OPINIE Am fost la „Iubitul meu dușman”, spectacolul care mi-a amintit de toate mesele în familie pe care mi le-a ruinat Călin Georgescu / Piesa Gianinei Cărbunariu, despre dezinformare, familie și rolul presei independente

„Greul bătăliei finale se duce în sufragerii”: Aceasta este replica ce mi-a rămas în minte timp de aproape o săptămână după ce am văzut „Iubitul meu dușman”, spectacol semnat de Gianina Cărbunariu și pus în scenă la Constanța de actorii Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova. Este un citat atribuit în piesă scriitorului fascist Jean Pârvulesco, dar care, în mod ironic, descrie perfect experiența aproape universală a celor care au fost nevoiți măcar o dată să supraviețuiască unui eveniment de familie alături de rudele suveraniste. 

Actorii din Craiova au adus, pe scena Teatrului de Vară „Soveja”, în cadrul Stagiunii Estivale a Artelor Spectacolului, festival cultural organizat de Teatrul de Stat Constanța, un adevărat manifest împotriva dezinformării și extremismului, precum și una dintre cele mai puternice pledoarii pentru jurnalismul independent pe care le-am văzut exprimate în afara unei redacții sau a unui documentar despre presă. 

Romeo și Julieta, varianta românească

Acțiunea piesei se concentrează în jurul întâlnirii dintre două familii aflate la poluri opuse. Vlad și Ioana, interpretați de Mircea Mogoșeanu și Roxana Mutu, sunt doi tineri care își pregătesc nunta în timp ce își așteaptă primul copil. În preajma Crăciunului, ei, părinții lor și viitorii nași de cununie și botez se strâng în casa de vacanță a părinților lui Vlad.

Problema este că Vlad și Ioana sunt puțin ca Romeo și Julieta ai secolului al XXI-lea. Părinții lui sunt intelectuali înstăriți, puternic pro-occidentali, anti-suveraniști și, în propriile cuvinte, „nu prea sunt cu biserica”. Tatăl lui Vlad, medic de profesie, a tratat răniți în timpul Revoluției.

Părinții Ioanei, în schimb, sunt religioși, tradiționaliști și suveraniști convinși — tatăl ei cu mult mai mult entuziasm decât mama — deși nu mai trăiesc de zeci de ani în România. Fac parte chiar din generația care a plecat la muncă în Vest. Și-au construit viața în Italia, în timp ce Ioana a rămas în țară și a fost crescută în mare parte de bunica ei. 

După cum am menționat anterior, oricine a asistat vreodată la o astfel de „scenetă” în viața reală știe probabil deja prea bine cum a sfârșit întâlnirea. „Iubitul meu dușman” nu este, de fapt, povestea unui botez sau a unei drame familiale de care nu i-ar păsa nimănui pentru că deja ne-am confruntat toți cu astfel de drame, ci un microcosmos al României anului 2026: polarizată politic, îmbibată de informații false și prinsă în discuții exasperante despre moștenirea comunismului, vorbele de duh ale lui Călin Georgescu și războiul ăla de la graniță care, în realitate, nu este război, dar în care, în opinia suveraniștilor, trebuie totuși să nu ne băgăm, printre multe altele.

Este exact genul de piesă la care te poți aștepta de la Gianina Cărbunariu, care de ani de zile pledează pentru un teatru conectat la realitatea cotidiană, dispus să își asume o perspectivă clară asupra ei, fără însă să îi spună publicului ce trebuie să creadă.

Ea a vorbit despre concept despre care a vorbit și într-un interviu acordat publicației  Baricada în 2019, unde explica faptul că teatrul politic înseamnă, înainte de toate, „să ai o viziune asupra acestei lumi, să ai o perspectivă”, nu să oferi verdicte sau soluții. 

În acest context, spectacolul nu face niciun efort de a ascunde faptul că este, în esență, un manifest împotriva extremismului și a dezinformării venite, în principal, din zona “suveranistă” și pro-rusă a societății. 

Formula spectacolului de aproape două ore este destul de simplă: discuții mundane ajung inevitabil la politică, unul dintre reprezentanții curentului “suveranist” torpilează conversația cu o dezinformare scoasă din surse obscure, se vorbește puțin despre cum informațiile prezentate nu par reale iar, în final, când “suveranistului” îi este cerută o dovadă sau sursă care să-i susțină afirmațiile, încheie întreaga dezbatere cu o replică de tipul “Eh, lăsați, că vă trimit eu niște linkuri”.

