Vila Regnier și Hotelul Bulevard, martorii tăcuți din fosta Piață Basarab. Constanța Veche, de la luxul interbelicului la nepăsarea de astăzi

foto: www.constanta-imagini-vechi.blogspot.ro

Vremuri bune de odinioară. Poveste de lux cu elite

Vineri, 15 aprilie 1927. Constanța Veche strălucea, după ce cârmuitorii urbei dăduseră ordin ca străzile să fie măturate, curățate și aranjate încă de la începutul săptămânii. În Piața Basarab, intersecția străzilor Remus Opreanu, Basarab și D.A. Sturdza era mare forfotă. Drumurile erau degajate de automobilele și trăsurile ce staționau adesea aici. O puzderie de curioși așteptau zgribuliți și nerăbdători, de câteva ceasuri, în fața Bisericii bulgare Sf. Nicolae și încolonați, din fața hotelului Palace și până în Piața Basarab. Protocolul era pregătit. Familia regală, sosită în stațiunea Mamaia pentru a inspecta lucrările finale de la Palatul Regal de Vară urma să servească masa la Hotelul Francez (fosta Vilă Regnier). Regina Maria nu a reuşit să ajungă deoarece boala suveranului României, aflat în ultimele luni de viaţă, o oprise la Cotroceni. Dar temerara femeie nu a renunţat: după ce nora sa, principesa Elena, i-a povestit îndelung despre palatul din Mamaia şi despre primirea de la Constanţa, nu a mai răbdat şi a luat trenul spre mare, unde a ajuns, pentru câteva zile, imediat după 1 mai. „Casa de la Mamaia – scrie ea-, de o asemenea frumuseţe, este o casă oficială regală. Mai are nevoie de mult timp ca să fie aranjată, fiind atât de mare“.

Totul era minuțios pregătit. Principesa mamă Elena, principele Mihai, principesele Alexandra și Maria și fostul rege al Greciei, George al II-lea, trebuiau să apară din moment în moment.

Bucatele așteptau calde în cuptoare. Nicăieri nu puteai găsi meniu mai delicios ca la Regnier. Probabil doar la Hotel Palace, aflat la o aruncătură de băț mai la vale, pe strada Remus Opreanu.

Terasa hotelului Regnier, construit la sfârșitul secolului al XIX-lea în primul deceniu de administraţie românească a Dobrogei, pe micuța stradă Basarab, ce pleacă din piața cu același nume și se oprește la doar câțiva zeci de metri în Mare, a fost cochet aranjată. Era unul dintre punctele forte ale hotelului. Scările ce coborau de pe terasă și șerpuiau în jos erau construite din piatră de calcar şi încadrate de balustrade solide, din fier frumos lucrat într-un stil aparte. Treptele care coborau până la nivelul apei cunoscuseră pașii multor oameni de seamă ce au deschis măcar o dată ușile Vilei Regnier.

Printre aceștia, îi putem aminti doar pe Principele Ferdinand, viitorul rege, (care a înnoptat aici în vara caldă a anului 1903), prim miniştrii P.P. Carp. Ion C. Brătianu, Ion I.C. Brătianu, oaspeți frecvenți ai Vilei Regnier la început de secol XX, sau regele Carol al II-lea și, în al Doilea Război Mondial, Iuliu Maniu.

Hotelul „Francez“ a fost construit de un îndrăgostit de mare, Prosper Regnier, care a decis să ridice o clădire cu două caturi în stil neoclasic, cu ferestre largi către faleza sălbatică de nisip. Era, la vremea lui, primul şi singurul hotel de lux din Constanţa cu acces direct spre plajă şi, poate, tocmai acest lucru a încurajat elitele bucureştene să îşi facă un obicei de a trage aici. Mai era şi o oarecare intimitate, piaţa Basarab fiind mult mai puţin zgomotoasă şi mai liniştită decât surata ei, care găzduia statuia lui Ovidius.

