„Nu vorbim despre caritate, ci despre o intrare în normalitate”: Cum arată teatrul cu și pentru persoanele cu dizabilități / Dezbatere la Constanța despre accesibilizarea culturii 

Lansarea de miercuri, la Constanța, a uneia dintre primele cercetări dedicate relației dintre artă și dizabilitate în România a pornit de la un diagnostic destul de dur: avem legislația necesară, dar ne lipsesc încă datele, metodologia, expertiza și, în multe cazuri, chiar informațiile de bază necesare pentru ca persoanele cu dizabilități să poată participa în mod real la viața culturală.

Câteva ore mai târziu, concluziile cercetării au fost puse față în față cu experiențele oamenilor care se lovesc deja, în practică, de aceste probleme. Actori și regizori cu și fără dizabilități, activiști, producători și directori de teatre din mai multe orașe din țară au dezbătut ce înseamnă, concret, accesibilizarea artelor spectacolului, atât din perspectiva audienței, cât și a artiștilor înșiși.

Au fost puse în discuție subiecte care au variat de la lipsa rampelor de acces la intrarea unora dintre cele mai importante instituții culturale din țară până la finanțarea proiectelor, reticența instituțiilor publice și chiar dificultatea de a găsi pur și simplu o sală în care un spectacol incluziv să poată fi jucat.

Această dezbatere, lansarea studiului și alte întâlniri au avut loc în cadrul „Scenei Deschise”, o platformă națională de dezbatere și dialog organizată în cadrul Stagiunii Estivale a Artelor Spectacolului, festival cultural de vară organizat de Teatrul de Stat Constanța, în colaborare cu British Council Romania.

Pentru mai multe detalii, citește și:

• FOTO „Nu ne lipsește legislația, ne lipsesc metodologia și informarea”: Studiul „Artă și dizabilitate” a fost lansat la Constanța

Masa rotundă

Discuția a pornit de la felul în care persoanele cu dizabilități ajung să fie reprezentate pe scenă, dar s-a mutat repede spre o întrebare mai largă: ce înseamnă ca ele să participe efectiv la viața teatrală, nu doar să fie subiectul unor spectacole.

În acest sens, două exemple principale au dominat dezbaterea: spectacolul „Supernormali”, în regia Marei Oprea, și „Nicio pastilă magică”, regizat de Laurențiu Rusescu. Cele două spectacole, ale căror avanpremiere au avut loc în 2025, abordează viețile persoanelor cu dizabilități și au distribuții formate din actori cu și fără dizabilități, unii dintre ei fiind prezenți și la dezbaterea de la Constanța.

În cazul „Supernormali”, Mara Oprea a preluat cuvântul și a explicat raționamentul din spatele spectacolului scris de Esther F. Carrodegua, care abordează sexualitatea persoanelor cu dizabilități și prezintă scenariul ipotetic în care în România ar exista, ca în țări precum Spania, servicii de „asistență sexuală”.

• „Spectacolul arată cât de predispuse pot fi persoanele cu dizabilități la abuz în relații intime, cât de predispuse pot fi la situații în care devin victime în mediul familial, de exemplu. Dar este și infantilizarea asta, care poate duce la o percepție că ei nu au nevoie de intimitate. Cam de aici… acestea sunt premisele de la care pleacă, iar piesa arată asta episodic. Pe parcurs apar diferite personaje și, treptat, ele ajung să se întâlnească și să dezbată. […] Este vorba despre asistența sexuală. În Spania există câteva asociații care fac asta pentru persoanele cu dizabilități, dar nu e încă reglementat de stat. Discuția a fost dacă e realist să vorbim despre această temă în România, iar atunci am decis să mutăm tema într-o Românie viitoare. Ce ar fi dacă în România anului 2040 ar exista acest serviciu, ce s-ar întâmpla?”

