Fiecare oraş are o povară a memoriei. Diferită, aşa cum deosebite au fost istoriile trăite, timpurile de glorie sau de restrişte. Constanţa nu a avut niciodată apetenţe de focar cultural sau educativ. De aceea, printre vechile clădiri veţi căuta zadarnic urme de şcoli, teatre, operă, biblioteci impresionante sau atenee. Chiar dacă au existat, şi rezistat, dimensiunile lor modeste relevă structura urbană şi, de ce nu, alegerea locuitorilor pentru altceva.
Acest altceva, atât de aparte, pune oricând Constanţa pe harta istorică a turismului european.
Una dintre definiţiile oraşului modern de la malul mării, renăscut la sfârşitul secolului al XIX-lea, este dată de valoarea arhitectonică şi de infrastructură a hotelurilor sale. Niciunde în România nu veţi găsi, aşa cum este la Constanţa, clădiri de agrement care să fi găzduit tot ceea ce a dat această ţară, până la mijlocul veacului al XX- lea, în politică, artă, cultură, ştiinţă, diplomaţie. Toţi suveranii României, toţi şefii de guverne, suite impresionante de miniştri, scriitori, artişti, muzicieni, militari. Şi nu doar din România.
Dacă veţi face vreodată o listă a celor mai frumoase monumente de arhitectură de pe continent, din deceniile de început ale secolului trecut, veţi aminti de două hoteluri constănţene: „Palace” (cel mai luxos și confortabil hotel din Constanța – 400 de camere, ascensor, bae, lumină electrică, splendidă vedere spre mare – așa cum arăta o reclamă a hotelului din anul 1924) şi „Rex”. Acest tezaur este inestimabil nu doar prin valoarea lui ci este completat, ca în puţine locuri, de istoria copleşitoare a poveştilor dintre pereţi, a oamenilor care au dat viaţă, ani în şir, locurilor. Constanţa trebuie să îşi asume că valoarea patrimoniului ei istoric este dată, în primul rând, de agrement şi turism. Şi că aceste clădiri, puţine câte ne-au mai rămas, vorbesc într-o limbă pe care nu o găsiţi în România şi de prea puţine ori prin vecini.
Într-o babilonie de culoare, de stiluri, de limbi străine, de idei, sloganul „La Mamaia, băi de mare, La Duduia, băi de soare, La Tataia, băi de noapte … și… de toate…“, atrăgea de pretutindeni turiștii Constanței Vechi.
Hoteluri cu proprietari din atât de multe neamuri şi cu clienţi din atât de multe locuri, care vorbeau, simplu, limba ospitalităţii, a bunei dispoziţii, a serviciului bine făcut, a modernului cu orice preţ şi, de ce nu, a valorii corecte a preţului, au scris o pagină importantă din istoria Constanței.
Totul era atent făcut pentru ca turistul să revină încă o dată aici. Specula era descurajată, astfel stabilinduse chiar prețurile maximale la mâncare și băutură. Iar prețurile erau fixate pentru articole adevărate, surogatele nefiind admise. Calitatea serviciilor prima, iar unitățile erau împărțite: de lux, clasa I, clasa a II-a și clasa a III-a. Restaurantelor cu orchestră proprie li se acorda încă un procent de 25 la sută, peste prețurile clasei din care făceau parte, iar cele de lux aveau prețurile majorate cu un procent de 30% față de cele de clasa I.
La hotelurile de lux, și numai acolo, puteai mânca un morun abia pescuit, rasol sau prăjit, cu 18 lei, plachia de nisetru, şi el tocmai scos din plasa pescarului, scotea din buzunarele turistului 25 de lei, și din al celui ce mânca la restaurante de clasa a III-a doar 16. Iar dacă ciorba de nisetru varia între 6 și 12 lei, supa poloneză (un soi de ciorbă de legume, fără borş) o puteai găsi chiar și la 3 lei. Iar vițelul sau berbecul cu legume, pe care plăteai între 10 și 15 lei, le puteai savura cu unul dintre vinurile promovate intens prin reclamele vremii: „Toți oamenii politici bea numai Vinurile Pietroasa-Drăgășani, <<STELUȚA>> și <<BORDEAUX>>“. Era vremea în care cramele dobrogene, renumite astăzi, nu erau neapărat şi asociate cu luxul şi bucatele rafinate.