La puţină vreme după ce a fost ridicată clădirea, tot pe malul Mării Negre, la Odessa, un aventurier elveţian, Josef Husser, diplomat la Consulatul de acolo, a câştigat, în cele din urmă, o sumă fabuloasă la jocul de cărţi, pasiunea sa preferată. Cu banii aceştia a cumpărat micul şi luxosul hotel constănţean de pe malul mării, plătind o sumă frumuşică. A fost ultima lui afacere deoarece, imediat după aceea, şi-a pierdut din nou toată averea la poker şi nu a mai putut reface nimic. Nici măcar viaţa: s-a sinucis în 1909, cu regretul că a rămas falit şi cu o familie numeroasă.

---

Citește și „Puterea amintirii: Constanţa Veche în hotelurile ei“

---

Elveţianul nostru, proprietarul de la Regnier, învăţase bine în scurta lui carieră diplomatică de la Odessa regulile mondene şi, pentru a convinge clientela cu bani să şadă în hotelul lui, a atacat fără înconjur inimile sensibile ale doamnelor din lumea mondenă constănţeană. Pe acestea le-a convins, în 1909, să înfiinţeze, în marele salon de la parterul lui Regnier, filiala Constanţa a Societăţii Române de Cruce Roşie. De acum, balurile caritabile, şedinţele, întâlnirile care contau, toate se desfăşurau în salonul şi pe superba terasă, în două trepte, ale hotelului elveţian din Constanţa.

Bunele şi simandicoasele vremuri nu au durat prea mult: în toamna anului 1916, după ce au stabilit cazarmă în piaţa Ovidiu, trupele bulgare au trecut şi la devastarea hotelului «i fost nimic de furat: totul a fost spart, ars, distrus sau trimis în Bulgaria.

În anul 1924, faimosul hotel de pe coasta estică a Peninsulei cunoscuse lucrări de reabilitare, iar deținătorii acestuia tare se mai lăudau cu bijuteria de lux a Constanței. Reclamele din ziarele interbelice prezentau un hotel ce oferea tot ce era mai bun în acele vremuri: „Hotel Français, proprietar HUSSER – Fost VILLA REGNIER – Local cu splendidă vedere la mare, complect renovat, reputat pentru preparatele sale culinare, electricitate, săli de bae, confort modern, deschis în tot timpul anului“.

Hotelul Bulevard, construit în anul 1912 și încadrat repede la clasa I, a cărui fațadă înspre est privea în curtea Vilei Regnier, era și el pregătit de oaspeți în ziua în care familia regală vizita Constanța. Oricând Vila Regnier era ocupată în întregime (rare erau zilele în care puteai găsi o cameră liberă în hotelul de lux atât de căutat de peronalități venite de aiurea), la Hotelul Bulevard puteai găsi o alternativă. Și acesta, la rândul lui, intra în categoria hotelurilor bune și scumpe, cu servicii ireproșabile, bucătărie internațională și vinuri alese: „Hotel Bulevard, str. Remus Opreanu no. 1, antreprenori: C-tin M. Gheorghiu și S.T. Miza, hotel de primul rang, așezat la malul mărei. – camere elegant mobilate, serviciu ireproșabil, hotel absolut familiar“, îndemna o reclamă din Ghidul ilustrat al Constanței și Tekirghiolului în anul 1924. „Bulevard” deţinea, la parter, un restaurant, o cafenea selectă şi o cofetărie iar stilul său arhitectonic, specific lui „La Belle Epoque”, era inconfundabil în oraşul de la malul mării. Două etaje, cu balcoane largi, din feronerie de calitate, împreună cu cartuşe stilizate pe fiecare colţ al clădirii impuneau o imagine de bun gust, cât mai apropiată de mai luxosul său vecin, Regnier. Cu toate acestea, concurenţa şi vicisitudinile istoriei i-au venit de hac. La un an după deschiderea „Bulevard”-ului, în plin sezon estival, şi doar la câţiva paşi, se inaugura unul dintre cele mai luxoase hoteluri ale Europei, „Palace”, care deservea marele Cazinou. Câteva veri mai apoi, a sosit pe piaţa luxului şi hotel „Mercur”. Pe niciunul nu le-au iertat trupele bulgare în sinistra toamnă a lui 1916. Totul a fost devastat şi transformat în birouri militare şi spaţii de cazare pentru soldaţi.

