trecut de mult de vârsta pensionării. Se spune că speranța moare ultima, însă bătrânii din Stejaru și Altân Tepe nu mai au nici măcar speranță. Le-a rămas doar umorul: „Domnișoară, dumneavoastră ne întrebați, de fapt, de Altân Zadar, că Altân Tepe nu mai există…”. Le ascultăm poveștile și ofurile, amintirile și dezamăgirile și ne îndreptăm către Altân Tepe. Prima impresie, de la intrarea în sat, e copleșitoare: fosta piscină a minerilor a fost înlocuită cu un munte de gunoaie, prin care zburdă câteva capre și oi murdare. Pe dreapta, niște copilași îmbrăcați sărăcăcios se îndreaptă către ieșirea din sat, de parcă nu mai au răbdare să crească, ca să plece… În rest, satul parcă e bântuit de o liniște bolnăvicioasă și de o pustietate sinistră, maladivă. E pe înserat și totuși, nimeni pe străduțele numerotate într-un stil pur comunist: Aleea 1, Aleea 2, Aleea 3 etc. Nimeni nu vine de la muncă, nimeni nu iese din ogradă, cum ies, de obicei, sătenii când aud că la ei în obște au venit niște oameni „de la ziar”. Și-au pierdut până și curiozitatea. Am ajuns la capătul satului, acolo unde vedem câteva fețe, neclare în lumina năucitoare a amurgului, în spatele pereților murdari și roși de timp ai blocurilor rămase fără geamuri: sunt oamenii fără adăpost despre care sătenii ne spuneau că vin din toată țara. O simplă vizită în satul care nu are nici măcar indicator la intrare e de ajuns ca să îți dai seama că Altân Tepe nu este doar un sat părăsit. Altân Tepe este un sat bântuit de fantoma trecutului. Altân Tepe va muri odată cu ultimul miner.
„Toți minerii erau îngrijiți, aveau masa gratuită și beneficiau de multe privilegii. În timpul liber se bucurau de investițiile făcute în zonă special pentru ei, pistă de popice, teren de tenis, club de șah și table etc. Tineretul avea de muncă, toată lumea era fericită și comunitatea noastră era într-o permanentă dezvoltare. Nu ne lipsea nimic. Prețurile erau atât de mici încât veneau constănțenii special pentru a cumpăra produse de la noi. Dacă mina nu era închisă, Altân Tepe și comuna Stejaru reprezentau sigur cea mai dezvoltată zonă din punct de vedere economic și cultural din județul Tulcea. După calculele specialiștilor de la acea vreme ar mai fi fost cupru de exploatat pentru 300 de ani“.
Gheorghe Migit, 68 de ani, vagonetar, timp de 25 de ani
„Pe vremuri, când mergea mina, zona Altân Tepe arăta ca un oraș. Oferea 1200 de locuri de muncă și erau angajați oameni din Ciucurova, Atmagea, Ceamurlia și alte 15 sate din zonă. Aveau program de lucru de șase ore și câștigau câte 5-6 mii de lei, în condițiile în care salariul mediu era de două mii de lei. Aici veneau tineri din toate localitățile și petreceau la noi, pentru că aveam de toate, ce nu găseai poate nici la oraș. Acum, la doar un deceniu de când s-a închis mina, locul ăla e părăsit, e bântuit de amintirile trecutului“.
George Ivancea, 64 de ani, fostul șef al minei de la Altân Tepe și maistru miner, timp de 30 de ani
„În țara noastră s-a distrus totul după revoluție, inclusiv această mină, una dintre cele mai bogate și profitabile din Europa. Atunci, bursa din Londra ne-a îngenuncheat, prin scăderea prețului cuprului, și normal că ai noștri au spus imediat că nu este profitabil, în loc să aștepte și să investească în modernizare. Apoi, prețul cuprului a crescut fenomenal și noi importăm de la alții. Altân Tepe este acum un satelit al unei comunități de păstori, care nu ne dau nici o atenție, pentru că noi nu le mai dăm nimic în schimb, ci doar le luăm. Înainte, noi munceam și pentru ei și le dădeam și lor din munca noastră, acum însă ne așteptăm pensiile și copiii din străinătate. Trăim într-o localitate muribundă, dacă nu cumva deja a murit…“
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
