Cabaretul „Britania“: „Moulin Rouge” din Constanța Veche
Astăzi este o ruină ternă, de un gri murdar, cu ferestre hâde, sparte şi cu o curte, cândva terasă, neîngrijită şi plină de gunoaie. Seamănă mai degrabă a un depozit abandonat dar te întrebi ce poate căuta el pe una dintre cele mai frumoase, altădată şi cele mai luxoase, străzi ale vechii Constanţe. Când ai un strop de răbdare poţi privi spre faţadă şi ceva îţi atrage atenţia: nu, nu este un vechi siloz de cereale pentru că pe frontispiciu scrie 1909. Adică dintr-o vreme când strada aceasta, astăzi Nicolae Titulescu, dădea tonul distracţiei mondene din urbe şi, cel mai adesea, din capitală. Când banii la Constanţa se făceau uşor şi se cheltuiau într-un ritm ameţitor, când nevoia de lux într-un port cosmopolit lipsit de dileme politice şi sociale începuse să sfideze vechile capitale europene ale distracţiei. La 1909 mai erau puţini ani până când se deschideau Cazinoul şi hotelurile de elită din jur dar oamenii care veneau la Constanţa aveau bani de tocat iar antreprenorii locali nu aveau de ce să rateze o asemenea binecuvântare.
Cabaretul „Britania”, căci despre el este vorba când privim fugar clădirea ponosită de astăzi, nu are în comun cu englezii decât numele. Abia începuse, de câţiva ani, moda turismului estival la mare, a distracţiilor pe plajă şi a curiozităţilor de tot felul aduse de la Londra. Britanici erau puţini la Constanţa şi nu aveau prea multe şanse să deschidă vreun club pentru că mai vechii lor vecini- grecii, armenii, bulgarii, francezii sau nemţii- se adaptau mai lesne rigorilor neînţelese impuse de administraţia şi fiscul statului român. „Britania” era, în 1909, un nume exotic, inedit la malul Mării Negre şi în România iar proprietarul, un Mişu Georgescu pe care presa îl ţinea în discreţie, a ştiut încă de la deschidere că a dat lovitura.
Cabaretul „Britania” din Constanţa este primul local de varieteu din România şi din Balcani şi, fiind special construit pentru spectacole şi petrecere a timpului liber, are caracteristici pe care astăzi, din păcate, cu greu le mai poţi bănui. Un fel de „Moulin Rouge” într-o lume care privea încă ameţită noua modă.
Stilul arhitectonic este unul foarte modern pentru acea vreme, un Art Nouveau mai puţin complicat dar fără dubii. Doar cupola de deasupra fostei intrări şi caracterul stingherei inscripţii nedistruse mai sunt martore ale începutului. Ferestrele dreptunghiulare, geometrice şi deloc foarte spaţioase erau o inovaţie a timpului. Nici nu era nevoie de multă lumină a zilei pentru că proprietarul se ocupase să contracteze o firmă care asigura lumina electrică şi, pe de altă parte, programul era strict unul nocturn. Nici clienţii nu aveau trebuinţă, la o adică, de prea multă vedere spre stradă. Colţul clădirii este teşit şi dă înspre două artere, dintre care una, la acea vreme Lascăr Catargiu 7, foarte animată. La etajul cabaretului, iniţial a fost plasat un balcon semicircular, din feronerie decorativă, care asigura o bună vedere spre circulaţia intensă a potenţialilor clienţi. Astăzi, după modificări şi renovări sălbatice, nu mai regăsim nici balconul şi nici ancadramentele specifice intrărilor şi ferestrelor. Un parter spaţios, cu o imensă sală de recepţii, asigura cea mai mare parte a afacerii. Demisolul clădirii era compartimentat atât pentru bucătărie şi veselă cât şi pentru numeroasa garderobă a trupelor de artiste venite în turneu din diferite oraşe şi ţări. Etajul clădirii, singurul, dispunea de un număr redus de camere, acolo unde, surpriză, nimeni nu avea nici timp de odihnă, nici vreme de somn.
În prelungirea cabaretului se regăsea o terasă frumos împrejmuită cu un gard din piatră şi feronerie, cu mese amplasate printre flori şi arbuşti ornamentali şi cu un ring circular, în mijlocul ei, pentru dans şi spectacole. Cineva din presa locală, după ce a vizitat-o câteva seri la rând, scria celor care doreau să îl creadă că grădina „Britaniei” era situată „în centrul cel mai sănătos şi mai curat al oraşului”.
