„Accesul la cultură ar trebui să fie cât mai simplu, firesc și, pe cât posibil, gratuit” — aceasta a fost ideea principală care mi-a rămas în minte după o după-amiază petrecută alături de oamenii care au implementat proiectul „Biblioteca din tren”, o inițiativă inedită pentru Constanța și realizată într-un stil foarte românesc: inspirată de tendințe venite din Vest, limitată de lipsa acută a resurselor pentru inițiative culturale din țara noastră și pusă în practică cu multă dedicație din partea oamenilor implicați.
Aceștia au „momit” pe litoral, sâmbăta trecută, un grup de oameni pasionați de literatură cu un așa-numit „silent reading party”, urmat de un „tur literar” – o plimbare prin peninsulă, ghidată de un scriitor înamorat de Constanța.
Începutul călătoriei – „Silent Reading Party” spre Constanța
Evenimentul a început sâmbătă după-amiază, în București, unde activista culturală Georgiana Gilescu și romancierul Adrian Romila s-au întâlnit cu un grup de aproximativ 20 de oameni, selectați în urma unui concurs organizat de Fundația Cărturești, care a susținut inițiativa. De acolo, au luat împreună trenul spre Constanța, pentru o excursie de o zi la malul mării.
Drumul a fost transformat într-un „silent reading party”, un eveniment care este aproape exact ceea ce sugerează numele: fiecare participant și-a adus o carte, iar timp de o oră au citit împreună, în liniște, în tren.
Conceptul este extrem de simplu, dar a prins de ani buni în Occident și, mai recent, a început să-și facă loc și în România. Una dintre primele versiuni popularizate ale formatului a apărut la Seattle, în 2009, la inițiativa scriitorului și jurnalistului Christopher Frizzelle, pe atunci editor-șef al revistei locale The Stranger.
Ideea introdusă de Frizzelle a dat naștere unor cluburi de lectură care au atras atenția presei internaționale în timpul pandemiei, când oamenii căutau forme mai sigure de socializare, după cum scria și Gal Beckerman într-un reportaj publicat de The New York Times în 2020. Până în 2026, în stil clasic american, unele dintre aceste cluburi s-au transformat în afaceri pentru care unii oameni au ajuns să plătească taxe de intrare și de câteva mii de dolari, scria Vice.
Desigur, Georgiana Gilescu, inițiatoarea proiectului, a optat pentru versiunea gratuită a modelului. Pe lângă faptul că probabil foarte puțini oameni ar fi plătit pentru un astfel de eveniment în România, a devenit clar, pe măsură ce am vorbit cu Gilescu, că orice taxă de participare nu s-ar fi potrivit cu viziunea ei asupra proiectului, care este menit, în cuvintele sale, să aducă cultura cât mai aproape de oameni posibil, după modelul unor proiecte pe care le-a văzut în timp ce călătorea prin lume:
- „La Viena, la Wiener Staatsoper, am văzut în urmă cu mai mulți ani spectacole transmise în exterior, astfel încât puteai pur și simplu să te oprești din stradă și să asculți operă gratuit. La Bibliothèque nationale de France m-a impresionat Salle Ovale, o sală de lectură spectaculoasă în care poate intra oricine, gratuit și fără permis. În Germania, în zona Trierului, am văzut foste cabine telefonice transformate în minibiblioteci, iar în Singapore mi-a rămas în minte library@orchard, o bibliotecă publică integrată într-un centru comercial. Toate mi-au întărit ideea că accesul la cultură ar trebui să fie cât mai simplu, firesc și, pe cât posibil, gratuit. Dacă tehnologia este permanent la îndemâna noastră, mi-ar plăcea ca și cultura să fie la fel de aproape de oameni”, mi-a explicat activista.
La drept vorbind, întreaga idee a acestui „silent reading party” a fost și de a populariza un alt proiect al lui Gilescu, „Biblioteca din tren”, inițiat la începutul anului pe ruta Buzău-Galați-București a TFC și adus pe ruta București-Constanța cu ocazia evenimentului de sâmbătă.
Proiectul, după cum sugerează și numele, presupune amenajarea unei minibiblioteci într-un vagon de tren, de unde oricine poate lua o carte pentru a citi în timpul călătoriei și poate chiar pleca cu ea — ideal, cei care împrumută cărțile le-ar și aduce înapoi sau ar lăsa altele în urmă, pentru a se asigura că următorii călători nu găsesc un raft gol. Este un sistem bazat pe încredere, nu fără riscuri, dar „altfel nu avem cum”, în cuvintele activistei, care a menționat și că biblioteca amenajată pe ruta București-Constanța este temporară și vă rămâne disponibilă până la 12 septembrie.
