţei de muncă.
În alte regiuni spaniole unde presiunea acestor emigranţi este mare, reacţiile sunt diferite.
Din 1580, Spania deţine în nordul Africii, astăzi înconjurate de apele Mediteranei şi de Regatul Maroc, două oraşe: Ceuta şi Melilla. Împreună, însumează aproape 200.000 de locuitori şi peste 30 de kilometri pătraţi. Garduri de peste şase metri înălţime, pe lungimi de câte opt kilometri, încearcă să salveze prosperitatea şi tihna acestor localităţi de tip european de exodul miilor de emigranţi economici din Africa neagră şi din Maroc. Doar la 4 iulie anul acesta, într-o acţiune comună a Jandarmeriei Regale marocane şi a Guardia Civil spaniole, peste 800 de persoane au fost oprite la garduri. În cele două enclave spaniole de pe teritoriul marocan, reacţia opiniei publice faţă de manifestările ostentative ale Islamului este invers proporţională cu simpatia arătată la Barcelona. În cel mai important cotidian spaniol din Ceuta, „El Pueblo”, un editorial din 13 august deplângea formele agresive pe care femeile de confesiune islamică le adoptă în public în oraş, dându-se exemplu utilizarea piscinelor în costum tradiţional integral, burqa.
„Burqinizarea Paradisului” este o formulă uzuală faţă de islamizarea vizibilă a străzilor iberice.
Relaţiile Spaniei cu Marocul, locul de origine al teroriştilor de la Barcelona, sunt mereu calibrate pe dialogul referitor la emigraţie şi la problemele legate de străini. Exacerbate pe fondul nemulţumirii istorice a autorităţilor de la Rabat faţă de administrarea spaniolă a oraşelor Ceuta şi Melilla, precum şi a celor de la Madrid faţă de neputinţa Marocului de a opri valurile de refugiaţi spre Europa, cele două state au pentru viitor o singură soluţie: cooperarea. Reacţiile isterice marocane la adresa vizitei Reginei Sofia, mama actualului Rege Felipe al VI-lea, la Ceuta au fost preluate recent în toată presa de la Rabat: „o ofensă adusă Marocului faţă de un teritoriu ocupat de spanioli”. Pe de altă parte, imediat după atentat, Regele Mohamed al VI-lea al Marocului trimitea la Madrid, către Regele Felipe al VI-lea al Spaniei, o scrisoare de condoleanţe în care condamna „atacul terorist abject” de la Barcelona, acţiune care este contrară „tuturor valorilor umane şi preceptelor religioase”.
Marocul nu-şi poate permite o blocare a relaţiilor cu Spania şi cu o parte a Uniunii Europene, în cea mai fertilă fază de dezvoltare economică din istoria sa. Infrastructura, industria, agricultura, comerţul şi turismul Marocului se află, de câţiva ani, într-o dezvoltare uluitoare, o bună parte cu investiţii europene, şi nu există motive de a gripa această evoluţie. La rândul ei, Spania nu cere decât colaborare instituţională pentru oprirea curselor de refugiaţi ilegali spre teritoriul său şi o mai bună protecţie a gardurilor din Ceuta şi Melilla. Ceea ce, până la urmă, este un preţ bun şi avantajos pentru Maroc, pentru dezvoltarea lui şi ambiţiile de a deveni puterea regională a Maghrebului.
O bună parte dintre emigranţi, creştini şi musulmani, reuşesc să se integreze pe dinamica piaţă a muncii spaniole, în special în domeniul turismului şi serviciilor, aşa cum a fost şi cazul milionului de români aşezaţi de-a lungul unui deceniu. Spania este una dintre cele mai importante beneficiare mondiale ale turismului: 11% din Produsul Intern Brut este asigurat de acest sector (spre comparaţie, România cu doar puţin peste 1%). Cei 76 de milioane de turişti străini din anul 2016 au lăsat în Spania aproape 78 de miliarde de euro (în România, în jur de 1 miliard), cele mai avantajate regiuni fiind Catalonia (17, 3 miliarde de euro), insulele Canare (15 miliarde euro), insulele Baleare (13 miliarde euro). Cu o astfel de dinamică, într-o ţară căreia nu i-a fost tocmai bine după criza financiară din 2008, este de înţeles temerea autorităţilor potrivit căreia atentatele de la Barcelona ar putea avea un revers important asupra finanţelor şi evoluţiei economice.