Să ne amintim Constanța frumoasă: Hoteluri, restaurante, turism și… de toate…
Câte valuri şi valuri de omenire frământată s-au revărsat în oraşul port în decursul deceniilor, ca să istovească un vis de fericire care-i chinuia şi-i chema aici ca o obsesie, toate au trecut prin hotelurile Constanţei. Nicăieri în spaţiul memoriei moderne a oraşului, istoria nu a fost mai aprigă, mai voluptoasă, mai romanţată sau mai calmă. Într-un oraş care abia în zorii regimului totalitar comunist reuşea să depăşească 100.ooo de locuitori adunase în hotelurile lui, până la al Doilea Război Mondial, atâţia şefi de state şi de guverne din Europa, în vilegiatură sau cu afaceri urgente, cât nu reuşise o bună parte dintre capitalele continentului.
Clădirile hotelurilor constănţene au fost ridicate, cum era şi firesc, în piaţa Ovidiu şi în imediata ei vecinătate. Abia după Primul Război Mondial şi după intrarea staţiunii Mamaia în circuitul turistic, hotelierii au început să cucerească şi alte spaţii ale oraşului şi, mai ales, întinderile fabuloase de nisip dintre mare şi lacul Siutghiol. Vreme de jumătate de secol după 1878 Constanţa a pulsat, economic şi social, în spaţiul definit de Peninsulă, acolo unde s-au ridicat, pe rând, cele mai importante construcţii. Numele acestor localuri sunt diverse dar ele exprimă, cel mai adesea, noţiuni cosmopolite. Sau, ceea ce astăzi numim globalizare. Pe străzile bine pavate şi curate ale unui oraş care îşi împletea originile şi decorurile ca o plimbare fără egal pe malurile egeene, mediteraneene şi pe pământul aspru al Balcanilor găseai denumiri din cele mai obişnuite în Europa. „Continental”, „Palace”, „Regal”, „Bulevard”, „d’Angleterre”, „Carlton”, „Rex” sunt câteva dintre ele. Celelalte poartă amprenta definitorie a evoluţiei locale. Proprietari greci, evrei, bulgari, germani, elveţieni, francezi, italieni, levantini sunt majoritari în industria turismului constănţean până la ultimul război mondial.
Hoteluri la Constanţa nu au existat înainte de 1878. Micul oraş port era mult prea marginal pentru Imperiul Otoman pentru a căpăta atenţie, turismul marin era abia la începuturi în Mediterana europeană, elita financiară românească era în plină tranziţie de moravuri şi experienţe sociale şi încă nu des-coperise deliciile traiului la Marea Neagră. Istoria turistică redutabilă îşi deschide paginile abia după instalarea administraţiei române, prin construirea hotelului „Carol” (Comandamentul Marinei Militare).
Este un început atipic pentru că, dacă aveţi răbdarea să priviţi cu atenţie, veţi constata o doză sănătoasă de timiditate şi nesiguranţă. Deşi amplasat pe faleză, într-o poziţie superbă, în primul mare hotel al Constanţei nu se intra dinspre mare. Abia mai târziu antrepenorii, ceva mai siguri pe ei, au construit frumoasa terasă cu deschidere, element definitoriu al Art Nouveau, care a făcut istorie pe promenada oraşului prin reuşitele de excepţie. Nici celălalt concurent de începuturi, hotelul „d’Angleterre”, nu avea o perspectivă marină deşi trebuie să îi credem pe locatarii din ultimele decenii ale secolului al XIX- lea că, dacă ascultai atent, puteai auzi foşnetul valurilor şi puteai respira, în voie, aerul sărat. Relaţia nesigură cu Marea Neagră a hotelurilor constănţene a continuat, practic, până în apropierea Primului Război Mondial, puzderia de turişti care erau găzduiţi în piaţa Ovidiu neavând acces direct la plaja mării.
Abia din 1913- 1914, odată ridicate „Mercur” şi „Palace”, Marea Neagră şi hotelăria constănţeană au stabilit relaţia sănătoasă, avantajoasă şi de durată.