Un fapt important de menționat este că ideea unei „biblioteci din tren” nu a apărut odată cu proiectul lansat de Gilescu la Buzău, în martie 2026. O primă astfel de inițiativă fusese pusă în practică încă din 2023 de scriitoarea Roxana Brănișteanu, fondatoarea proiectului cultural iCarte, iParte. Inspirată de proiectul lui Brănișteanu, dar și de propria experiență din perioada în care făcea naveta cu trenul între Buzău și București, Gilescu a preluat ideea și a implementat-o, la rândul său, pe această rută.
- La scurt timp după lansarea proiectului lui Gilescu, Asociația iCarte a demarat o nouă „Bibliotecă din tren”, de această dată spre mare, și își propune să instaleze duminică alte două rafturi pe ruta București-Constanța.
În orice caz, proiectul lui Gilescu la Buzău a fost realizat aproape în întregime din resurse proprii, după cum mi-a povestit: ea a cumpărat materialele necesare și a contactat mai multe companii feroviare până când a primit un răspuns pozitiv de la TFC, soțul ei a construit rafturile după dimensiunile transmise de companie, iar biblioteca, umplută inițial cu cărți din colecția personală a Georgianei, a fost apoi montată în tren de angajații operatorului feroviar.
Iterația de la Constanța a căpătat o amploare ceva mai mare și a inclus turul literar coordonat de scriitorul Adrian G. Romila, după ce Georgiana Gilescu a luat legătura cu Fundația Cărturești, care a hotărât să-i susțină activitatea în cadrul „Mișcării pentru lectură”, o campanie menită să-i îndemne pe oameni să recupereze lectura „ca pe o formă de libertate, cunoaștere și împlinire personală”, potrivit manifestului publicat de Cărturești.
Sosirea la Constanța și „turul literar”
Adrian G. Romila nu este constănțean, dar relația lui cu orașul datează din adolescență. Născut la Piatra-Neamț, a petrecut patru ani la Constanța, între 1989 și 1993, ca elev al Liceului Militar de Marină. Mai târziu a renunțat la perspectiva unei cariere pe mare, a absolvit Filologia la Iași și a devenit scriitor, dar fascinația pentru mare și pentru Constanța a rămas una dintre constantele operei sale.
Romila a publicat volume de eseuri, proză scurtă și romane, între care „Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării”, „Acasă, departe” și „Jean Bart. Argonautul”, acesta din urmă distins în 2024 cu Premiul de excelență „Comandor Eugeniu Botez” de Clubul Amiralilor din Constanța. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al PEN Club România.
Inițial, ideea unui tur cu iz istoric ghidat de un scriitor de ficțiune mi s-a părut riscantă, în special pentru că nu eram sigur cât de informativ ar putea fi. Am fost însă plăcut surprins de faptul că plimbarea de câteva ore prin peninsulă a fost însoțită de povestiri detaliate și fără prea multe exagerări despre istoria orașului, a monumentelor și a locațiilor emblematice vizitate, de la cele mai celebre, precum Cazinoul și Stradela Vântului, spre exemplu, până la cele mai puțin scoase în evidență de autorități, cum ar fi complexul arheologic din parcul Catedralei Arhiepiscopale „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, ce a mai rămas dintr-un cartier al așezării antice Tomis — un monument care are multe de spus despre istoria orașului, dar care nu este valorificat din punct de vedere turistic.
- Mai multe informații despre Locuirea citadină Tomis, dar și despre celelalte monumente istorice din peninsulă și restul Constanței se găsesc pe Heritage Constanța, prima arhivă digitală a monumentelor istorice din județ, lansată de Info Sud-Est în 2022.
„Sunt îndrăgostit de Peninsulă, de zona veche, de la cincisprezece ani. Nu există să vin în Constanța și să nu mă plimb prin toată zona veche”, mi-a spus Romila după tur.
Aceste reveniri succesive în oraș pe parcursul ultimelor câteva decenii stau la baza a ceea ce Romila descrie drept o „mitizare în straturi” a orașului care se regăsește în scrierile sale. Iar această mitizare este, probabil, cea mai evidentă în romanul său „Acasă, departe”, publicat de Polirom în 2023, a cărui acțiune este legată și de Constanța și care a oferit, de altfel, unul dintre punctele de plecare pentru turul literar de sâmbătă.
- „Eu păstrez o Constanță mitizată în straturi, pentru că am văzut-o dezvoltându-se așa, din anii 1980 până azi”, mi-a explicat scriitorul.
Adrian G. Romila a vorbit pe larg despre această mitizare a Constanței, despre ce înseamnă orașul de astăzi pentru un om care l-a văzut pentru prima oară în adolescență, înainte de Revoluție, și despre relația cu marea într-un interviu susținut după încheierea turului:
Reporter: Ați venit pentru prima dată la Constanța ca adolescent, la Liceul Militar de Marină. Cât de diferit este orașul prin care ne plimbăm astăzi de Constanța pe care ați cunoscut-o atunci? V-a surprins ceva anume în timpul turului de astăzi?