Oprea a vorbit în detaliu și despre experiența realizării unui spectacol cu o distribuție diversă, care include, printre altele, actori cu dizabilități locomotorii și de vedere. Ea a menționat, spre exemplu, că una dintre deciziile de la care a pornit construcția spectacolului a fost tocmai evitarea unei noi forme de separare: „să nu existe iar o segregare a rolurilor”, în care regula să devină „voi jucați asta, ei joacă asta”. Mai multe personaje cu dizabilități au fost jucate și de „actori tipici”, iar actorii cu dizabilități nu au fost limitați la roluri construite exclusiv în jurul dizabilității lor.

Procesul de repetiții a devenit, în același timp, un exercițiu de învățare pentru întreaga distribuție. Mara Oprea a povestit cum una dintre actrițe, Nicoleta Profir, care folosește scaunul rulant, i-a învățat pe colegi să îl folosească și ei, iar Loredana Stoian, actriță nevăzătoare, le-a dat bastonul ei și le-a explicat regulile după care se deplasează.

Exercițiul a ieșit apoi din sala de repetiții și a ajuns pe stradă, unde actorii au început să observe obstacole pe care înainte nu le vedeau. „Ne-am modificat foarte, foarte tare percepția asupra vieții, dar ne-am modificat și percepția asupra teatrului”, a rezumat Oprea experiența.

În ceea ce privește spectacolul „Nicio pastilă magică”, regizat de Laurențiu Rusescu, produs inițial independent în cadrul proiectului „Prețul vieții” și preluat ulterior în repertoriul Teatrului Național București, experiența a fost descrisă pe larg de Rusescu și Alexandru Tache, actorul care interpretează rolul principal și care fusese cooptat inițial în proiect pentru a oferi consultanță și pentru a ajuta la găsirea actorilor cu dizabilități.

Inspirată din povestea reală a activistului irlandez Martin Naughton și scrisă de dramaturgul Christian O’Reilly, piesa urmărește lupta unor persoane cu dizabilități motorii pentru independență și demnitate și a fost montată în România cu cinci actori amatori cu dizabilități motorii, alături de actori profesioniști.

• „Impactul spectacolului este foarte mare. Până acum n-am reușit să jucăm niciun spectacol cu casa deschisă, ceea ce e mare lucru. Am avut șase spectacole anul trecut, după care, în decembrie, am intrat în TNB, unde avem 12 spectacole jucate, toate cu casa închisă. […] Impactul este foarte mare. Este, de exemplu, o scenă la început, relația dintre mine (personajul interpretat, n. red.) și un îngrijitor. În timpul repetițiilor, în mod consensual, am decis ca îngrijitorul să-mi dea o palmă… Vă dați seama că, de fapt, aia este o dramatizare a unor realități prezente și existente în viețile persoanelor cu dizabilități… Știm cu toții de azilele groazei, de oameni legați de pat și fel și fel de lucruri. […] Pentru mine, cât de palpabil este impactul se vede la finalul spectacolului, când se aprind luminile și îi vezi pe toți roșii. Atunci îți dai seama că a rămas ceva în urma noastră, iar eu pentru asta joc”, a explicat Alexandru Tache în timpul discuției.

Cine trebuie să acționeze?

În contextul subiectelor extrem de sensibile abordate și al dificultăților cu care se confruntă instituțiile care încearcă să pună în scenă astfel de spectacole, de la reticența autorităților publice până la existența unor clădiri care nu au nici măcar rampe de acces pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, dezbaterea a scos în evidență și responsabilitatea celor care ocupă poziții de decizie în lumea teatrului. Uneori, a arătat regizorul Laurențiu Rusescu, blocajul poate veni chiar din interiorul sistemului:

• „Stăm cu rugăminți și cu mail-uri și cu mesaje și așteptăm luni de zile un răspuns de la un director care să spună «da». Trebuie să vorbim și despre asta. […] Eu am făcut «Dincolo de tăcere». Am avut un an de zile să caut o sală. L-am făcut în ultima zi a proiectului. Ultima zi. Realmente, cheltuisem bani, făcusem toată producția și nu aveam unde să o dau. Ăsta nu e un mod de a trăi, pentru că mori de inimă.”