O altă particularitate a unei bune părţi dintre clădirile hoteliere din oraş este legată de infrastructura lor ireproşabilă, de cele mai multe ori egală cu ale celebrelor localuri din Bucureşti sau chiar din Europa. La „Palace”, „Mercur”, la „Rex”, în Mamaia, sau în mai micile surate din piaţa Ovidiu sau de prin apropiere (cum ar fi „Regina”, „Reignier” sau „Grand”) călătorii beneficiau, înainte de Primul Război Mondial sau după aceea, de un confort la care o bună parte a locuitorilor Constanţei sau ai ţării abia visau. Apă caldă şi rece în fiecare cameră, încălzire centrală, lumină electrică, telefonie. Apoi, poştă rapidă cu Europa şi Orientul Apropiat şi Mijlociu, abonamente la presa franceză, britanică, germană, austriacă, levantină, comisioane la cele mai importante firme de modă, cofetărie, florărie. Constanţa era un oraş privilegiat în România dintre cele două Războaie Mondiale din punctul de vedere al infrastructurii turistice: numărul de camere, restaurante, localuri de distracţie (inclusiv de noapte) era cu mult peste media obişnuită a ţării.
Mai trebuie adăugat că în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi până la al Doilea Război Mondial, Constanţa (şi, din anii 30, şi Mamaia) nu au avut, practic, concurenţă pe litoral în ceea ce priveşte infrastructura hotelieră. Mangalia, Eforie, Carmen Sylva nu deţineau decât cel mult vile mai mari, unele luxoase, e drept, fără stabilimente mari şi fără dotări şi servicii moderne la nivelul celor din oraşul port. Nici în judeţul vecin, Tulcea, nu a fost vorba despre aşa ceva: municipiul reşedinţă de judeţ era prea mic din punct de vedere demografic (în jur de 30.000 de locuitori pânâ în 1940) iar staţiunile climaterice promovate de O.N.T., Agighiol şi Niculiţel, nu aveau niciun fel de dotări turistice. În plus, până la al Doilea Război Mondial, judeţul Tulcea deţinea doar 20 de km de cale ferată, staţia terminus fiind Babadag. Nici în Sud, la Balcic, nu existau hoteluri şi vile destinate exclusiv vilegiaturii marine pentru grupuri importante de turişti.
Constanţa a apărut, la începutul secolului al XX-lea, şi a rămas câteva decenii, ca o destinaţie turistică de elită, care s-a adresat unui public cu resurse materiale peste medie. În plus, a beneficiat de o deschidere mai rapidă şi mai vizibilă de mentalitate deoarece venirea la mare, şi cazarea în hotelurile ei de lux, nu ţinea doar de performanţele contului bancar. Ci, trebuie spus, de o conectare la spiritul modern european al vremii, acela care încuraja băile de mare în costume din ce în ce mai sumare, acordarea de zile, chiar săptămâni, pentru simpla relaxare pe plajă şi în stabilimentele de agrement, acceptarea unui tip de mondenitate socială pe care localurile constănţene l-a exploatat încă de la finele secolului al XIX- lea.
Înfiinţat la 29 februarie 1936, Oficiul Naţional de Turism (ONT) s-a implicat nu doar în promovarea staţiunilor, a ofertelor şi în facilitarea transportului (în special pe calea ferată) spre Marea Neagră ci a propus construirea de hoteluri moderne, care să fie cuprinse în reţeaua proprie. Astfel, ONT a ridicat hotelul „Rex”, cu 126 de camere. Era, sigur, unul dintre cele mai luxoase localuri de acest gen din ţară şi din afara ei şi acest lucru este reliefat şi de ofertele agenţiilor de turism.