Vasta sală de la parter oferea, pentru preţuri piperate, bucătărie românească, franceză şi germană. Băutura era adusă direct din port şi provenea din pivniţele franceze şi italiene, din oraşele Greciei şi, câteodată, când un proprietar dorea să plătească un spectacol pentru reclamă, şi din podgorii româneşti. Spectacolul începea întotdeauna după ora 21 şi nu de puţine ori se termina în zori. Costul unui bilet de intrare era foarte ridicat pentru salariile obişnuite: 40 de lei de persoană dar niciodată „Britania” nu ducea lipsă de clienţi. Concerte, baluri, întruniri mondene, mici piese artistice (ceea ce astăzi oamenii ştiu de stand-up comedy), şansonete la modă, muzică teribilă de jazz (pe care o ascultai snob pentru că nimeni de la mese nu pricepea o iotă din vorbirea negrilor americani), baluri mascate. Toate erau în program, de-a lungul săptămânii, de luni până duminică. Spectatorii proveneau, cel mai adesea, din lumea potentaţilor financiari ai Constanţei, din marinarii cu salarii bune care opreau în port, din rândul străinilor care vieţuiau în oraş (despre mulţi nimeni nu prea ştia cu ce se ocupau exact) şi, când venea vara, din elita mondenă a Bucureştilor. Faima „Britaniei” era atât de mare încât nu de puţine ori trenurile rapide aduceau, la sfârşit de săptămână, o parte a demimondenelor Capitalei, împreună cu impresarii lor. Cine ar fi vrut să piardă vreun moment cu celebra vedetă pariziană Zurka, cu steaua vieneză Lizzi Moree, cu italiencele Norina şi Leonilda sau cu blonda voluptuoasă din Varşovia, Malwa Czerkowska?
Anii de glorie ai „Britaniei” sunt plasaţi în neastâmpărata epocă nebună dintre cele două Războaie Mondiale. Spectacolele muzicale, cu numere artistice, includeau formaţii şi soliste din Bucureşti, din Europa şi din SUA generos plătite de proprietari pentru că veneau cu ultimele noutăţi: aici, în Constanţa Veche s-a cântat charleston pe o scenă pentru primele dăţi în România. Cât o fi costat atunci un bilet?
„Britania” nu a fost ferită de bârfe şi acuzaţii dar, dacă înţelegi mai bine marketingul, aceasta era şi cea mai bună reclamă pe care o ofereau proprietarii. La parter spectacolele indecente scandalizau familiile puritane şi nevestele geloase. Ca să le mai împace, antreprenorii le dădeau adesea dreptate: acceptau să găzduiască, fără chirie, supeuri artistice şi petreceri de modă veche. Ba, mai mult, în 1915 au convins un grup de doamne din lumea bună, cu prejudecăţile secolulului ce abia se încheiase, să întemeieze o nevinovată Societate locală a artelor, literelor şi sportului.
Dar la etaj? Tocmai de aici plecau plângerile zilnice către autorităţile locale: soţiile neiubite pretindeau că acolo locuiesc amantele adorate. Şi nu greşeau.
Trupele care veneau să concerteze la „Britania” numărau, în mod obişnuit, 25- 30 de artiste. Ele aveau locuinţa asigurată, fie în camere închiriate prin oraş fie, prin bunăvoinţa proprietarilor, chiar la etajul buclucaş al cabaretului. Bordelurile Constanţei Vechi se grupau, după Marele Război din 1916- 1918, pe străzile Cuza Vodă, Miron Costin, Smârdan sau Mihail Kogălniceanu. Uneori şi în hoteluri rău famate şi prost întreţinute, precum „Aurel”, „Traian”, „Italia” sau „Şteflea”. Preţurile, aici, erau mici, discreţia nu era la îndemână şi, la fel, nici fetele nu erau prea ferite de boli venerice. La „Britania”, însă, regulile erau destul de clare. Condiţiile pentru a deveni o practicantă erau îndeplinite cu rigoare de artiste, cele mai multe neavând cetăţenia română: se înregistrau la Poliţie şi la Serviciul sanitar şi acceptau să fie supuse, conform legii, unor vizite medicale regulate, cel puţin de două ori pe săptămână. Cum totul era legal, solistele plăteau o taxă de 16 lei pe lună către consiliul local şi 10% din venitul rezultat către fisc. Aşa le obliga Legea contribuţiilor directe, impusă de puritanul premier, generalul Alexandru Averescu.