Din această perspectivă, actorul Alexandru Tache a explicat pentru Info Sud-Est că una dintre mizele importante ale întâlnirii a fost tocmai deschiderea unui dialog direct între actorii și producătorii care lucrează cu astfel de teme și unii dintre cei mai importanți directori de teatru din țară.

• „Sună dur cuvântul «neasumare», dar dacă vorbim despre niște nevoi identificate, iar directorii de teatru și oamenii cu putere de decizie spun că ONG-urile trebuie să facă ceva… e o provocare. Un ONG nu poate să meargă către un teatru și să spună pur și simplu «Hai!». […] Acum ai informații, acum ai contacte, acum ai resurse, mai departe e «up to you», ca să zic așa. De fapt, despre asta e vorba aici. Ne-am adunat la un loc ca să ne cunoaștem și să vedem ce putem aduce fiecare. […] Cred că discuția a fost constructivă, dar acum aș vrea să văd acțiunile care ies.”

În orice caz, până la finalul discuțiilor, consensul la care s-a ajuns în sală a fost că România se confruntă încă cu o serie de probleme structurale grave în ceea ce privește accesibilizarea vieții culturale, iar abordarea acestor deficiențe nu trebuie văzută ca un act de caritate, ci, după cum s-a exprimat în încheierea discuției Erwin Șimșensohn, directorul Teatrului de Stat Constanța, ca „o intrare în normalitate”.

Un proiect-pilot

Aproape imediat după încheierea discuției, participanții la masa rotundă au fost invitați la Teatrul de Stat Constanța, unde a fost pus în scenă spectacolul-lectură accesibilizat pentru persoanele neurodivergente „Teama de a înota pe întuneric”, semnat de Gabriela Harabagiu.

Spectacolul spune povestea Otiliei, interpretată de actrița TSC Catinca Hanțiu, o fetiță care învață să-și depășească teama de întuneric alături de Mubi, un pinguin de pluș care prinde viață în imaginația ei.

Spre deosebire de un spectacol clasic, „Teama de a înota pe întuneric” s-a desfășurat cu publicul, format în mare parte din copii neurodivergenți și părinții lor, chiar pe scenă. Copiii au avut voie să se exprime liber, să se miște în voie sau să părăsească scena pentru a merge în camera de liniște, un spațiu special amenajat pentru situațiile în care acțiunea devenea copleșitoare.

A fost prima dată când un astfel de spectacol a ajuns pe scena TSC și s-a desfășurat fără probleme. Directorul Erwin Șimșensohn s-a declarat mulțumit de rezultat, iar actorii au părăsit scena în aplauzele copiilor și ale părinților.

În fapt, după cum a explicat Șimșensohn pentru Info Sud-Est, desfășurarea cu succes a evenimentului a întărit decizia de a organiza astfel de spectacole în mod recurent.

• „Poate cu publicul pe scenă, poate cu alte facilități, toate acestea. Vrem să mai facem astfel de evenimente, să-i avem aici (pe copii, n. red.) din ce în ce mai des. Nu avem planuri concrete despre cum vor arăta în acest moment, dar 100% vreau să facem măcar o dată pe lună ceva. Ca să aibă continuitate. Este foarte important ca, o dată pe lună, ei să știe că se va întâmpla ceva”, a declarat directorul TSC pentru Info Sud-Est.

La o concluzie similară a ajuns și Theodor Șoptelea, actor TSC și „vocea” lui Mubi:

• „Miza mea nu a fost ca acesta să fie un spectacol, ci să fie mai mult un experiment, să avem un spațiu de lucru împreună, să vedem cum putem face lucrurile, să învățăm și noi, și ei din experiența asta și cum putem să facem aceste evenimente să fie mai dese, mai bune, mai utile, mai eficiente. Pentru că nu ne-am născut învățați. […] Pentru mine nu a fost nimic complicat. Singurul lucru la care a trebuit să am grijă a fost să fiu deschis la orice fel de sunet, dar în niciun caz nu a fost un impediment. Am mai jucat în trecut cu audiența pe scenă, mie îmi place”, a explicat Șoptelea pentru ISE.