În ultima vară de pace a României, 1940, un all-inclusive la „Rex”, în Mamaia, costa 650 lei zilnic. Acelaşi lucru este valabil şi pentru un alt hotel de elită al ţării, „Palace” din Constanţa. O lună de cazare în cochetele vile de la Carmen Sylva sau Eforie însemna în jur de 2 500 de lei, într-o cameră de două paturi. Aceste preţuri se situează în extremităţi pentru vacanţa la mare. Am putea să ţinem cont că, înaintea ultimului Război Mondial, salariul mediu în economia românească pentru un lucrător calificat din industrie se situa la 2000- 2500 lei lunar (deşi în domenii precum exploatarea petrolului ele erau mult mai mari) iar pentru cei cu studii superioare, statul oferea salarii şi mai generoase: între 3000 şi 19 000 de lei pentru un inginer, între 8 500 şi 12 ooo de lei pentru un medic, în jur de 25 ooo de lei pentru un profesor universitar sau între 10 000 şi 19 000 de lei pentru un magistrat. Ţăranii, adică mai bine de 60% din populaţia ţării la 1939, nu câştigau mai mult de 8000- 10 000 de lei pe an (în medie, desigur). În acest fel, este explicabil că fenomenul migraţiei la mare, în sezonul estival, cunoaşte o creştere constantă, de la an la an, dar nu atinge nicidecum dimensiunile obişnuite de azi. În jur de 150 000- 200. 000 de turişti petreceau, vara, vilegiatura în staţiunile marine, la sfârşitul anilor 1930. Sejurul dura, de regulă, între două săptămâni şi o lună dar existau destule familii care închiriau pentru două luni (iulie şi august) camere sau vile. Dar, şi atunci, aproape trei sferturi dintre turişti erau înghiţiţi de hotelurile din Constanţa şi Mamaia.
Astăzi, se consideră că sezonul estival oficial începe la 1 mai. Ideea este a lui Nicolae Ceauşescu, liderul comunist al României, care s-a străduit să găsească soluţii pentru a evita participarea tinerilor la sărbătorile Sf. Paşti şi de a oferi o variantă ieftină şi la îndemână de distracţie. Inventarea ideologică a „Zilei Tineretului”, adică 2 mai, ideea Elenei Ceauşescu, a putut prelungi expediţia la mare, în hotelurile comuniste fără pretenţii. În ultimii ani dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, sezonul oficial se deschidea la 8 iunie, adică data la care, în 1930, Carol al II-lea a devenit rege al României. Tot o invenţie propagandistică. Ea a fost adoptată de hotelierii estivali prin promoţii generoase, ceea ce astăzi s-ar intitula „pachete turistice”. Astfel, pentru că la Constanţa, în hotelurile de lux descindea, de regulă, o elită care dispunea de bani peste medie (şi care putea alege, evident, o călătorie în Italia sau Franţa), unele agenţii de turism includeau în preţul apartamentelor sau camerelor („Palace” sau „Rex”) şi transportul cu avionul, de la Bucureşti sau Cernăuţi – Iaşi la Constanţa. În vara anului 1939, aproape 800 de pasageri au ales acest mijloc de transport, la vremea aceea exotic şi destul de scump, pentru a veni din capitală şi aproape 1000 pentru a ajunge la mare dinspre capitalele Bucovinei şi Moldovei.
Punct și de la capăt
Însă anii de glorie ai turismului Constanței Vechi au apus odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Toată infrastructura turistică atent creată și dezvoltată în anii interbelici urma să cunoască furia războiului și cruzimea ocupației sovietice.
Clădirile fastuoaselor hoteluri ale Constanței au fost transformate în spaţii de dormit pentru ofiţeri sau în birouri pentru diferitele servicii militare (germane, apoi ale Armatei Roşii), vilele au fost naţionalizate iar circulaţia spre localităţile litorale a fost, practic, interzisă.
Pentru o bună bucată de vreme, Constanța a ieșit de pe harta turistică a Europei, a fost închisă de un regim preocupat de implementarea noilor politici și refractar la infuziile externe.
Este perioada în care începe nu doar degradarea fizică a clădirilor, ci și eliminarea, pentru decenii bune, a ideii bunului gust, a rafinamentului şi a ospitalității.
Abia de la începutul anilor `60 reapare turismul estival la Marea Neagră dar, de această dată, bunele şi vechile hoteluri de lux ale Constanţei nu au mai intrat în competiţie. Mai mult, unele construcții ce au funcționat ani de zile ca hoteluri de primă mână, restaurante de lux sau cafenele mondene au fost dărâmate fără explicaţii şi fără noimă, așa cum s-a întâmplat cu Casele Torosian din Piaţa Ovidiu.