Câştigul de la „Britania” făcea, însă, toate daravelile plătite către stat şi către numeroşii şperţari care doreau să profite dintr-o afacere generoasă. În vremurile bune, adică în primul deceniu interbelic şi în perioadele aglomerate de la malul mării, fiecare artistă, în funcţie de program, putea câştiga suplimentar între 7000 şi 10000 de lei pe lună. Adică, mult peste salariul unui avocat (de 6000 de lei) sau al unui medic (de 9000 de lei). Clienţii fideli primeau abonamente, cel mai adesea unul de 50 de lei, cu 10 reprezentații. Prestaţia pentru o oră însemna 2 reprezentații iar ziua de muncă nu trecea de 4-5 ore; în felul acesta, salariul suplimentar era destul de însemnat. Existau şi reguli nescrise, bineînţeles: prietenii permanenţi ai cabaretului puteau primi bonusuri din care rezulta că „noaptea întreagă se socoteşte 2 reprezentații”. De data aceasta, solista nu avea ce să mai declare fiscului pentru că, în general, cadourile în bani sunt trecute la discreţie. Rareori, şi doar atunci când nu era prea multă cerere, se acceptau urgenţe: 15 lei o reprezentație, fără a se accepta prelungiri în orar. Aceşti clienţi din urmă nu beneficiau, însă, de prioritate în zilele aglomerate dinspre sâmbătă spre duminică sau în sărbătorile legale.
Citește și „Puterea amintirii: Constanţa Veche în hotelurile ei“
Ultimul Război Mondial a închis şi Constanţa, în vara anului 1941, şi a anulat şi petrecerile de varieteu de la „Britania”. Reglementări stricte interziceau adunările şi petrecerile nocturne iar trupele de artiste nu mai puteau circula prin toată Europa. Nici banii nu mai aveau valoare iar ororile frontului nu puteau susţine veselia şi buna dispoziţie. Clădirea a fost naţionalizată o dată cu instaurarea regimului comunist iar în 1949 a fost interzisă şi prostituţia, în mod legal. Cele mai multe dintre practicante au fost obligate să se angajeze în slujbe minore, în întreprinderi anoste sau în instituţii fără proiecte. Rând pe rând, „Britania” a găzduit soldaţi sovietici, organizaţii de avocaţi şi birouri ale Întreprinderii Miniere „Dobrogea”. Ultimele reparaţii, din prima jumătate a anilor 70, i-au venit de hac: multe dintre elementele decorative au fost distruse, interiorul a fost recompartimentat iar grădina a fost transformată în spaţii anexe. Puţin după 1990, „Britania” a fost abandonată cu totul după ce şi exploatările miniere dobrogene au devenit istorie.
D`Angleterre – Regina – Intim: O istorie hotelieră de mai bine de un secol la malul mării
Nu este de mirare că omul de afaceri Mișu Georgescu a hotărât să construiască Cabaretul Britania, la 1909, pe strada Lascăr Catargiu nr. 7. Zece pași înspre sud, la numărul 9, Hotelul „d`Angleterre” își primea oaspeții încă de la începutul anilor 1880. Simțea Mișu Georgescu, cu mirosul fin al unui om de afaceri experimentat, că turiștii veniți la „d`Angleterre” nu vor putea rezista ispitelor dintre pereții Varieteului său.
Ba mai mult, era convins că dacă acești turiști au fost atrași în anul 1886 de antreprenorul D. Panaitopulo, de la d’Angleterre, la balurile mascate și la cafe-concertele organizate în hotel, sigur și cabaretul său va avea trecere printre iubitorii de nou, de extravaganță și de occidental în Constanța începutului de secol al XX-lea.
Și astfel a apărut Variete Britania, cu un nume ce rezonează cu vecinul său, de după gard, hotelul „d`Angleterre”. În aceeași perioadă, în primul deceniu al secolului al XX-lea, pe strada Lascăr Catargiu, întâmplător sau nu, în Constanța Veche se naște turismul de distracție, de noapte, poartă-n poartă cu turismul „serios“, compatibile la acea vreme, a căror clienți erau oameni cu bani, boemi, ce își rezolvau ziua afacerile și își satisfăceau noaptea plăcerile.