După Marele Război, piaţa hotelieră de lux din Constanţa şi-a revenit mai repede decât economia şi finanţele. Cum călătoriile în străinătate erau încă dificile, din cauza distrugerii căilor ferate, a oraşelor, a intemperiilor conflictelor militare, a greutăţilor insurmontabile în procurarea de paşapoarte, vize şi valută, vacanţa la Constanţa a devenit un lucru necesar pentru clasa cu bani şi influenţă a României. Piața Basarab, cunoscută în perioada interbelică drept zona de lux a celui mai vechi oraș din România, avea ce să ofere turiștilor săi.

Nu este de mirare că elita societății românești se întâlnea aici la șuete, organiza evenimente și ținea cele mai pompoase recepții. Dacă Piața Independenței (Ovidiu acum) reprezenta centrul cosmopolitului oraș-port, Piața Basarab, aflată la un minut de mers la pas, cu hotelurile Regnier, Bulevard și Palace, reprezenta kilometrul 0 al luxulului la Marea Neagră.

Constanța intrase repede pe harta celor mai căutate locuri de vacanță din Europa, așa cum prevestea M.D. Ionescu la început de secol al XX-lea, în volumul „Cercetări asupra orașului Constanța, geografie și istorie“:

„După statistica făcută la finele anului 1895, în Constanța sunt 1378 case construite în zid sau piatră, materiale ce se găsesc în abundență prin împrejurimi. Pe fiecare an, Constanța se îmbogățește și înfrumusețează cu construcții solide, hygienice și mari. Este lesne de profetisat viitorul strălucit al acestui oraș singurul port maritim al țerii noastre acum, și ca peste o decenie de ani, neînsemnatul sătuc turcesc Kustenge de odinioară, va deveni orașul cel mai important de pe totă costa apusană a Mării Negre“.

Constanța anilor de pace dintre cele două războaie avea un parfum aparte, cu puternic iz marin, cu strașnice influențe cosmopolite, iar constănțenii erau obișnuiți cu prezența fețelor regale sau a mai marilor oameni politici ai vremurilor.

Astăzi, la Vila Regnier nu mai poţi vedea nimic din strălucirea de odinioară. Dacă priveşti atent, vei observa fineţea şi trăinicia lucrărilor: cărămidă, ciment şi metal durabil. Lemnăria ferestrelor mari, deschise spre mare, este putredă şi, cel mai sigur, nu va putea fi salvată. Nici stucaturi interioare nu mai există. Şi, cel mai trist, în plin centrul Constanţei Vechi, spre Regnier nu există nici măcar o stradă asfaltată.

Vila Regnier: zile de război, nopți de dragoste și începutul sfârșitului

Nimic nu îţi spune că, aici, în plin Război Mondial, s-a desfăşurat o frumoasă poveste de dragoste şi un periculos scenariu politic. Protagoniştii erau doi oameni politici care au dat României modele morale inconfundabile: Corneliu Coposu şi Iuliu Maniu.