Link-urile în chestiune, în mod evident, nu se materializează niciodată, dar Ioana, Vlad și părinții lui nu mai insistă asupra acestora, pentru a nu escalada situația.Avalanșa de dezinformări

Avalanșa de fake-uri

Printre dezinformările și narațiunile toxice astfel aduse în discuție și lăsate baltă după replica cu “linkurile” și alte surse se numără:

• afirmația fostului candidat pro-rus cu discurs neolegionar Călin Georgescu că apa nu este doar H2O;
• teoriile lui Georgescu despre cancer și inutilitatea chimioterapiei;
• povestea cu făina de greieri și ideea că Uniunea Europeană vrea să ne oblige să mâncăm insecte;
• ideea că războiul din Ucraina nu este „adevăratul război”, acesta fiind de fapt purtat de „globaliști”, guverne corupte și presa vândută împotriva identității naționale, valorilor și tradițiilor;
• existența unor presupuse „liste ale lui Soros” cu jurnaliști, scriitori și alte persoane plătite pentru a servi interese străine;
• teoria unei „ceți toxice”, cu miros metalic, pulverizate din avioane și folosite de globaliști pentru depopularea planetei, în timp ce schimbările climatice ar servi drept acoperire;
• teoriile anti-vacciniste din timpul pandemiei, inclusiv refuzul vaccinării la recomandarea unor preoți;
• ideea mai generală că „globaliștii” controlează presa și instituțiile și încearcă să distrugă familia tradițională și „Ființa Națională”;
• nostalgia revizionistă după comunism, în care România lui Ceaușescu apare drept o țară „liberă”, „suverană” și fără datorii, iar represiunea este redusă la ideea că „cine își vedea de treabă nu trăia niciun fel de teroare”.

Fiecare dintre aceste subiecte este introdus și dezbătut cu mult umor pe scenă, dar comedia este constant umbrită de faptul că dezinformările sunt preluate aproape cuvânt cu cuvânt din realitate: Din postările de Facebook ale „ziarelor” care fac propagandă pro-rusă, din live-urile de TikTok ale așa-numiților „suveraniști” și din declarațiile politicienilor extremiști care fac pe față jocul Rusiei în România.

Probabil tocmai de aceea piesa a rezonat atât de mult pentru mine. În ultimii doi ani, și mai ales în ultimele luni, am documentat unele dintre aceleași narațiuni: de la conspirațiile despre „oculta globalistă”, cu George Soros în frunte, și făina de greieri pe care UE ne-ar obliga să o mâncăm, până la dezinformările antivaccin răspândite inclusiv de medici conspiraționiști și teoriile care pun, fără dovezi, decesele unor persoane publice pe seama vaccinului anti-COVID.

În ultimele luni, însă, de departe cele mai insistente și virale narațiuni false propagate în spațiul public au fost cele despre cum Ucraina, uneori în colaborare cu presupușii globaliști, atacă România și încearcă să o bage în război, dacă nu cumva or fi reușit deja.

Printre cele mai populare episoade de acest fel se numără cele despre cum Zelenski și Nicușor Dan ar avea o înțelegere pentru a băga România și NATO în război, că drona rusească ajunsă la Galați ar fi fost de fapt o „înscenare” ucraineană aprobată de București și Bruxelles sau, mai recent, că drona marină distrusă în apropiere de Neptun Deep era „fără îndoială” ucraineană pentru că așa ar fi stabilit ChatGPT, Gemini și Grok. 

În fine, un fapt care devine evident pe parcursul spectacolului este că, deși nu este prezentată nicio îndoială cu privire la ce tabără are adevărul de partea ei, „antagoniștii” nu sunt neapărat oamenii care ajung să creadă în aceste narațiuni. 

Părinții Ioanei, cel puțin, nu sunt prezentați ca niște caricaturi, ci ca doi oameni care au muncit zeci de ani în altă țară, au trăit cu sentimentul că au fost obligați să-și lase copilul acasă pentru a-i putea oferi un trai mai bun și care au ajuns să privească lumea printr-un amestec de frustrare, nesiguranță, nostalgie și neîncredere.