Și nu puține au fost momentele în care turiștii de la d`Angleterre își încheiau nopțile de vară în clădirea vecină, acolo unde obloanele erau mereu trase la ferestre.
Hotelul d`Angleterre are, de asemenea, povestea lui. Romanțele, întâlnirile de afaceri și nopțile petrecute vara la mare în camerele sale au prins viață la începutul anilor 1880. Chiar la scurtă vreme de la deschiderea hotelului, tânărul, la acea vreme, Mihai Eminescu, în vârstă de 32 de ani, întors de la studiile din Viena și Berlin, își căuta inspirația la Constanța. A zăbovit 10 zile la mansarda hotelului d`Angleterre, scriindu-i de aici trei scrisori iubitei sale dragi, Veronica Micle, împărtășindu-i gândurile despre micuțul Kiustenge, liniștit și modest. Era în anul 1882, la doar 5 ani de la intrarea Dobrogei între granițele țării. Tărâmul dintre Dunăre și Mare era încă un oraș fără importanţă, cu mult în urma marilor urbe românești. Anghel Saligny nu construise încă podul peste Dunăre de la Cernavodă, iar Dobrogea încă nu era racordată în adevăratul sens al cuvântului la România. Dunărea despărțea încă Dobrogea de țară, iar Eminescu a fost nevoit să ajungă la Constanța pe marele fluviu, de la Giurgiu la Cernavodă, și mai apoi cu trenul, până la Constanța. Nici hotelul nu era ceea ce se aştepta: au mai trecut câţiva ani buni până când proprietarii au reuşit să introducă apa curentă, electricitatea şi telefonia în camerele de lux.
„Costanţa sau Chiustenge este un mic orăşel, dar îndestul de frumos. Nu are a face deloc cu Rusciucul (n.n. Ruse, în Bulgaria, pe malul Dunării). Casele au oarecare eleganţă în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci şi clădirile sunt din piatră patrată, iar primăria, de când stăpânesc românii şi există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala şi înfrumuseţarea oraşului. O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe toată întinderea mării şi, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care pluteşte pe-o parte a apei. Restul rămâne în întunerec, şi noaptea marea îşi merită numele ei de neagră. Viaţa e cam scumpă aci, dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se descria, mai ales de când s-au deschis câteva oteluri“, îi împărtășea Eminescu iubitei sale în scrisorile trimise din mansarda Hotelului d`Angleterre.
La vremea aceea, Constanța își primea turiștii doar în două hoteluri: d`Angleterre și Carol.
Vremea a trecut, noul secol a găsit Constanța într-o modernizare accentuată și într-o goană după alinierea la standardele din vest. Au apărut canalizarea, curentul electric, telefonia, iar Hotelul d`Angleterre și-a schimbat și el straiele. A devenit Hotel Regina. Dobrogea, ca și România, intrase și ea în altă epocă. O epocă monarhică, în care familia regală domina scena politică a țării. Și la Constanța acest aspect a fost evidențiat. Iar Hotelul Regina devenise unul dintre cele mai importante locuri din industria de turism a Constanței, devenită cel mai important port la Marea Neagră.
„Deschis la 1 iunie 1906, proprietari frații Tîrpa, local propriu – instalații moderne – Hotel de primul rang – Camere și saloane confortabile și spațioase – restaurant de primul ordin – Calorifer – Lumină electrică – Bae – etc – prețuri moderate“, așa arăta o reclamă din Ghidul turistic al Constanței anului 1924.
Până la izbucnirea Primului Război Mondial, aici a funcționat și un sediu al Partidului Conservator Democrat, condus de Take Ionescu.
Noul Hotel Regina, ieșit nevătămat din marea conflagrație mondială, oferea turiștilor săi servicii de calitate. Nu avea renumele Palace-ului sau al Regnier-ului, cele două hoteluri de lux ale Constanței Vechi, însă era recunoscut ca fiind locul de întâlnire al intelectualilor Constanței și nu numai, un loc plin de eleganță unde balurile caritabile, banchetele oficiale și întâlnirile între oamenii politici și cei de afaceri erau ceva obișnuit.
Tot aici, la Hotel Regina, ia naștere în anul 1925 „Cercul Intim“, ce reunea familiile de intelectuali ai Constanței, ce înnodau și dezlegau în timpul ceaiurilor dansante viitorul urbei de la malul mării, dezvoltarea celui mai cosmopolit oraș al României și dezbăteau, la mesele ofertante ale luxosului restaurant de la parter, politica mare de la București.