Pe de altă parte, spre deosebire de Franţa şi Belgia, lovite zdravăn de Statul Islamic în ultimii ani, Spania nu este novice în istoria atentatelor teroriste. Organizaţia bască E.T.A., care formal milita pentru independenţa Ţării Bascilor, a provocat, vreme de două decenii, aproape 800 de victime. Atentatul instrumentat de Al Qaida la Madrid, în martie 2004, ca răspuns la participarea fermă a Spaniei în războiul din Irak, alături de S.U.A., s-a soldat cu 191 de morţi şi cu peste 1800 de răniţi. Alături de demisia prim-ministrului Jose Maria Aznar şi cu pulverizarea şanselor Partidului Popular de a câştiga alegerile parlamentare ce urmau a se desfăşura peste trei zile. De atunci, scrie cotidianul elveţian „Le Temps”, peste 700 de suspecţi de terorism islamic au fost anchetaţi în Spania iar 140 dintre ei au fost condamnaţi. Alţi aproape 500 au fost expulzaţi. Recent, prim ministrul conservator Mariano Rajoy a decis suplimentarea personalului antiterorist la oficiile de poliţie din Madrid, Barcelona, Ceuta şi Melilla. Prin urmare, în comparaţie cu pasivitatea anterioară a instituţiilor din Belgia şi Franţa, este greu de spus că în Spania autorităţile au lăsat lucrurile să meargă de la sine.
La Barcelona, cel mai important eveniment urma să fie referendumul din 1 octombrie, prin care cetăţenii provinciei să se pronunţe asupra independenţei faţă de Regatul Spaniei iar atentatul terorist a tăiat enorm din elanul protagoniştilor secesiunii. Principalul cotidian din Barcelona, „La Vanguardia” publica pe 19 august un amplu editorial în care scria că „principalii duşmani ai barcelonezilor nu sunt turiştii şi nici străinii care vizitează oraşul. Inamicii Cataloniei nu sunt la Madrid, cum nici ai Madridului nu sunt în Catalonia. Inamicii sunt vecinii noştri intoleranţi, care interpretează Coranul în mod fundamentalist şi care trimit mesaje radicale pe reţelele de socializare”. O astfel de abordare a relaţiilor dintre secesioniştii din Barcelona şi guvernul central de la Madrid era, pur şi simplu, în afara oricărei previziuni în lipsa carnagiului de pe La Rambla din seara zilei de 17 august. Schimbarea de ton din Catalonia, fie ea şi de moment, emoţională, este remarcabilă. Cel mai important cotidian al Spaniei, „El Pais”, scria la 19 august că, după atentate, „politica nu va mai fi niciodată la fel”, semnalând întâlnirea de durată şi urgentă a prim ministrului Mariano Rajoy cu liderul Cataloniei, Carlos Puigdemont. Totodată, Regele Felipe al VI-lea şi Regina Letizia au participat, în Sagrada Familia din Barcelona, la o slujbă de comemorare a victimelor.
Cât va dura această relaţie de înţelegere, rămâne de văzut: pentru un termen scurt, campania pentru independenţa Cataloniei va intra într-un con de umbră.
Înfrângerea Statului Islamic în Irak şi Siria, ca şi referendumul anunţat în septembrie pentru independenţa Kurdistanului irakian, vor modifica mult harta Orientului arab şi musulman. Grupările radicale, în vogă de câţiva ani, vor fi trecute pe o linie secundară, cel puţin până când regimurile de la Damasc şi Bagdad vor fi reconfigurate, probabil cu tot cu frontiere, iar Iranul, Arabia Saudită şi Egiptul vor primi influenţa necesară pentru a legitima presupunerile de puteri regionale. Radicalismul islamic nu va mai putea spera la un impact mediatic în spaţiul arab, oricâte atentate vor fi în viitorul imediat: acolo, acum, altele sunt priorităţile, iar vremea mollahilor totalitari şi a virginelor europene fugite în căutarea misterului islamic e în derivă. Media, dar mai ales instituţiile liberale ale statelor europene, laolaltă cu o opinie publică pasivă şi un electorat în bună măsură aneantizat de corectitudinea politică şi de o educaţie strict materială, aşa cum există în majoritatea Europei, au rămas singurii vectori de imagine ai rămăşiţelor Statului Islamic.
Prin urmare, da, destul de des, Barcelona se va repeta prin Europa.
- Alegeri în Grecia: Cum a ajuns prim-ministrul Greciei, Kyriakos Mitsotakis, imaginea Dreptei europene. Bunul simț politic a învins crizele majore - 22 mai 2023
- De ce e aproape imposibil ca România și Polonia să rupă relațiile diplomatice cu Moscova/ Datoriile istorice pe care cele două state le au de recuperat de la Rusia - 14 mai 2023
- ANALIZĂ De ce sunt importante rezistența și victoria în Bahmut, la fel ca la Verdun sau Stalingrad. Istoria arată că cine câștigă astfel de bătălii are cele mai multe șanse să câștige războiul - 26 aprilie 2023