Într-adevăr, caută răspunsuri simple la întrebări complicate pe care nici nu le înțeleg în totalitate, iar asta îi face vulnerabili, dar tocmai de aceea, teoriile lor despre comunism, vaccinuri, “elitrele globaliste” sau orice alt subiect nu îi transformă în monștri și nici măcar în personaje complet antipatice. 

Piesa este, în schimb, mult mai aspră cu cei care înțeleg extrem de bine acest ecosistem al fricii și dezinformării și îl exploatează la maximum în interes personal. Aici intervin viitorii nași: Victor și Sabina.

Sabina, o rudă mai îndepărtată a Ioanei, este o „influenceriță” autoproclamată, cu simpatii legionare destul de evidente. A lucrat inițial la o bancă, dar acum își câștigă existența mai degrabă din diverse „afaceri online”: vinde cristale și alte obiecte mistice, face live-uri pe TikTok și Instagram și oferă inclusiv „cursuri de comunicare cu strămoșii”.

La prima vedere, este o versiune doar puțin exagerată a acelei foste colege de liceu cu care mai intri în vorbă doar atunci când te contactează ca să-ți prezinte un produs-minune sau afacere dubioasă în care s-a băgat. Într-unul dintre live-urile pe care le face de față cu restul familiei, ajunge fără mari dificultăți de la „credința, familia și țara” și „energia feminină” la îndemnul mult mai pragmatic adresat urmăritorilor: să-i cumpere produsele.

Victor, pe de altă parte, este un hibrid improbabil între Andrew Tate, Eugen Sechila și Quagmire din Family Guy. Este un „antreprenor” suveranist care angajează muncitori asiatici pentru că sunt ieftini și, în logica lui, mai muncitori decât românii, participă la „tabere de revirilizare” în munți și vorbește despre necesitatea de a fi pregătit să-ți aperi familia în vremurile care vin. 

În rest, trage pe nas substanțe de proveniență nespecificată atunci când crede că nu-l vede nimeni și își prezintă teoriile printr-un amestec de tehnici de karate și mișcări de Michael Jackson.

Rețeaua minciunilor

Fără a divulga deznodământul conflictului dintre aceste trei familii, care merită văzut în persoană, trebuie menționat faptul că Victor și Sabina sunt principalii vectori de dezinformare pe parcursul spectacolului.

Principalul lor adversar este Radu, fratele mai mare al lui Vlad, jurnalist independent și personajul care recunoaște cel mai rapid mecanismele din spatele discursului lor. Iar pentru mine, punctul culminant al spectacolului a fost acela în care George Albert Costea, actorul care îl interpretează pe Radu, iese din pielea personajului și de pe scena propriu-zisă și livrează un discurs lipsit de orice urmă de comedie sau metaforă, despre valul de dezinformare și propagandă în favoarea extremiștilor care a acaparat România și nu numai:

• “Putem doar să ne imaginăm despre ce sume este vorba. […] Presa asta stă aliniată la coadă să fie mituită de politicieni, de corporații, practic de oricine este dispus să o cumpere, de cele mai multe ori nu ca să scrie, ci ca să tacă. […] Sunt sume enorme de bani, din diverse surse, cu diverse interese: Rusia, China, SUA, Israel — de la tot felul de demenți care au ajuns la butoane peste tot în lume și care vor să facă praf democrația, care oricum era destul de terfelită, dar chiar și așa tot este mai bună decât ceea ce pare să vină, dacă n-o fi venit deja. […] Sunt sute de publicații, influenceri, conturi false care până mai ieri făceau reclame la medicină naturistă, toate alimentate cu sume enorme de bani de la Moscova. Și acum culegem rezultatul. Oamenii ar vota cu două mâini un dictator. De ce? Poate pentru că le oferă soluții simple, povești simple.” 

Sunt acuzații dure, într-adevăr, dar prezintă situații despre care presa independentă din România și din alte țări europene vorbește deja de ani de zile. Context.ro, de pildă, documentează, încă din 2022, prin proiectul transfrontalier „Rețeaua Minciunilor”, sute de site-uri din Europa Centrală și de Est care răspândesc narațiuni pro-Kremlin, inclusiv pagini din România. 