După cel de-al Doilea Război Mondial, clădirea a fost rechiziţionată de trupele sovietice.
În perioada comunistă, Hotelul Regina este mai norocos ca multe dintre hotelurile Constanței Vechi. Nici nu este distrus, nici nu este transformat în clădire de birouri ale nomoenclaturii comuniste. Îi este schimbat numele în Intim (după Cercul de intelectuali ce a funcționat pentru o bună perioadă de vreme în această clădire) și este refăcut, la începutul anilor 70 și introdus în circuitul tursitic al orașului.
Astăzi, spectaculoasa clădire construită în stil neoclasic cu elemente decorative predominante Art Nouveau, de către cunoscutul arhitect Daniel Renard, cel ce și-a pus amprenta în istoria Constanței prin construirea Cazinoului de pe faleză, încă este în picioare. Timpul a deteriorat multe dintre tușele splendide ale hotelului, însă clădirea cu o istorie de mai bine de un secol încă rezistă.
Cele două etaje ale fostului hotel, aflat astăzi în afara rețelei turistice, ce surprind prin antiteza dintre stilul neoclasic al primului nivel și stilul Art Nouveau al celui de-al doilea, se înalță încă falnic și pot fi admirate pe strada Nicolae Titulescu de astăzi, fostă Lascăr Catargiu.
Hotelul este generos, ferestrele largi, în număr de nouă la fiecare etaj, sunt aliniate atent pe fațada principală. Feroneria încă se păstrează, atât la fostele balcoane de la primul etaj, cât și la grilajul ușii principale dinspre strada Titulescu, deasupra căreia încă rezistă o reclamă comunistă: Hotel Intim – Restaurant.
Micuța curte lipită de fosta grădină de vară a Varieteului Britania păstrează încă nostalgia interbelicului glorios. După gardul de fier forjat și ușa ferecată cu lacăt se poate admira îngusta intrare în hotel, frumos amenajată, ce devine mică în comparație cu frumusețea balconului și a motivelor Art Nouveau de pe fațeta laterală a hotelului.
Poziționarea Hotelului D`Angleterre, devenit Regina și mai apoi Intim nu poate fi descrisă mai bine decât a făcut-o Mihai Eminescu încă din anul 1882: „… Şed într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării, pe care aş vrea să plutesc cu tine. Dar aceasta nefiind cu putinţă, te sărut cu dulce, draga mea Veronică, şi rămân al tău Eminescu”.
Istoria hotelului este legată de memoria poetului național al României prin plăcuța ce se găsește pe fațada dinspre strada Nicolae Titulescu a hotelului: „În acest loc s-a aflat Hotel D`Angleterre la mansarda căruia a locuit zece zile în iunie 1882 Mihai Eminescu, poetul național al românilor“.
Tot ce a mai rămas astăzi pe strada Nicolae Titulescu, la numerele 7-9, sunt două clădiri ale căror ziduri ascund poveștile unui secol și mai bine. Din Variete Britania au mai rămas doar zidurile și este astăzi un depozit de gunoaie, cu geamuri sparte, uitat la intersecția străzilor Diana și Nicolae Titulescu, vis-à-vis de Casa cu Lei. Hotelul Intim, fost Regina și D`Angleterre, este bine ferecat. Actualii proprietari doresc să-l vândă, cu tot cu poveștile sale, însă nu reușesc de ceva ani buni. Nimeni pare că nu vrea să investească într-o clădire istorică din centrul vechi al Constanței. Prețul a scăzut, de la patru la două milioane de euro, însă tot nu se găsesc doritori.
A apus demult viața boemă a celui mai vechi oraș din România. Astăzi, turismul se face în corturi albe, cu structură de lemn, din stațiunea Mamaia, iar varieteul s-a mutat din cabaret pe stradă.
Acest articol face parte din Campania „CONSTANȚA, CAPITALĂ CULTURALĂ!“
- VIDEO Ultima Sinagogă din Constanța: Proiectul de reabilitare este îngropat în contestații și birocrație de trei ani/ Cum arată ruina templului israelit pentru care există bani la CNI - 21 iulie 2020
- Cât de greu este să restaurezi un monument istoric? Studiu de caz: Casa Motomancea din Tulcea - 7 septembrie 2018
- Povestea Bulevardului Elisabeta: Strada cu parfum de Regină și de mare - 14 februarie 2017