Noi ansambluri de cazare au fost construite de-a lungul litoralului. Toate în același stil, specific arhitecturii comuniste, aliniate atent şi aerat de-a lungul țărmului Mării Negre, lipsite de tușe de bun gust și supraetajate amețitor pentru a satisface un turism cantitativ. Aproape în totalitate acestea funcţionau doar câteva luni pe an, având caracter sezonier. Deşi exista un clasament în ceea ce priveşte clasificarea lor, condiţiile erau, practic, identice deoarece infrastructura turistică devine cronic deficitară, mai ales în ultimul deceniu al domniei lui Nicolae Ceauşescu. Nici vorbă, pe vremea aceea, de festinuri culinare sau de vinuri din podgorii renumite din afara României.
În zona peninsulară a Constanței, comunismul a lăsat o singură moștenire rețelei hoteliere: hotelul „Tineretului” (BTT). O construcție gri, tristă, asemănătoare blocurilor de locuințe comuniste, care poartă numele de hotel, spre surprinderea multora, chiar și astăzi.
Viziunea anilor de democrație de după `90 s-a asemănat celei comuniste iar în segmentul turismului nu au existat mari diferențe. Accelerarea degradării zonei turistice a Constanței Vechi a continuat într-un ritm amețitor, odată cu accelerarea procesului de construire din stațiunile litoralului. Singura diferență este că noua viziune a administrațiilor democratice nu a avut la bază nici un raționament, nici o linie directoare și nici o logică, în special în arhitectură şi planuri urbanistice. Pe scurt, s-a construit fără logică, în vâltoarea capitalismului românesc, de a pune mâna pe terenuri și de a face profit din orice, cât mai mult și cât mai repede.
În ceea ce privește centrul istoric al Constanței, puțini au fost cei ce au hotărât să-și investească banii într-o zonă lăsată de administrația locală la periferia intereselor acesteia, din punct de vedere administrativ, social și turistic. Deși, în toate încercările de promovare a Constanței ca obiectiv turistic regăseai elemente din arealul Constanței Vechi, fondurile și proiectele de reabilitare a acestei zone au întârziat să apară. Acum câţiva ani, abia, piaţa Ovidiu era o zonă lipsită de viaţă, pustie, degradată, fără nicio facilitate de agrement cu excepţia Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie.
Astăzi, conceptul unei Constanțe Vechi reabilitată și recondiționată tebuie să pună în lumină și problema rețelei hoteliere din acest areal. Avem nevoie, din nou, de hoteluri de lux, de spații generoase de cazare, de restaurante sofisticate și de locuri în care turistul pretențios să fie răsfățat. Este o realitate care va trebui rezolvată concomitent cu planul de reînviere a acestei zone turistice profitabilă și înfloritoare în prima jumătate a secolului al XX-lea.
Dacă în anul 1924 funcționau în Peninsula Constanței două hoteluri de lux – „Palace” și „Regnier” (la care se adăugau „Hrisicos” și „Mercur”, funcționale până la izbucnirea Primului Război Mondial)-, două hoteluri de clasa I – „Regina” și „Boulevard” -, cinci hoteluri de clasa a II-a – „Metropol”, „Elita”, „High-Life”, „Central” și „Comercial” – și multe alte hoteluri de clasa a III-a), astăzi, în zona peninsulară a Constanței, limitată de apă din trei zări și de strada Traian la Nord, nu mai există decât patru unități de cazare. Este vorba despre vechiul hotel de lux, devenit astăzi de trei stele, „Palace” (singurul ce a rezistat până astăzi), două vile – „Anticus” și „Voila” – și vechea realizare din timpul perioadei comuniste – hotelul „Tineretului”. Mult prea puțin pentru un proiect atât de îndrăzneț, acela de a revitaliza turismul Constanței Vechi și de a realiza un proiect turistic sustenabil în centrul istoric al Constanței.
Acest articol face parte din Campania „CONSTANȚA, CAPITALĂ CULTURALĂ!“
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