Puţin înainte de declanşarea ofensivei militare germane şi române în URSS, de Paştele anului 1941, cei doi călători au poposit sub acoperişul vechiului hotel. Iuliu Maniu, prim ministru de trei ori şi şeful nediscutat al opoziţiei române faţă de generalul Antonescu, ştia că proprietarul hotelului, generalul Ioan Marcovici, care fusese ministru într-unul dintre guvernele pe care le-a condus, era om discret şi de încredere şi că îi va proteja întâlnirile. Liderul român trebuia să vorbească, de sărbătorile pascale, cu diplomaţi turci de la consulatul din Constanţa pentru a transmite britanicilor, la bazele lor din Cipru şi Egipt, că el, Maniu, nu doreşte intrarea în război a României alături de Hitler şi că va continua politica de opoziţie şi de alianţă cu Londra. Foreign Office avea nevoie de o astfel de asigurare şi devenise impacientat pentru că, de când Antonescu introdusese controlul strict al corespondenţei şi întâlnirilor cu străinii din afara Axei, avea veşti din ce în ce mai puţine şi mai nesigure de la şeful Partidului Naţional Ţărănesc. Adică de la varianta politică cea mai democratică din istoria de până atunci a României. Despre discuţiile acestea, despre ce au aflat britanicii în acele ultime zile de pace, de pe malul Mării Negre, putem avea doar o idee generală. Pereţii cafenelei şi terasa marină a hotelului Regnier, unde nimic nu era raţionalizat încă, ar şti, cu siguranţă, mai multe.

Iuliu Maniu nu a venit singur la Constanţa de acel Paște. Era însoţit de un tânăr ardelean, de doar 25 de ani, campion naţional la box: Corneliu Coposu. În scurta lui vacanţă de la „Regnier”, s-a îndrăgostit lulea. De Arlette, nepoata elveţianului Husser şi fiica generalului fost mi-nistru. Corneliu şi Arlette Coposu şi-au consfinţit relaţia un an mai târziu, în 1942, când s-au mutat, au crezut că definitiv, la Constanţa, pe malul mării, în vila Regnier. Care vilă devenise între timp o simplă locuinţă particulară deoarece războiul izbucnit a alungat şi vacanţele, şi turiştii, şi mondenităţile şi chiar bucatele bune de odinioară.

Deznodământul celui de-al Doilea Război Mondial și instaurarea comunismului în România au schimbat însă și caracteristicile vechii cetăți a Tomisului, obișnuită până în acel moment cu luxul, cu bunul gust, cu turismul de calitate și cu boemul interbelic.

La fel ca și celelalte hoteluri, restaurante și edificii ale Constanței Vechi, și Regnier și Bulevard și-au încetat activitatea. Au fost transformate, peste noapte, din gazde de lux în clădiri administrative, în care își desfășurau munca funcționarii comuniști.

Cade tencuiala! Azi, despre ruine, gunoi și uitare

Astăzi, Piața Basarab nu mai există, nu mai este cunoscută, nu mai spune nimic, nimănui. La intersecția străzilor Remus Opreanu cu Revoluției din 22 Decembrie 1989 (fosta D.A. Sturdza) mai poți găsi o clădire în care își desfășoară activitatea Direcția Agricolă Constanța (pe a cărui zid stă o plăcuță cu inscripția – În această clădire au fost anchetați și torturați de către securitate luptătorii anticomuniști în perioada 1948-1956) și clădirea fostului hotel de clasa I, Bulevard.

Cu ușile ferecate, fără nici un nume, clădirea încă rezistă în picioare după mai bine de un secol. Pe zidurile sale de un roz pal, șters de vremuri, sunt înșirate hârtii care te îndeamnă să ocolești: Cade tencuiala. Pericol de accidente. Este o clădire abandonată ce își găsește cu ușurință locul în peisajul tern al Peninsulei. La balcoanele mari de la cele două etaje, pe fațada principală, sleiesc de ceva vreme un banner publicitar, probabil, încovoiat printre barele de fier de la etajul al doilea, și o rămășiță dintr-un steag, din care a rămas puțin material albastru șters, probabil reprezentând cândva steagul României sau al Uniunii Europene.

Câteva grafitti indescifrabile și o multitudine de cabluri ale unor firme de televiziune și telefonie, mai groase sau mai subțiri, ce încorsetează clădirea de jur împrejur, completează peisajul sumbru din jurul fostului Hotel Bulevard.