Adrian Romila: Prima oară la Constanța am venit cu ai mei la mare, prin 1987-1988, aveam niște prieteni de familie în oraș, în Tomis Nord, și stăteam la ei. Dar am petrecut, ca licean, patru ani în Constanța, vorbim de patru ani (1989-1993), din care exceptăm doar vacanțele școlare, deci destul de mult.
Atunci Constanța era încă orașul comunist de pe litoralul Mării Negre, cu aspectul urban pe care-l cunoaștem. Adică un port din estul european, aproape de URSS, trist, cenușiu, dezolant, cu alimentare, aprozare și clădiri în mare parte urâte.
Azi e cu totul altceva, avem de-a face cu un oraș care s-a modernizat, s-a transformat într-un spațiu european și de vilegiatură marină, care și-a conservat în mare parte trecutul milenar și l-a valorificat. Sigur, e loc și de mai mult, și de mai bine.
În turul de azi nu m-a surprins nimic, pentru că eu am tot revenit în oraș, în anii din urmă, deci l-am tot asimilat vizual. Sunt îndrăgostit de Peninsulă, de zona veche, de la cincisprezece ani, nu există să vin în Constanța și să nu mă plimb prin toată zona veche. M-a surprins din nou o nostalgie și un fel de atașament reiterat, dacă e să numesc ceva, în ciuda faptului că nu sunt lucruri noi pentru mine.
Reporter: În eseul „Marea dinăuntru”, publicat recent în săptămânalul Dilema, povestiți că fascinația pentru mare a pornit, pentru dumneavoastră, din literatură, iar întâlnirea cu marea reală a însemnat și o confruntare destul de dură între vis și realitate. De ce credeți că imaginarul mării a rămas totuși atât de puternic în ceea ce scrieți?
A.R.: A rămas puternic pentru că a fost așa din copilărie. Eu m-am născut și am copilărit într-un oraș montan din nord, Piatra-Neamț, dar rarele sejururi marine și mai ales lecturile cu temă marină au deschis un spațiu interior permanent.
Dorești ceea ce nu ai, vrei o deschidere infinită dincolo de orizontul închis și claustrant al crestelor împădurite din jur, nu? Dintr-o țară din care nu se putea ieși, atunci, evadai doar pe mare. E o chestiune aproape psihanalitică, e ceva legat de compensare, de refulare și defulare. Experiența adolescenței n-a făcut decât să adâncească un atașament și să-l mitologizeze personal.
Reporter: Ați vorbit și ați scris adesea despre mare ca despre un fel de portal spre „altceva”, spre exterior și spre posibilitatea evadării. Cum vi s-a schimbat această perspectivă de-a lungul timpului? Și credeți că s-a schimbat, în ultimele decenii, și felul în care România privește Marea Neagră?
A.R.: Da, marea oferea visătorilor ca mine, în timpul comunismului, posibilitatea evadării absolute, a plecării definitive. De aceea am și ales Liceul Militar de Marină din Constanța la cincisprezece ani, în vara lui 1989, ultima vară comunistă, ultima vară înainte de explozia tuturor libertăților.
După ce continuai cu Institutul de Marină (actuala Academie Navală „Mircea cel Bătrân”), ai fi putut absolvi la secția civilă, ai fi devenit ofițer și ai fi putut călători dincolo de granițele țării, pe mări și oceane.
Iată, nu am devenit ofițer, ci filolog, nu marinar, ci scriitor, nu militar sau etern călător pe punți, ci boem, dar am rămas cu pasiunea pentru mare. Doar am sublimat-o ficțional, în scris, în discursuri publice.
Așadar, perspectiva nu mi s-a schimbat: am plecat și m-am întors de unde am plecat, de la onirismul marin. Doar modurile de exprimare nu mai sunt aceleași. Nu trăiesc marea efectiv, ci mediat, prin literatură, prin imaginar, prin pasiunea asumată și mărturisită (pentru literatura și arta marină, pentru istoria marilor descoperiri, călătorii și aventuri, pentru machetele de veliere și corăbii, atât de ofertante narativ).
În ce privește felul în care România privește Marea Neagră, nu e chiar de competența mea să mă exprim. Mai degrabă ar putea-o face un istoric specializat în așa ceva. Cred, totuși, că, din 1878, de când Marea Neagră a devenit parte a teritoriului național, felurile în care ea a fost metabolizată de corpul geopolitic românesc au diferit, în funcție de contextul internațional.