În campania prezidențială din 2024, tot Context.ro a identificat mai multe rețele de conturi legate de Rusia care îl promovau coordonat pe Călin Georgescu pe X, Telegram și Facebook, iar în 2025, a adus în atenția publică și un caz în care a putut fi clar reprodus și traseul banilor: fundația rusă Pravfond, susținută de statul rus și cunoscută pentru finanțarea propagandei pro-Kremlin, a trimis bani inclusiv Comunității Rușilor Lipoveni din România. 

Cât despre conturile care au trecut de la medicină naturistă la propagandă pro-Georgescu cu ajutorul banilor trimiși din Rusia, exact această situație a fost dezvăluită de Snoop într-o investigație din 2024, care a arătat cum o companie de advertising rusească cu legături la Kremlin a direcționat cel puțin 2 milioane de euro către televiziuni, influenceri conspiraționiști și publicații cu conținut de extremă dreapta.

Chiar și în contextul în care afirmațiile prezentate de Costea sunt bine fundamentate, mi-a atras atenția decizia de a întrerupe acțiunea piesei aproape de apogeu pentru acest discurs. 

Despre motivația acestei decizii am avut ocazia să vorbesc cu regizoarea Gianina Cărbunariu, după încheierea spectacolului:

• “Legat de personajul acesta (Radu, n. red.)…intervenția lui, cumva, exprimă ceea ce foarte multă lume simte acum. Actorul reclamă faptul că personajul lui nu are miză, că lui i se pare că, dacă acest personaj ar fi tăiat din text, lucrurile nu s-ar schimba foarte mult. Pentru că, într-adevăr, asistăm la o luptă inegală. Pe de o parte avem un jurnalism independent, care încearcă să facă investigații, să afle dedesubturile unor povești. Iar pe de altă parte avem poveștile simple, livrate de propagandă, care prind și care arată ca o avalanșă. […]  Gesturile acestea mie îmi par eroice și necesare. De aceea, într-un spectacol în care, în prima parte, asistăm la o confruntare între diferite tabere, apare acest personaj care, de pe margine, încearcă să înțeleagă ce se întâmplă și, da…să aducă un pic de lumină în aceasă nebuloasă”, mi-a explicat regizoarea.

Desigur, semnalul de alarmă tras de “Radu” la Constanța nu privește doar o situație strict românească, ci un fenomen global: tentativele de a cumpăra tăcerea presei sau, atunci când acest lucru nu funcționează, de a o reduce la tăcere prin intimidare și violență.

În 2025, 129 de jurnaliști și alți oameni care lucrează în presă au fost uciși în î ntreaga lume, cel mai mare număr înregistrat de Comitetul pentru Protejarea Jurnaliștilor de când organizația a început să colecteze aceste date, în 1992. 

Chiar în aceste zile s-a încheiat, în Malta, unul dintre cele mai lungi procese penale legate de un omor din istoria țării, iar deznodământul a reaprins dezbaterea despre vulnerabilitatea jurnaliștilor: Yorgen Fenech, omul de afaceri acuzat că ar fi comandat asasinarea jurnalistei de investigație Daphne Caruana Galizia, ucisă cu o bombă care i-a fost plasată în mașină în 2017, a fost achitat de juriu.

În acest context, Cărbunariu mi-a vorbit și despre importanța rezilienței jurnaliștilor și societății în fața acestor încercări de intimidare și atentate violente:

• “Jurnaliștii, în acest moment, sunt printre puținii apărători ai democrației pe care-i mai avem. Vedem ce se întâmplă în toată lumea. Eu am făcut acest text și în Slovacia, la Teatrul Național din Bratislava, acum un an, când se împlineau șapte ani de la uciderea jurnalistului Ján Kuciak. Am și participat la niște proteste împotriva lui Fico (premierul slovaciei, n. red.) și a guvernului său foarte apropiat de Moscova. Au fost zeci de mii de oameni în stradă, care au comemorat moartea acestui jurnalist. Lucrurile astea înfiorătoare încep să devină din ce în ce mai dese și sunt peste tot. Este o problemă globală, nu o chestiune care ține doar de România sau doar de spațiul ăsta est-european”.