Chiar dacă sună destul de hilar, mai puțin norocoasă a fost soarta Vilei Regnier. De fapt, fantoma fostului Hotel Francez, căci doar zidurile au mai rămas din ceea ce a fost hotelul de lux, și nici măcar ele. Nici măcar micuța stradă Basarab nu mai există pe hărțile Constanței. Cei câțiva zeci de metri de la intersecția lui Remus Opreanu cu D.A Sturdza înspre mare au dispărut din reprezentările grafice ale Constanței. Efectiv, dacă ai vrea să cauți pe o hartă imobilul unde a funcționat Vila Regnier mai bine de jumătate de secol, nu vei reuși.

Soarta i-a fost dintre cele mai nefireşti. Pereţii aceştia de la Regnier au văzut acea noapte a anului 1947, într-o Constanţă acupată de sovietici şi în care administraţia românească mai exista doar nominal, cum Corneliu şi Arlette Coposu au fost arestaţi de comisarii politici. Amândoi au fost eliberaţi după 17 ani. Fix 17 ani. Clădirea a fost, bineînţeles, naţionalizată şi pusă la dispoziţia poporului. Reprezentanţii poporului, adică birocraţii Partidului şi Securităţii, au luat tot ce au dorit şi au putut din interior. Apoi, au transformat vila în imobil de birouri, cu mobilă ieftină şi pereţi vopsiţi în culoarea cenuşii. Câteodată, subsolul, altădată rezervor inepuizabil de ingrediente pentru mese sofisticate şi copioase, cu o bună rezervă din cele mai bune vinuri europene, era transformat în sală de anchetă şi tortură pentru toţi aceia care nu respectau regulile Republicii Populare Române şi învăţăturile lui Stalin. În Constanţa, astăzi, pare o ruşine să te asociezi cu Corneliu Coposu, cu suferinţa morală şi să respingi atrocităţile unui regim totalitar. Nicăieri, niciunde nu vei găsi o informaţie publică sau o plăcuţă cu destinul acestei case. Poate că, turistic vorbind, aşa cum duhneşte acum de excremente, ar aduna ceva curioşi, nostalgici sau oameni care nu pot uita.

Blestemul comunist nu a încetat după 1989. Casa, deja părăginită şi ieşită din memoria oraşului, a rămas în administrarea Direcţiei Agricole Judeţene până în decembrie 2003 când un alt prim ministru, de alt calibru decât Iuliu Maniu, pe numele lui Adrian Năstase, a decis să devină sediu al Parchetului Naţional Anticorupţie (actuala DNA). Acest lucru, în dispreţul nu doar faţă de tot ce a putut aduna ca poveste istorică această casă ci şi al legii, la acel moment existând un proces privind revendicarea şi chiar un câştig de cauză în instanţă în acest sens. Au mai trecut ani buni, apoi, ca o decizie iresponsabilă şi lipsită de calitate morală să fie anulată, tot de instanţă. Şi, din proces în proces, aproape că, astăzi, nu mai este nimic.

Nimănui în Constanţa, care investeşte de ani buni în cultura din Mamaia, nu i-a trecut prin cap că există, în destinul hotelului Regnier, şi o responsabilitate morală a comunităţii. Că această comunitate ar trebui să îşi recupereze memoria. Şi că acest lucru se poate face cu un ajutor din partea administraţiei locale.

Vila Regnier este astăzi o ruină dispărută din memoria Constanței, aruncată undeva pe buza țărmului de est al peninsulei.

A rămas o fantomă pe strada Basarab, un depozit de peturi de bere și un acoperiș pentru oamenii străzii.

Iar dacă fațada principală dinspre fosta stradă Basarab privește astăzi către o anexă din ciment, mică și hâdă, pe care scrie cu litere de-a șchioapă „Asociația de Bovine DOBROGEA“, vederea dinspre terasă este superbă.

Din camerele generoase ale fostei Vile Regnier, învăluite în miros de excremente umane și îmbâcsite de gunoaie și moloz, prin spărturile ce în trecut funcționau ca și ferestre, se poate vedea marea poate mai bine ca nicăieri.

---

Acest articol face parte din Campania „CONSTANȚA, CAPITALĂ CULTURALĂ!“

---