Una era Marea Neagră sub administrație otomană, deci înainte de Independență, alta în timpurile de pionierat ale lui Anghel Saligny și ale administrației regelui Carol I, alta în Primul Război Mondial și după, alta în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu pendularea între germani și ruși și prezența unei autentice flote militare românești, alta sub comunism și complet alta acum, când suntem parte a NATO, bază navală est-europeană importantă și vecini cu un război care face din Marea Neagră un teatru de operațiuni.
Reporter: Mai scrieți, în același eseu, că toți „avem o potențială mare înăuntru”. Poate literatura să ne facă să dezvoltăm o relație autentică cu un loc chiar înainte să-l cunoaștem în realitate?
A.R.: Absolut. Asta face literatura: ne ajută să trăim ficțional, prin imaginație, ceea ce nu putem trăi în realitate.
Iar reveria marină e una general-umană, nu neapărat apanajul celor cu adevărat pasionați de mare. Marea, oceanul sunt metafore ale instabilității, ale schimbării, ale evadării, ale aventurii, ale riscului generator de adrenalină, dar și ale anxietății, ale fricii de necunoscut și de moarte. Deci iată câte borne literare!
Oricând contemplăm marea de pe țărm, avem o reverie marină complexă, cu toate cele pe care le-am enumerat, chiar dacă nu și scriem despre ele.
Jules Verne are un roman care se petrece în spațiul românesc, Castelul din Carpați, deși autorul n-a călătorit niciodată în el. Romanul pare atât de autentic, încât sugerează că ar fi făcut-o. Nici Daniel Defoe n-a stat zece ani pe o insulă pustie, așa cum a făcut-o personajul său, Robinson Crusoe, doar a citit o relatare despre cineva care a petrecut vreo patru ani și patru luni într-o asemenea situație, în mijlocul Pacificului, la începutul secolului al XVIII-lea. Și totuși Robinson Crusoe e unul dintre marile romane ale umanității.
Tot așa, mă-ndoiesc că Odiseea, primul mare epos marin al Europei, e rodul vreunei autentice experiențe marine a lui Homer, presupusul autor grec. Dimpotrivă, în toate a vorbit imaginația.
Reporter: Astăzi le arătați oamenilor Constanța prin literatură. Ce poate vedea un scriitor într-un oraș și poate nu vede un turist sau chiar un constănțean care trece zilnic prin aceleași locuri? Și credeți că literatura despre un loc poate schimba perspectiva chiar și a cuiva care îl cunoaște de o viață?
A.R.: Un scriitor, mai ales unul care nu locuiește propriu-zis în Constanța sau nu o vizitează zilnic, are avantajul distanței. Distanța generează rememorare, interiorizare și experiență estetică. Orașul se decantează în memorie și-n imaginație și generează o altă viziune a sa.
Un locuitor al Constanței percepe orașul familiar, ca al lui, prin definiție, nu observă detaliile, nuanțele, diferențele, e un om al locului. Turistul e doar un trecător pasager printr-un loc exotic, el doar bifează în fugă locuri de relaxare sau de postat pe rețele sociale, pentru el contează că „e la mare”, nu are o conștiință profundă a spațiului pe care-l traversează.
Un scriitor, însă, tratează spațiul cu intenții afective, reflexive și estetice, el disociază, selectează, amplifică, hiperbolizează, ficționalizează, metabolizează interior și ramifică totul în funcție de experiențele sale reale sau culturale.
Nu știu dacă orașul mi-ar fi apărut la fel dacă l-aș fi locuit permanent, deși… nu se știe… Uneori îmi zic că aș fi vrut să locuiesc permanent aici…
Cu cât un loc e mai îndepărtat și mai rar frecventat, cu atât e mai frumos și-și revarsă simptomatic frumusețea înăuntru. Eu păstrez o Constanță mitizată în straturi, pentru că am văzut-o dezvoltându-se așa, din anii 1980 până azi. O spun în sens pozitiv.
De aceea și istoria milenară a Constanței mi-a devenit foarte dragă și vorbesc cu plăcere despre ea (nu mai amintesc că Ovidius e unul dintre autorii mei preferați, eu am absolvit filologia la secția română-latină), așa cum vorbesc cu plăcere și despre istoria orașului meu montan, în care m-am născut și trăiesc acum. Oricum, pe ambele le-am mitologizat în cărțile mele.
Reporter: După experiența de sâmbătă, vă gândiți să transformați turul literar într-un eveniment recurent sau chiar să extindeți proiectul și în alte orașe?
A.R.: Nu mi-am propus așa ceva, nici nu m-am gândit, eu am fost doar invitat în proiectul Cărturești și am răspuns cu plăcere. Cu mare plăcere. Dovadă e că evenimentul a fost o reușită absolută.
Recunosc, însă, că nu mi-ar displăcea să-l repet, dar nu depinde de mine. Adică nu am ca prioritate personală un asemenea proiect.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
